Jorge Luis Borges,
personalitate greu de afiliat unei anume familii de spirite, rămâne unul dintre
scriitorii marcanţi ai secolului al-XX-lea. Personalitatea sa culturală s-a
sedimentat prin asocierea a zeci de spirite de prima mână aparent fără vreo
apropiere spirituală: de la Platon şi Plotin până la Berkeley, Hume,
Schopenhauer şi Nietzsche; de la Poe, Valery, Wilde până la Leon Bloy; de la
Mallarme, Prost , James Joyce până la Kafka şi Robert Musil, de la Jules Verne
până la Saint John Perse, de la Lugones, Quevedo până la Rafael Gutierez. Şi
lista e lungă putând să alăturăm pe gânditorii gnostici şi ezoterici, pe
comentatorii musulmani ai lui Aristotel, pe marii erzarhi ai Evului Mediu. Dar,
toată această selectă adunare ce şi-a dat întâlnire în spiritul enciclopedic al
lui Borges, nu împietează absolut deloc asupra originalităţii şi unicităţii
sale.
S-a născut în ziua de 24
august 1899 la Buenos Aires. „Am început să scriu la şase sau şapte ani,
îşi aminteşte în al său Essai
d’autobiographie. Încercam să imit
autorii clasici ai limbii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o
engleză deplorabilă un soi de manual de mitologie clasică, fără îndoială un
plagiat după Lempriere.”
În 1919, după ce tatăl său aproape
orb ieşise la pensie, pleacă cu familia într-o călătorie prin Europa şi se
stabilesc la Geneva. Aici îi descoperă pe Carlyle, Flaubert, Chesterton,
Voltaire, Heine, Schopenhauer. Doi ani mai târziu îl întâlnim în Spania. „Dar, deşi spaniola era limba noastră şi
sângele nostru spaniol şi portughez, familia mea nu s-a gândit nici o clipă că
acest voiaj în Spania ar fi putut să însemne o întoarcere la patria mumă după o
absenţă de aproape trei secole”, consemnează autorul în aceeaşi
autobiografie. Aici va participa la
mişcarea avangardistă numită Ultraism,
etapă deosebit de importantă în evoluţia sa ca scriitor, unde, printre alţii,
îl cunoaşte pe Ortega y Gasset. În 1921 se întoarce la Buenos Aires pentru ca 2
ani mai târziu să facă o nouă călătorie în Europa. Publică volumul Fervoarea Buenos Aires -ului. Legat de
începuturile sale literare Borges spune:” În ceea ce priveşte lirica,
tendinţa ultraistă, pe care eu am făcut-o cunoscută şi ale cărei teorii le-am
susţinut în repetate rânduri, mă face să fraternizez cu un întreg grup de
poeţi. Cât despre proză, sunt mai solitar. Îmi mărturisesc preferinţa pentru
sintaxa clasică şi frazele complexe: turnuri vechi pe care puţini le respectă,
în ciuda riguroasei lor splendori.”
În 1925 publică primul
volum de eseuri intitulat Căutări, cu reflecţii despre Quevedo, Joyce,
Berkeley etc. Anul 1937 este semnificativ pentru biografia cărturarului
deoarece obţine mult visatul post de bibliotecar la Biblioteca Municipală
într-un cartier sărac al Buenos Aires-ului. Un an mai târziu suferă un grav
accident care-i va provoca orbirea progresivă. Venirea lui Peron la putere îl
lasă fără slujba de la bibliotecă. Anul 1959 este anul intrării definitive a
poetului în umbrele întunericului. Între timp Operele Complete ajunseseră la vol 9. Orbirea completă nu-l
împiedică să scrie, să călătorească şi să ţină în continuare conferinţe
publice.
În anul 1977 apare o ediţie de mare tiraj cu Şapte
convorbiri cu Jorge Luis Borges. Anul 1979 îl găseşte în plină glorie
literară vorbindu-se tot mai mult de Premiul Nobel. Se stinge din viaţă în anul
1986 într-un sanatoriu în Elveţia, lăsând în urma sa o operă de valoare
inegalabilă. „A-l cita pe Borges devine o deprindere intelectuală a timpului
nostru, un fel de tur de forţă al inteligenţei contemporane”, spune Andrei
Ionescu în prefaţa vol Opere I editat la Univers.
Mitul cel mai
semnificativ care impregnează întreaga operă borgesiană este cel al oglinzilor.
În interviul luat în 1980 de Alberto Coffa Borges spune: „Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă
îngrozitoare . În camera mea erau trei oglinzi imense...Am trăit mereu cu teama
lor, însă, copil fiind nu îndrăzneam să spun nimic.”
Ficţiunea Tlon, Uqbar, Orbis tertius
consacră genul fantasticului metafizic şi este reprezentativă pentru profesia
de credinţă idealistă a lui Borges în
care lumea este văzută ca o bibliotecă, iar Universul însuşi este o carte.
„Datorez descoperirea Uqbar-ului
conjuncţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie. Oglinda neliniştea adâncul unui
coridor dintr-o casă de pe strada Gaona, din Ramos Mejia; enciclopedia poartă
înşelătorul titlu de The Anglo-American Cyclopaedia( New York , 1917) ,fiind o
retipărire literară , destul de neîndemânatică, după Encyclopedia Britannica,
din 1902...Am descoperit atunci( la miezul nopţii o astfel de descoperire este
inevitabilă) că oglinzile au ceva monstruos. Bioy Casares şi-a amintit că unul
din ereticii din Uqbardeclarase că oglinzile şi împreunarea trupurilor sunt
abominabile pentru că multiplică numărul oamenilor.Am vrut să aflu originea
acestei memorabile sentinţe şi mi-a răspuns că ea se află trecută în articolul
despre Uqbar din The Anglo- American Cyclopaedia”
Uqbar este o ţară imaginară din Asia
Mică inventată de o societate secretă, constituită după modelul celebrei Rosa
Cruz, care a jurat să rivalizeze cu un Dumnezeu pe care-l neagă. Savanţii şi
artiştii, biologii, inginerii, conduşi de un obscur om de geniu din Uqbar
imaginează la rândul lor planeta Tlon căreia îi alcătuiesc enciclopedia pe care
o răspândesc în lumea noastră. Civilizaţia tloniană se caracterizează prin :
concepţia filosofică a locuitorilor este idealismul absolut; singura ştiinţă practicată este psihologia -din moment ce societatea este ideală
orice raport dintre acţiuni devine de fapt asociere psihică sau de memorie;
limbile vorbite pe această planetă sunt alcătuite doar din verbe şi adjective,
ajungând la concluzia că substantivul are doar „valoare metaforică”; viaţa
adevărată seamănă foarte mult cu viaţa de pe pământ numai că tlonienii au
posibilitatea de a crea orice obiect doar gândindu-se la el şi dorindu-l.
Obiectele create ca urmare a dorinţelor se numesc hroniuri şi sunt un soi de cristalizare a gândirii. Literatura
este redusă la imagine fiindu-şi propriul subiect , se reflectă pe ea însăşi
înlocuind astfel lumea reală evocată în
romane şi în poeme prin labirintul fictiv al Literelor. „La început s-a crezut că Tlon ar fi un haos
clar, o iresponsabilă licenţă de imaginaţie; acum se ştie că este un cosmos şi
că legile intime care-l guvernează au fost formulate cel puţin în mod
provizoriu.”
Povestirea are un final
dramatic: lumea imaginară conţinută în Enciclopedia Tlon începe să curgă
aproape pe nesimţite în spaţiul terestru care este inundat de hroniuri,
tlonizarea totală aTerrei devenind o chestiune de timp. „Contactul cu Tlon şi obiceiurile ei au dezintegrat această lume.
Încântată de rigoarea ei, umanitatea uită şi uită o dată că nu-i decât o
rigoare de şahişti şi nu de îngeri Şi a pătruns prin şcoli ( ca ipoteză)limba
primitivă de pe Tlon; şi învăţarea istoriei ei armonioase( plină de episoade
mişcătoare) a şters pe cea care urma copilăriei mele; iar în memorie un trecut
închipuit ocupă locul altuia despre care nu ştim nimic cu certitudine- nici
măcar dacă e fals.” În final Borges
ne previne că teoria idealistă nu are
viabilitate şi este de nesusţinut. Dar pe lângă faptul că Tlon, Uqbar, Orbis tertius reprezintă profesia de credinţă a lui
Borges pe care o reia şi-n alte ficţiuni ea exprimă şi o atitudine
existenţială- conflictul dintre imaginaţie şi natură, dintre Cărturarul erudit
şi Lume. Tlonizarea lumii începuse atunci când omenirea a început să utilizeze
cuvinte arbitrare şi gratuite pentru a denumi peisajele de pe pământ. Mitul lui Tlon este un mit al culturii şi
civilizaţiei transpus în cheia unui cărturar.
Un alt mit care l-a obsedat pe Borges este cel
al labirintului. Biblioteca –labirint. „Am ştiut, spune Borges, că destinul meu va fi să citesc, să visez,
poate să scriu, însă acest lucru nu este esenţial. Şi mi-am imaginat întotdeauna
paradisul ca o bibliotecă, nu ca o grădină. Chiar şi noi am fost creaţi tot de
Edgar Allan Poe, acel trist visător, acel tragic visător.”( PEN Club, New
York martie 1980, Alistair Reid)
Dacă realul poate fi creat
precum în Mitul lui Tlon, mit al civilizaţiei şi al culturii transpus în „cheia
unui cărturar obsedat de infolii, pentru care substanţa unei pagini-supremă
cristalizare a activităţii Spiritului-se revarsă în univers modelându-l”,
înseamnă că Universul însuşi este o carte. Iată o primă viziune asupra lumii
plăsmuită de Borges-lumea este o bibliotecă. În ficţiunea Biblioteca din Babel Borges imaginează
Universul ca o bibliotecă semn al unei duble restaurări a acestuia- mai întâi
pentru a-l ordona, a descifra o ierarhie în haosul eterogen al lumii sensibile:
„Universul pe care alţii îl numesc
Bibliotecă se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare
hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie la mijloc, înconjurate de prispe
joase...Eu afirm că Biblioteca este fără sfârşit. Idealiştii susţin că sălile
hexagonale sunt o formă necesară a spaţiului absolut sau, cel puţin, a intuiţei
noastre despre spaţiu.”
Închipuirea Universului ca
o imensă bibliotecă este şi un mod de a-l
sustrage timpului necruţător (biblioteca e în primul rând memoria oprită
pe loc, salvată de la distrugere). Iată câteva axiome care vin în sprijinul
afirmaţiei sale: „Biblioteca există ab aeterno. De acest adevăr al cărui
corolar este eternitatea viitoare a lumii nu se poate îndoi nici o minte sănătoasă.
Omul bibliotecar imperfect, poate fi opera întâmplării sau a demiurgilor
răutăcioşi; universul cu eleganta sa zestre de rafturi, volume enigmatice,
neobosite scări pentru călători şi toaletă cu scaun pentru bibliotecar nu poate
fi decât opera unui zeu.” Babelul universului nostru este în viziunea lui
Borges un turn bibliotecă, un turn labirintic alcătuit din opere care pot fi
obţinute prin permutarea celor 25 de simboluri ortografice.
O altă idee care i-a bântuit spiritul lui Borges a fost aceea a Autorului unic al tuturor
cărţilor lumii: „De asemenea, cunoaştem o altă superstiţie a acelor vremuri:
cea a Omului Cărţii. Într-un raft, dintr-un hexagon( şi-au zis oamenii)trebuie
să existe o carte care să fie cifrul şi rezumatul perfect al tuturor
celorlalte: un bibliotecar a străbătut-o şi este asemenea unui Dumnezeu.”
Idealul lui Borges este o totală depersonalizare a scriitorului, aşa cum Valery
dorea o Istorie a literaturii înţeleasă ca o istorie a spiritului fără ca
numele vreunui autor să apară în ea. Aceste idei vin să confirme faptul că nu
există operă originală, că operele existente au intrat de secole la rând în
ordinea naturii, în istoria omenirii. Borges creează acest univers ficţional
tocmai pentru a-l opune celui real autorii şi cărţile născocite de el fiind la
fel de valoroase ca cele din realitate. El pune astfel bazele unei biblioteci
fictive a omenirii, invadând lumea cu hroniurile sale. „Şi poate că
mă înşală bătrâneţea şi frica , dar bănuiesc că speţa umană-unica- e pe cale de
dispariţie şi că Biblioteca o să dureze mai departe: iluminată, solitară,
infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă.” Însă opera pe care autorul o
propune în schimbul celei existente nu poate supravieţui decât prin ochii
cititorului. „Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie,
şi cred că lectura obligatorie este greşită.” Orice carte capătă viaţă în viziunea sa doar atunci când
ajunge în măinile cititorului. Altfel este un lucru mort şi inutil. „Cartea
nu este o entitate închisă: e o relaţie, e un centru de nenumărate relaţii”,
scrie Borges.
În final ne vom opri
la o altă temă fundamentală – aceea timpului.
„Claustrat în labirintul bibliotecii sale
babilonice” cărturarul anulează cele două dimensiuni ale timpului, trecutul
şi viitorul, singura dimensiune pe care
o percepe este prezentul atât de logic şi imuabil. Pentru că, aşa cum spunea şi
Marcus Aurelius „Cine a privit prezentul a privit toate lucrurile: cele care
s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în
viitor.” Pentru Borges Timpul este
o iluzie iar Eternitatea este arhetipul acestuia creat de om, aşa cum omul este
arhetipul Umanităţii. În Istoria
eternităţii pornind de la definiţia platoniciană a timpului, din Timaios, conform căreia timpul este imaginea mobilă a eternităţii
şi de la cea a lui Plotin în care
universul ideal e ca un „repertoriu ales ce nu tolerează repetiţia şi
pleonasmul”, Borges ajunge la concluzia că: „Indivizii şi lucrurile
există în măsura în care participă la viaţa speciei din care fac parte şi care
constituie realitatea lor permanentă.”
Închei cu acest citat în care este dezvăluită
spaima omului în faţa ireversibilităţii timpului, acest tigru care-l sfâşie pe
individul aflat sub constrângerile lumii reale: „Destinul nostru ...nu este
îngrozitor pentru că e ireal; el e îngrozitor pentru că e ireversibil; pentru
că e de fier. Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e ca un fluviu
care mă duce cu el, dar eu sunt timpul; e un tigru care mă sfâşie dar eu sunt
tigrul; e un foc care mă consumă , dar eu sunt focul. Spre nenorocirea noastră,
lumea e reală, iar eu spre nenorocirea mea, sunt Borges”
Bibliografie:
1) Borges despre Borges Convorbiri cu Borges la
80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, Editura Dacia, Cluj, 1990.
2) Jorge
Luis Borges, Opere1 şi Opere2, Editura Univers, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu