În cartea
sa „Cultul Eroilor”, Thomas Carlyle
supune atenţiei următoarele ipostaze de eroic: divinitatea, profetul, poetul,
preotul, literatul şi regele, şi exemplifică prin personalităţi care
personifică viziunea respectivă. Sub impresia lecturii acestei cărţi voi
propune un alt tip de Erou - muzicianul.
„Istoria, spune Carlyle, a ceea ce a realizat
omul în lumea aceasta este în fond istoria Oamenilor Mari care au trudit aici.”
Ce înţelegea el prin Oamenii Mari? „Conducătorii
de oameni, plăsmuitorii, modelele... creatorii a tot ceea ce marea masă a
oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească...” Ei sunt izvorul de
lumină la care ceilalţi vin să se adape şi în vecinătatea cărora nu putem sta
fără să ne îmbogăţim. Istoria noastră a românilor a consemnat şi consemnează
încă existenţa unor Eroi, cu toate că marea masă nu le acordă atenţia şi
onoarea cuvenită. E şi acesta un exerciţiu care trebuie învăţat şi fără de care
în timp ne vom dilua ca naţie. Din fericire, cei care au trăit şi s-au
manifestat în alte spaţii au rămas în memoria şi în conştiinţa umanităţii, mai
mult decât în conştiinţa propriului popor, deşi cu mândrie şi-au păstrat numele
de români.
N-aş afirma aceste lucruri cu atâta tristeţe, dacă n-aş avea suficiente
exemple grăitoare. Astfel, pianistul Dinu Lipatti, personalitate exemplară,
poate sta oricând alături de Eroii propuşi de Carlyle. Nu-mi amintesc ca
înainte de ’90 să fi fost evocat la propria lui valoare - şi nici după. În
monografia sa despre Dinu Lipatti, la întrebarea lui Claude Viala (marele
muzician cu care Lipatti a colaborat alături de orchestra Suisse Romande), cum
e perceput Lipatti în România, Carmen Păsculescu Florian i-a răspuns: „Dinu Lipatti’ este o temă sfântă şi aprigă
pentru noi, românii... Încep să-i vorbesc de starea de mit care continuă să-i
aureoleze personalitatea postum. Muzica lui Lipatti se tipăreşte, se imprimă pe
disc şi nu întâmplător el este mereu şi mereu considerat un Mozart al românilor.”Poate printre
puţinii melomani este perceput astfel. Pentru publicul larg şi mai ales pentru
noile generaţii Dinu Lipatti rămâne o mare necunoscută.
Să vedem, totuşi, cine a fost Dinu Lipatti şi dacă îi poate fi asociat,
aşa cum cred eu, numele de Erou al naţiunii române.
Născut la 19 martie 1917 într-o familie de
muzicieni - tatăl său, violonistul Constantin Lipatti, fusese elevul lui Pablo
Sarasate, iar mama, Ana Lipatti, o pianistă renumită -, a fost botezat de
George Enescu, care de altfel i-a îndrumat şi primii paşi în lumea muzicii. Un
alt nume de rezonanţă care i-a transmis din tainele pianului a fost profesoara Florica
Musicescu. Urmează apoi Conservatorul din Bucureşti şi în 1934 participă la
Concursul Internaţional de Pian de la Viena, unde obţine locul doi, fapt
contestat de marele Alfred Cortot care părăseşte juriul în semn de protest
pentru nedreptatea făcută pianistului. Impresionat de talentul tânărului
muzician, îl invită la Paris să studieze la Ecole Nationale de Musique unde
profesori îi vor fi: Nadia Boulanger, Charles Munch, Paul Dukas. Anul 1936
marchează începutul carierei de pianist, fiindu-i suficiente câteva concerte
pentru a se impune. Clara Haskil a fost unul din mentorii săi, care-i va sta
alături până la sfârşitul timpuriu (2 decembrie 1950). Nikita Magaloff,
profesor la Conservatorul din Geneva, unde Lipatti fusese acceptat ca profesor
la vârsta de 26 de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist: „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate
să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte
îndeaproape... aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei
sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa.
Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai
nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
În 1939 revine la Bucureşti unde dă o serie de
recitaluri alături de George Enescu:
În 1943 se stabileşte la Geneva împreună cu soţia sa Madeleine
Cantacuzino, fostă elevă a Floricăi Musicescu. „...peste noapte Lipatti a devenit un nume, o stea. Sălile de concert erau
luate cu asalt, dar Lipatti învăluit în aura sa de geniu tânăr, rămânea modest,
generos şi bun...” Între 1944 -1949, pe lângă mulţimea de recitaluri şi
concerte, îşi exercită cu pasiune şi dăruire meseria de dascăl la clasa de
virtuozitate pianistică a Conservatorului din Geneva. Unul din foştii lui
studenţi, Jacques Chapuis, ajuns director al „Asociaţiei europene a
profesorilor de pian”, lasă o emoţionantă evocare a profesorului Dinu Lipatti. „Nu este uşor să vorbeşti despre Lipatti-Profesorul...
Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de „conştiinţă muzicală”, cum o numea
el, o „căutare a adevărului”. Ne-a indus importanţa de a decide din prima etapă
a studiului unei opere cum trebuie să sune opera respectivă, să avem viziunea
operei ca întreg... „Dacă auzi în imaginaţie cum trebuie să sune fiecare frază,
ţi-ai creat deja în minte mişcările fizice care vor exprima acele sunete”, ne
spunea Lipatti deseori. Când l-am întrebat cum trebuie abordate celebrele
Studii ale lui Chopin, el a zâmbit şi a spus că le-a exersat cel puţin şase
luni în fiecare dimineaţă, încet, cu fiecare mână separat ascultând cu atenţie fiecare
sunet, studiind fiecare mişcare a braţelor, a mâinilor, a degetelor şi chiar a trupului
pentru a fi sigur că acestea reflectă exact ideile sale muzicale. Numai atunci
a îndrăznit să-l cânte în public.”
Ca profesor, credea foarte mult în stimularea şi dezvoltarea înţelegerii
marilor opere ale literaturii pianului şi de aceea a intenţionat să scrie un „Studiu asupra interpretării”, în
colaborare cu mentorul său Nadia Boulanger. N-a mai apucat, în schimb crezul
său artistic s-a concretizat într-o inspirată şi nobilă scrisoare către un
tânăr pianist, în care a cuprins întreaga sa artă şi, care, a constituit un
adevărat testament lăsat studenţilor săi. Tot Chapuis, evocând figura luminoasă
a Profesorului, afirma: „Lipatti
profesorul a încercat să ne transmită tot ce ştia şi credea...Era foarte
exigent, aşteptându-se la acelaşi devotament şi implicare completă din partea
studenţilor săi. În acelaşi timp, simţea o mare responsabilitate faţă de ei şi
nu-i plăcea să piardă lecţii din cauza angajamentelor care îl reţineau mai
multe săptămâni, câteodată.”
În vreme ce se pregătea să plece într-un turneu în America, află că-i
bolnav de leucemie. I-au sărit în ajutor muzicieni precum Yehudi Menuhin,
Charles Munch, Igor Strawinski, contribuind cu sume mari de bani pentru a-i
procura cortizonul, nou descoperit, care se credea că l-ar putea ajuta. În
iunie 1950, Walter Legge, director al Casei de discuri Columbia, face un gest
unic în istoria muzicii, deplasându-se la Chene Bourg, acasă la Lipatti, unde
face cu el ultimile înregistrări. Walter Legge i-a făcut unul dintre cele mai
pătrunzătoare şi emoţionante portrete marelui pianist: „Dinu Lipatti a avut calităţile unui sfânt. Bunătatea sufletească a firii
sale, modestia, delicateţea, ţinuta fermă a voinţei lui, nobleţea şi elevarea
gândului şi a faptei se transmiteau tuturor celor ce l-au cunoscut şi până la cei
mai îndepărtaţi auditori ai sălilor în care a cântat. Bunătatea şi mărinimia sa
evocau încredere, speranţă, caritate. Era un om bun. Era deosebit de sensibil.
Era în toate un aristocrat de cea mai aleasă simţire care, prin temperament, era
incapabil de vulgaritate în gândire sau faptă. Era exigent şi distins în tot
ceea ce întreprindea, nu era în stare când îi arăta unui elev cum nu trebuie să
se exprime, nici măcar să imite prostul gust... Ca un căutător incurabil al
perfecţiunii, era încântat să lucreze într-o ambianţă în care putea să repete
până când era convins că nu poate da mai mult, în care cea mai neînsemnată
greşeală putea fi remediată...Avea o stăpânire fizică atât de completă încât
era prin natura sa cel mai pur interpret
cu care am lucrat vreodată.”
Şi astfel, între 9-12 iulie 1950, a înregistrat
compoziţii din Bach, Mozart şi Chopin cu o inspiraţie nemaiîntâlnită şi de o
unică intensitate a trăirii, sunetele părând că vin dintr-o altă lume, încărcate
deforţa unei rugăciuni.
Pe
16 septembrie 1950, slăbit fizic, susţine ultimul său concert public la
Besancon. Ultima melodie interpretată pe scenă va fi rugăciunea cu care
deschidea fiecare concert şi pe care prietena sa Clara Haskil (o altă mare
ambasadoare a românităţii în afara
graniţelor) a ţinut s-o interpreteze la una din ediţiile Festivalului Enescu în
amintirea lui: -„Jesus bleibet meine Freude” din „Cantata Herz und Mund Tat und
Leben, BWV 147 „J.S. Bach:
Pe
2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, Dinu Lipatti se stingea din viaţă la Geneva,
urmărind la radio, cu partitura în mână „Quartetul în Fa minor” de Ludwig van
Beethoven. Ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor
ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui
Dumnezeu".
Marele compozitor Igor Markevici lăsa mărturie întru posteritate Eroului
neamului românesc, Dinu Lipatti, pe care ar trebui să-l aşezăm acolo unde îi
este locul - în Panteon:
„...Dinu
avea acel dar al copiilor şi al poeţilor care văd lucrurile aşa cum ar trebui
să fie, reuşind să transmită şi celorlalţi o nouă imagine. Cu el totul devenea
curat şi, cum întotdeauna se adresa laturii celei mai bune a oamenilor, aceştia
se simţeau fericiţi să dăruiască ce aveau mai bun în ei... În simplitatea şi
seriozitatea cu care Dinu trata viaţa, se află adevăratul secret al artei sale.
Ca toate spiritele adevărate care luminează lumea, Dinu era înainte de toate un
om, un adevărat om, foarte autentic şi foarte uman. El privea destinul cu
seninătate şi simplitate, dând impresia că tratează moartea cu o gravitate
liniştită... Nimic nu era obscur la această fiinţă, a cărei mână fie că ţi-o
întindea, fie că se exprima cântând... El avea ceva care te susţinea, da, această
mână te extrăgea din rutina vieţii cotidiene pentru a te purta pe căile graţiei
şi ale libertăţii.”
Iată cum această personalitate exemplară de o
vădită umanitate a rămas în memoria contemporanilor, însoţită de aureola unui
geniu artistic. Copleşitoare a rămas figura lui Dinu Lipatti şi în memoria
profesoarei sale dragi, Nadia Boulanger: „...anii trec fără ca să se depărteze ceea ce rămâne din trecut - amintirea
celui care a răspândit atâta lumină...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu