La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată
de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care
aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un
braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era
interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema
Mizdrache şi-o fată Tasica. Un creştin care avea o bucată de pământ la marginea
satului şi pe care o ţinea mai mult pârloagă, că mare lucru nu reuşea să adune
de răul hoţilor, şi-a făcut o pomană cu Pulihoi şi i-a dat lotul de casă: „să zică bogdaproste şi să-l pomenească de
câte ori s-o ruga”. Ce-i drept, săracul om nu se prea ruga şi nici la
biserică nu mergea, aşa că baba Tarsiţa, tartorul babelor de pe uliţa lui
Pulihoi, s-a dus peste el şi l-a întrebat scurt: dacă-i botezat şi cununat şi
dacă are copiii botezaţi.
Cum nu-şi bătuse capul vreodată cu asemenea lucruri,
omul nostru s-a lăsat pe mâna babei, care şi-a pus o piatră în drumul către
rai, încreştinând familia „veneticilor”. Şi baba Tarsiţa deveni „Naşa”, un fel
de general peste familia bietului Pulihoi. L-a ajutat să ridice două odăiţe,
mai mult cu sfaturi şi cu îndemnuri. A făcut el o căsuţă din nuiele împletite
în care a înfundat vălătuci de lut cu paie şi la urmă a lipit-o cu lut,
amestecat cu balegă de cal. Nevasta lui Pulihoi, Dobriţa, a tras un var alb
şi-un brîu gri că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la căsuţa învelită cu stuf,
c-o prispă mare pe care dormeau cu toţii vara. Aşa porni Pulihoi în noua lui
viaţă din satul Căţelu, alături de Dobriţa, de cei doi copii şi de junica
adusă-n jug.
Uneori auzeai glasul dogit al babei Tarsiţa cum
striga din uliţă : „bă, mai dormiiiţi?
Dormire-aţi somnul de veci! Moare vaca-n coşar de foame şi sub voi putrezeşte
patul! La muncă, măgădăilor!” Pulihoi ieşea primul (se vedea că era
singurul care ştia ce-i armata) şi-şi îndesa pe ochi căciula neagră şi miţoasă
pe care nici vara n-o lepăda din cap: zicea că-i ţine răcoare. Se uita lumea la
el ca la urs, dar jos tot n-o dădea. Ba i-a mai convins baba să intre şi-n
colectiv, la dat cu sapa, nu să aştepte doar la mila altora. Mizdrache, băiatul
cel mare, plecase deja la Brăila, la profesională şi rămăsese doar Tasica, care
era cam tută de felul ei. O ţinuseră la şcoală în clasa a doua până pe la 14
ani. Pe urmă au lăsat-o-n pace, că râdeau dracii de băieţi de ea şi-o porecleau
în toate felurile. „Să mai crească
oleacă, se gândea Pulihoi, şi-oi mărita-o. Ce-i trebuie carte? N-are popa
destulă carte-n sat?”
Şi toată viaţa familiei Pulihoi curgea lin, precum
o apă la şes, până-ntr-o zi de joi, când, căzu sărbătoarea Ispasului. Ăi
bătrâni plecaseră la câmp la prăşit (colectiva nu încheiase nicio convenţie cu
Dumnezeu ca acum), lăsându-i Tasicăi în grijă să adune buruiană pentru junică
şi s-o dea la apă. Şi-a luat Tasica un sac de cânepă cu ea, a mai chemat vreo
două fete din vecini, şi-au plecat la câmp după buruiană. Pe la prânz, se
făcuse o căldură de te lovea în moalele capului, chiar dacă era pe la sfârşitul
lui mai, aşa că fetele au făcut cale-ntoarsă către sat. Când au ajuns în
dreptul casei lui Pulihoi, s-au oprit pe marginea şanţului de peste drum, să se
odihnească. Ş-a aşezat Tasica cu cele două surate pe sacii de iarbă şi-au
început să dondănească de-ale lor. Şi cum chicoteau ele întrecându-se în
poveşti de groază, o dată aruncă Tasica o privire către căsuţa lor. Rămâne cu
gura căscată şi nu poate articula nici măcar o vorbă. Până la urmă îngaimă
cuprinsă de spaimă: „Dd..dracul! Uite
dracul cum se plimbă la noi prin casă c-o lumânare-n mână!” Celelalte două
s-au uitat cu atenţie, nevenindu-le să creadă ce spune Tasica. Şi tot scrutând
cu privirea au zărit până la urmă flacăra unei lumânări ce pâlpâia pe masa din
tinda când mai mare, când mai mică, după cum bătea vântul. S-au tot holbat ele,
tremurând de frica Satanei, până a apărut o babă din vecini. Când i-au spus cum
se plimbă Satana prin casă cu lumânarea aprinsă-n mână, baba a-nceput să râdă
şi le-a spus că au vedenii. Dar s-a oprit şi ea să arunce o privire. S-a dus
mai aproape, a pus mâna streaşină la ochi şi deodată a dat un chiot şi-a luat-o
la fugă pe uliţă urlând cât o ţineau plămânii: „Dracu’ la Pulihoooi!”
În scurt timp în faţa curţii lui Pulihoi s-a
adunat o armată de babe şi aproape toată plodăraia satului. Tasica devenise
dintr-o dată cea mai importantă persoană din sat: dădea explicaţii, povestea,
râdea, o mai apuca şi plânsul – nu mai prididea cu atâta lume pe capul ei. În
jurul ei se discuta aprins: unii chiar îl văzuseră pe Satana cum urca pe scară
în podul casei, alţii, cum zdrăngănea prin oalele de pe plită, iar alţii jurau
că i-au văzut coarnele în geam şi-o limbă mare şi roşie cum se scălămbăia la
ei. În acel moment, nu se ştie de unde, veni un îndemn scurt: „Să-l omorâm cu pietre!” Ce-i drept,
îndemnul fusese stimulat şi de grămezile de pietriş răsturnate pe uliţă pentru
şoseaua ce se tot plănuia de câţiva ani încoace.
Şi nici una, nici două, casa lui Pulihoi fu
asediată în toată legea. I-au stricat gărduţul de la drum, poarta i-au făcut-o
praf, geamurile au fost făcute zob şi de-acum pietroaiele zburau către
acoperişul de stuf să nu cumva să-i vină-n cap Necuratului s-o taie pe horn.
Dintr-o dată s-a auzit un ţipăt şi în mijlocul
mulţimii a pătruns baba Tarsiţa: „Huoo!
Lua-v-ar dracu’ de nenorociţi! Ce-aveţi mă, cu casa creştinului?” Din
spatele unor babe s-a iţit Tasica şi-a început să-i povestească năşicăi de
nenorocirea ce dăduse peste casa lor. Baba a început să se holbeze şi nu-i
venea a crede ce aude: „Care drac,
zăludo? Unde-ai văzut tu drac la voi în casă?” „Păi, zice Tasica, uite năşică
se vede lumânarea-n tindă.” „Lumânarea,
întreabă baba? Lumânarea am pus-o eu,
trăznite-ar de toantă ce eşti! Am venit dimineaţă cu pomană, am luat cheia de
la streaşină şi-am intrat în tindă de-am pus pomana pe masă. Am lăsat să ardă
lumânarea de sufletul morţilor.”
Şi cu mâinile-n şolduri, baba s-a năpustit pe uşă
în casă să arate că nu Dracul fusese în casă, în lipsa stăpânilor, ci ea, Naşa,
cu depomană. În spatele ei apăruse, nu se ştie de unde, şi săracul Pulihoi,
care, cu un licăr ciudat în priviri rotea capul de jur împrejur, parcă admirând
grămezile de bolovani ce crescuseră în tinda lui. Cu un gest aproape firesc
şi-a scos căciula miţoasă din cap. În aceeaşi clipă în jurul lui s-a făcut gol,
spectatorii de ocazie rupând-o la fugă care-ncotro: pe creştetul scăfârliei lui
Pulihoi se lăfăiau două umflături care de la o clipă la alta tot creşteau
precum coarnele unui melc proaspăt trezit de ploaia blândă de vară..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu