Paul Goma
75 – „Un om liber care a făcut istorie”
Maria Sava.: Cine sunteţi, stimată doamnă Flori Bălănescu, şi
de unde atâta curaj să-i staţi alături lui Paul Goma, marele indezirabil,
memoria vie a tuturor laşităţilor celor care se cred dumnezeii culturii române
contemporane?
Flori Bălănescu.: Cine sunt eu mai puţin contează,
cred, şi pentru că e destul de delicat să poţi răspunde la o asemenea
întrebare. Sunt un om simplu şi lipsit de putere, care nu îl părăseşte pe Paul
Goma pentru că înţelege cine este
Paul Goma. Dacă vreţi, curajul meu este voinţa de a fi alături de marele
scriitor.
M.S.: „….de ce Dumnezeul şi Paştele mamei noastre ne-am
născut, dacă nu avem picătură de memorie?” se întreabă marele scriitor în
dialogul realizat cu dumneavoastră (Dialog, Flori Stănescu – Paul Goma,
Ed. Vremea, 2008). Acum, după 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89 ne
afundăm tot mai mult în mlaştinile istoriei, ca naţie. Trăim sub semnul
răsturnării valorilor, al dispreţului faţă de cei care s-au lăsat martirizaţi
pentru o cauză nobilă, aşa cum este şi scriitorul Paul Goma. Existenţa
„experimentului Piteşti”, pe care l-a descris şi Paul Goma în Patimile după Piteşti şi despre care
Stéphane Courtois spunea: „Este cu
adevărat un experiment de necrezut, cel mai dus la extrem” impunea un
proces al comunismului?
F.B.: Procesul comunismului în varianta Nürnberg ar fi fost
necesar şi fără să fi existat în istoria şi în conştiinţa noastră plaga Piteşti. Memoria noastră slăbită
de atâtea amnezii voite ar fi trebuit să fie traumatizată, să o resimţim cronic
după 1990, aşa încât Procesul la care ne referim să se fi impus de la sine.
Însă, noi, românii, ne pierdem foarte lesne în gargare înflăcărate, pe tonuri
ritoase, cu izuri revoluţionare. Până în toamna anului 1949, când a început reeducarea în închisoarea de la Piteşti,
vechiul regim din România primise toate loviturile mortale necesare preluării
puterii de către comunişti: falsa reformă agrară, înlăturarea regimului
monarhic, desfiinţarea partidelor politice, marile valuri de arestări, înfiinţarea
Securităţii, debutul colectivizării, naţionalizările etc. etc. Toate acestea s-au făcut după model sovietic, prin
abuz, ilegalitate, crimă. Cu mari suferinţe omeneşti. Erau de ajuns pentru un
proces al comunismului, 45 de ani mai târziu. Reeducarea nu a fost decât vârful aisbergului. Dacă vreţi, un
detaliu care nu face decât să sublinieze prin oroare, grotesc şi neverosimil
criminalitatea regimului comunist. Discuţia despre reeducare este însă mai
amplă, dacă o abordăm din perspectiva a ceea ce Goma a numit „reeducarea la
scară naţională”.
M.S.: Paul Goma este acuzat de antisemitism şi de negaţionism.
Am să vă dau un citat din cartea lui Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea şoah-ului”:
„Comunismul nu e o invenţie evreiască. Este mai uşor să-i găsim originile în
creştinism decât în iudaism, care n-a făcut în această privinţă decât să-i
calce pe urme. Dar numeroşi evrei i s-au raliat încă de la naşterea sa, la
mijlocul secolului XIX-lea, asociindu-i-se ulterior cu acelaşi zel şi convingere
nezdruncinată, abandonându-şi astfel comunitatea, istoria şi credinţa, la fel
cum creştinii şi le-au abandonat pe ale lor. În această aventură, evreii au
jucat un rol important, dar rareori principal. În 1917, majoritatea evreilor
din Rusia nu au urmat partidul bolşevic. Ei au ocupat în acest partid poziţii
de prim-plan, însă tot mai subordonate pe măsură ce lua amploare
antisemitismul. Rămâne adevărat că personaje ca Iagoda, Kaganovici şi mulţi
alţii în Rusia, în Europa Centrală şi de Est rivalizează cu cei mai mari
criminali ai secolului”. De ce adevărul lui Besançon e mai
adevăr decât al lui Paul Goma, acuzat de antisemitism pentru eseul „Săptămâna
Roşie”, a cărui esenţă este: noi românii să ne asumăm ticăloşii noştri, în
aceeaşi măsură n-ar trebui şi evreii să şi-i asume pe ai lor?
F.B.: Cred că este o chestiune de abordare şi/ sau de ton. Paul
Goma este scriitor. Iar discursul său rămâne fidel stilisticii bine subliniate
a scriitorului. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul Paul Goma spune altceva decât
istoricul, ori decât eseistul. Pe de altă parte, spre deosebire de mulţi dintre
cei care scriu despre această tematică Paul Goma are curajul de a spune exact
ceea ce ştie şi gândeşte, pentru că are exerciţiul libertăţii, al normalităţii.
Este neplăcut, poate chiar dureros, dar noi nu avem acest exerciţiu. Folosesc
un „noi” generic, în care nu intră doar românii. Oamenii, în general, sunt tentaţi să reacţioneze schematic pentru că
sunt deformaţi de reţete gata mestecate. Ştiu mulţi oameni care îşi iau măsuri de precauţie
ca să nu li se aplice eticheta de „antisemit”, unora le este teamă să pronunţe/
scrie cuvântul „evreu”, indiferent de context. „Antisemitismul” şi, mai ales,
anti-antisemitismul au fost şi sunt tot mai ideologizate. Din câte ştim cu
toţii, ideologiile încorsetează. Este frustrant şi nefiresc, anormal, să impui
altora ceea ce ţie nu îţi convine, prieşte; suferinţa, ca şi bunăstarea sau
fericirea popoarelor (dacă ar fi să admitem că există aşa ceva) nu se transmit
ca bunuri de tezaur, nu îţi asigură nici capital de demnitate şi nici nu
trebuie să te arunce în groapa cu lei. Fiecare naţiune, fiecare popor trebuie
să lupte în permanenţă pentru conştiinţa istorică şi culturală, dar nu pe seama
altora. Cum ar spune Goma: suferinţa se merită! Din păcate, nici românii nu au
avut dorinţa de a rupe răul de la rădăcină, de a se privi în oglindă fiind
decişi să suporte orice ar fi aflat dincolo.
Este ca în medicină: să ai curajul de a afla cum arăţi pe dinăuntru. Cel mai
performant ecograf nu poate fi decât propria conştiinţă. Paul Goma nu este nici
„antisemit”, nici „negaţionist” (un alt eufemism). Pentru că este, pur şi
simplu, un om liber, un scriitor normal. Toate exagerările în ceea ce îl
priveşte sunt hărţuieli care nu au de a face cu o dezbatere liberă de
prejudecăţi şi de, în primul rând, ceea ce aş numi – tarele corectitudinii
politice. Care a devenit o altă faţă a cenzurii, una dintre cele mai subtile
metode de a frâna libertatea de expresie.
M.S.: Vremelnicii diriguitori ai culturii române contemporane
încearcă să inducă marelui public ideea că Paul Goma e doar un mare disident
frustrat pe motiv că nu i se acordă onorurile cuvenite, valoarea lui ca
scriitor fiind minimalizată. Însuşi marele scriitor spune că încă din anii ’70
„…s-a luat decizia de a-l tăcea pe Goma, de a nu se scrie despre el, nici de
bine, nici de rău, deci de a-l inexista”. Nimic nou sub soare. Se pare că
în ticăloşia lor ştiu că mai rea decât moartea fizică este moartea prin uitare.
Asta îmi aminteşte de judecata solomonică a
înţeleptul Etan ben Hosia: „Întrucât moartea trupească a pârâtului
Etan ben Hosia nu i s-a părut potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor
porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon cel mai înţelept dintre regi,
înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului şi aşa mai departe,
Şi întrucât, din amintita
pricină, i se pare la fel de nepotrivit să-l trimită pe pârâtul Etan ben Hosaia
în ocnele sau carierele noastre de piatră ori la preoţii din Bet-şan ori în
alte aşezări,
Pentru aceasta porunceşte
să fie trecut sub tăcerea morţii; nici unul din cuvintele sale să nu ajungă la
urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe calea tăbliţelor de lut;
pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris
niciodată vreun rând”. (p. 284) (Relatare despre regele David- Stefan
Heym)
Cine se teme de Paul Goma şi de
ce este ţinut la uşa culturii române, în vreme ce marii ticăloşi au fost
iertaţi, că doar „a fost o vină generală”?
F.S.: Cred că
am răspuns, indirect. Dar aş vrea să mai spun ceva: Nu „toată lumea” se teme de Paul Goma. Iar
Goma nu poate fi minimalizat pentru că îl ţin unii în afara marii scene. El
face parte din cultura română, a intrat singur. Şi în această cultură, aşa cum
este ea, şi câtă... sunt mulţi care îl apreciază, care scriu despre Paul Goma
şi despre scrierile sale. Dacă vă referiţi, însă, la „puternicii zilei”, la
oamenii cu hăţurile culturii, atunci, da, aveţi dreptate. Tinerii îl descoperă
cu uimire şi încântare, am în ultima vreme tot mai multe semnale. Un mare
scriitor nu poate fi ocultat la nesfârşit de artizanii canoanelor şi istoriilor
literare. Şi vom avea cât de curând ce să le oferim românilor, mai tineri sau
mai puţin tineri: Paul Goma este deja disponibil în forma de editare clasică,
dar urmează surprize.
Este destul de simplu de răspuns
la întrebarea „de ce?”: oglinda introspecţiei le arată uşierilor şi portăreilor
literelor române ceva ce nu le place. Fiinţa omenească este atât de repede
adaptabilă confortului, încât îi este mai la îndemână cămaşa călduroasă decât
conştiinţa cârcotaşă.
Nu are rost să intrăm în detalii despre profilul moral
al intelectualilor în comunism. Cei care îl marginalizează şi ocultează pe Paul
Goma azi nu îşi fac probleme de felul în care sunt percepuţi, de cum vor rămâne
în istorie (a literaturii, eventual) pentru că şi-au bătut joc de singurul
scriitor care a fost în stare să fie consecvent cu principiul normalităţii; că
au încercat să îl ucidă simbolic folosind armele Securităţii, că după 1989 au
continuat politica regimului comunist: nu este nici la 21 de ani de la căderea
oficială a comunismului în România cetăţean român şi membru al USR sau al
AFDPR. Niciunul dintre consilierii prezidenţiali, miniştrii, preşedinţii de
asociaţii şi comiţii de după 1989 – toţi „intelectuali de marcă” sau „directori
de conştiinţă” – nu a fost muncit de grija de a contribui la repunerea firească
în drepturi a lui Paul Goma.
Nu vreau să grafiez niciun nume,
îşi fac singuri destulă reclamă.
M.S.: Am recitit de câteva ori „Din calidor”. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase evocări ale
matricei în care s-a ivit şi format un scriitor. Asociez muzicalitatea textului
cu „Concertul pentru pian nr. 2 în C minor,” al lui Rachmaninov. Au acelaşi
tragism – povestea „Paradisului pierdut”, paradis al copilăriei. Citeam zilele
trecute că scriitorul a acceptat invitaţia scriitorilor din Basarabia de-a se
întoarce la locul de baştină, să-şi revadă „calidorul” lui drag. În vreme ce-mi
arătam bucuria unei astfel de decizii, pe un site, un tânăr poet basarabean
spunea: „mare dezamăgire-l aşteaptă”. Revedeţi o posibilă întoarcere a
scriitorului acasă, ori va avea aceeaşi soartă precum Bălcescu: „patriis extorris ab oris”? Să fie
adevărat că nu putem să ne desprindem nicicum din fatalitatea de-a ne crucifica
cei mai buni fii, ca naţie, aşa cum bine zicea un prieten?
F.B. M-a bucurat şi pe mine iniţiativa. Dar nu mai mult de
atât. Nu mai cred în astfel de lucruri până nu văd. În luna august am făcut o
vizită privată cu un grup de prieteni la Mana, în regiunea Orhei-Basarabia.
Este destul de trist, dar Mana actuală nu mai este ce a reţinut copilul Paul
Goma. Calidorul a fost salvat, din fericire pentru noi, în romanul „Din
calidor”. În jurul numelui Paul Goma s-a inflamat multă lume în ultima vreme.
Rămâne de văzut dacă românii, că sunt din dreapta ori din stânga Prutului, sunt
în stare să se ţină de propriile vorbe.
O întoarcere a lui Paul Goma
„acasă” ţine de alte resorturi, iar oamenii politici români de pe cele două
maluri ştiu foarte bine acest lucru. Este tragic, dar scriitorul român exilat
de 33 de ani la Paris, într-un refugiu politic ce pare fără izbăvire, s-a
salvat prin limba română, care i-a fost singura acasă. Este imposibil să poţi să îl minţi pe Paul Goma, să îi iei
ochii cu sclipiciuri ca unui copil. Pe 2 octombrie împlineşte 75 de ani şi este
ruşinos că autorităţile române nu au găsit un dram de bun simţ pentru a
restabili un strop de demnitate naţională, (re)punându-l pe Paul Goma în
drepturile care i-au fost furate de statul comunist şi de cobreslaşii
scriitori.
Revenind la întrebarea Dvs. nr. 2
aş vrea să spun că Paul Goma nu s-a lăsat „martirizat”, ci a luptat mereu. Dacă
citiţi cărţile sale (Ostinato, Gherla-Lăteşti, Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui) veţi observa că s-a luptat
în permanenţă, că şi-a luat mereu în răspăr şi în derâdere torţionarii, chiar
şi atunci când încercau să îl transforme în contrariul a ceea ce ştim că este.
Nu este un martir.
Paul Goma este un mare luptător,
un neasemuit scriitor şi, indiferent de guvernământ, un om liber care a făcut
istorie. Aici este forţa sa. De aceea este detestat şi marginalizat.
Pentru că Paul Goma este
Exemplul.
Septembrie, 2010
NOTĂ : Între timp lucrurile s-au mai schimbat. Paul
Goma nu s-a mai întors la Chişinău, iar pe site-ul USR citim următorul anunţ :
Comunicat al Consiliului USR privind situaţia domnului Paul Goma
Domnul Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor din România, conform unor hotărâri din anul 1990, iar Consiliul USR reconfirmă, prin vot, în unanimitate, calitatea de membru al USR a domnului Paul Goma.Uniunea Scriitorilor din România va sprijini toate demersurile pentru ca domnul Paul Goma să dobândească toate drepturile ce decurg din calitatea sa de cetăţean român şi de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Din verificările efectuate la organele în drept rezultă că domnul Paul Goma este cetăţean român.
http://www.uniuneascriitorilor.ro/22-11-2011-comunicat-al-consiliului-usr-privind-situatia-domnului-paul-goma/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu