NONE

Motto:„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.”  (Antoine de Saint Exupery – Citadela)

              

O zi toridă de vară. Delia şi Andrei, cu vreo doi meseriaşi de ocazie, puneau parchetul pe jos în ultima cameră. Încet-încet, casa lor căpăta forma la care visau amândoi, dar, din lipsă de bani, o făceau pe bucăţi. S-a auzit portiţa de la drum scârţâind încetişor şi None s-a prelins în curte însoţit de Bobiţă. Era abătut şi cu ochii în lacrimi. Delia a înţeles imediat ce se întâmplase şi l-a întrebat cu blândeţe: „Iar te-au alungat ai lui Tudor? De ce, mamă, nu stai acasă? Lasă că am să plec şi eu în Italia şi-ţi cumpăr calculator ”

None a privit-o neîncrezător. Doar refuzase de câteva ori chemarea uneia din surori, plecată de ani buni în Italia. Mereu motiva că nu vrea să-şi lase copilul singur. Oare ce să se fi întâmplat chiar acum? Fără să-i răspundă, None a intrat în camera lui şi-a luat în mână o carte de poveşti, a început să-i citească lui Bobiţă, care-l asculta cu urechile ciulite şi cu capul plecat într-o parte, semn că nu pierdea nici un cuvânt din istorisirea stăpânului. La un moment dat s-a oprit  din citit şi încercând să desluşească ce discutau părinţii săi în cealaltă cameră.

 Delia şi Andrei discutau cu aprindere. Când şi când ridicau tonul, mai ales atunci când venea vorba de bani. În ultima vreme, None auzea tot mai des cuvântul „bani” rostit în discuţiile dintre ei şi atunci simţea cum i se strânge inima, ca şi cum cine ştie ce duşman l-ar fi pândit din umbră. Cuvântul era pronunţat pe toate tonurile, astfel încât, bietul copil ajunsese să creadă că toată dragostea lor faţă de el depindea de acest monstru nevăzut. Începuse să viseze comori pe care le-ar fi putut descoperi, ca acel conte despre care citise cu ceva vreme în urmă. Atunci îşi închipuia că vine în faţa mamei cu un sipet plin de bani şi pietre preţioase. L-ar fi pus la picioarele ei şi i-ar fi zis: „Fă ce vrei tu cu banii ăştia! Mie să-mi cumperi doar un computer şi un os din piele pentru Bobiţă”. Şi poate aşa n-ar mai fi auzit tot timpul acel „dacă am avea cu ce...”, ci i-ar fi văzut veseli şi deschişi: tata ar fi găsit timp să facă şi un fotbal cu el, iar mama n-ar mai fi fost aşa cu privirea dusă şi, nici vorbă să mai plece în Italia. Ce bine ar fi fost!

A venit şi sfârşitul lunii august. Delia s-a pregătit de drum. Nu trebuia să piardă „locul” la bătrâna pe care o îngrijea sora ei. După cele trei luni de şedere, ar fi făcut bani să termine casa şi i-ar fi luat şi lui None calculatorul mult dorit. Dar, pe măsură ce se apropia ziua plecării, None, în loc să se bucure, simţea că i se goleşte sufletul. Îl podidea plânsul din te miri ce şi într-o zi n-a mai răbdat şi i-a spus mamei cu voce stinsă: „Nu pleca, că eu nu pot fără tine. Lasă, nu mai vreau calculator...” Delia l-a privit surprinsă şi-a simţit o săgeată rece că-i trece prin inimă. Şi-a ascuns lacrima ce dădea năvală, sub un zâmbet larg şi l-a încurajat pe None: „Lasă, mamă, că trei luni nici nu ştii cum trec. Şi-apoi, i-am promis lui tanti Viorica. O să fii cu tata, cu Bobiţă, mai mergi la bunica peste deal... În plus îţi las telefonul meu mobil şi-o să vorbim zilnic. Va fi ca şi cum n-aş fi plecat.”

None a privit-o cu ochii larg deschişi, semn că aprobă cele spuse de ea, şi a luat-o la fugă
însoţit de Bobiţă. S-a oprit, în spatele grajdului, într-un cotlon ştiut doar de el, s-a aşezat pe vine şi-a dat drumul şuvoiului de lacrimi pe care abia îl ţinuse în faţa mamei. Îl mângâia pe Bobiţă şi-l întreba printre sughiţuri: „Ce facem noi, mă, fără mama? Cum o să stăm noi în casa asta goală şi rece?” Bobiţă îl privea cu obidă şi nu ştia cum să-i mai intre în voie. În cele din urmă s-a aşezat cu botul pe labe şi-a rămas aşa, privind la None, ce nu mai contenea cu plânsul. Când a sosit ziua plecării, None s-a cerut la bunica peste deal. Simţea că i se rupe ceva în suflet la gândul despărţirii de mama sa.

Peste câteva zile a-nceput şcoală. Pe uliţă, mare zarvă: copiii însoţiţi de mamele lor sau de fraţii mai mari, cu buchete de flori aduse de la oraş, mergeau la deschiderea anului. Andrei fusese chemat în oraş să rezolve un litigiu cu primarul, aşa că None a trebuit să se pregătească singur să meargă la şcoală. Tata îi lăsase mâncarea pe masă şi hăinuţele pe spătarul scaunului de la biroul la care-şi făcea temele . None şi-a luat hainele în bucătărie şi-a început să se îmbrace mecanic. S-a uitat în silă la mâncare şi pentru că Bobiţă nu-l slăbea deloc, i-a oferit sandviciul şi căniţa de lapte. Când a ieşit pe uşă, căţelul s-a repezit pe urmele lui. None s-a întors spre el şi l-a certat: „Stai acasă. N-ai voie cu mine, la şcoală.”

Zilele au început să curgă una după alta, dar, pentru el, seara era cel mai aşteptat moment. Ştia că mama, după ce termina cu treburile, îl suna şi stăteau de vorbă chiar şi câte două ore. Îi spunea tot ce făcuse în ziua respectivă, cu cine se jucase, cine îl necăjise, ce mâncase, parcă mai mult decât atunci când mama era acasă. Un singur lucru nu îndrăznea None să-i spună: începuse să simtă o durere undeva în piept, ceva ca o greutate şi, de multe ori, îl apuca o tuse fără motiv. Tata îl certa atunci şi-i spunea că nu ascultă şi bea apă rece şi „vezi! ai răcit acum, dar la iarnă ce-o să te faci”? Nu era răceală. None simţea asta. Îl apuca tusea asta uscată când cineva îl întreba de mamă-sa ori când simţea el aşa, un gol sfâşietor, şi-l îneca plânsul.

Pe la începutul lunii decembrie învăţătoarea i-a anunţat că vor face serbare de Crăciun. Şi un fel de carnaval. Aşa că le trebuia costume. Se şi gândise None: voia să fie Spiderman. Dar cine să-i facă costumul? Mama trebuia să vină abia de sărbători, după serbare. Fără costum, n-avea niciun chef de carnaval. De la o vreme, de fapt, nu-i mai plăcea nimic. Şi-a adus aminte că peste vreo două zile ar trebui să vină Moş Nicolae. Nu ştia dacă la el o să mai vină. Tata uitase până şi de ziua lui de naştere. Se certase rău cu mama la telefon când i-a spus că are prea multe pe cap, să se mai gândească şi la fleacuri. Mai rău ca un orfan se simţise atunci None. Parcă nu mai avea niciun rost, iar singura fiinţă căreia îi mai păsa de el era Bobiţă. Ce păcat că nu putea să vorbească! Însă era un bun ascultător. Când îl apuca dorul de mama, lua în mână cartea cu poveşti şi-i citea lui Bobiţă. Şi el sta cumine, cu urechile ciulite, privindu-l drept în ochi de parcă nu voia să piardă şirul poveştii.

În acea dimineaţă, Delia şi-a sunat copilul înainte să plece la şcoală. Cu câteva nopţi în urmă avusese un vis care de atunci se tot repeta. Primea un mesaj de la Andrei care-i întorcea brusc spatele. Nu-şi amintea ce citise acolo, însă de cum văzuse bileţelul simţea o apăsare grea în coşul pieptului şi-o cuprindea un fel de nelinişte. Ca de obicei, None s-a bucurat când i-a auzit glasul şi-a liniştit-o spunându-i că n-are probleme. La şcoală avea note bune, deşi devenise tot mai apatic în ultima vreme. Învăţătoarea ştia de-acum comportamentul copiilor „italienilor” şi-l lăsase în pace. Încercase să lege cu el o discuţie, dar când a venit vorba despre mama, i s-a încleştat gura.

Astăzi, în schimb, l-a cam certat şi nu i-a căzut deloc bine. Chiar nu fusese vinovat cu nimic. Era doar printre bănci când intrase ea în clasa. Daniel scrisese cu creta pe catedră. Când l-a apostrofat cu „mincinosule!” i s-au umplut ochii de lacrimi. Nici măcar nu l-a lăsat să se apere. Cui să spună? Ceilalţi copii au râs de întâmplarea lui. Altădată ar fi venit acasă şi s-ar fi plâns Deliei. Poate dacă nu era plecată, l-ar fi apărat în faţa învăţătoarei. El chiar nu minţise niciodată. Aşa îl învăţase mama, spunându-i că-i fuge îngerul de pe umărul drept. Acum, nici îngerul nu-l mai simţea: probabil că zburase simţindu-l mereu trist.

Chiar se gândise s-o sune pe mama şi să-i spună ce-a păţit, cu toate că, dimineaţă,  îi spusese că-i este bine. Când să ia telefonul de pe birou, l-a văzut Andrei care, roşu la faţă de nervi, a-nceput să ţipe la el: „Ce faci? Nu mai ai răbdare până diseară? Ce aşa mari probleme ai? Tu nu vezi că banii nu mai ajung?” Şi a continuat cu banii, şi banii, şi banii.... None doar atât auzea.

Atunci i-a încolţit în cap ideea. S-a dus în camera lui, a rupt o filă dintr-un caiet de vocabular şi s-a apucat de scris, aşa cum văzuse la televizor. Cel mai tare îl durea de Bobiţă. O să-i roage să aibe grijă de el. Se simţea ca un bătrân de o sută de ani. Nimic nu-l mai bucura. Nici măcar acel promis calculator. Nu mai avea putere nici să alerge prin curte ca altădată. Îi intrase în cap că nimeni nu mai avea nevoie de el. Nici chiar mama. Altfel n-ar fi plecat. Nu calculatorul lui o mânase, ci termopanele, banii, de la care se tot certau şi de la care umblau numai încruntaţi înainte să plece în Italia. Dacă el nu va mai fi, n-or să mai aibe motiv să se zbată să-i rămână ceva când s-o face mare. Şi acum ce să facă? Fără căldura mamei, îi îngheţase inima de-o vreme. Aşa simţea el. Un sloi de gheaţă în piept. Şi gândind astfel, l-a dus pe Bobiţă şi l-a închis în cameră, a luat bucata de sfoară cu care sărea uneori coarda şi s-a dus în spatele grajdului, acolo unde de obicei se ascundea să plângă...

Când a intrat pe poartă, Delia a înţeles toată grozăvia care se întâmplase. Ca-ntr-un vis urât l-a văzut pe Andrei că vine spre ea şi că-i îndeasă în mâini un petec de hârtie . A citit fără să înţeleagă nimic. Şi dintr-o dată a simţit că se răstoarnă întreg universul cu ea.

***

Cum intri în Mărgineni, pe dreapta, te întâmpină un şir de vile, numite de restul sătenilor „vilele italienilor”. Unele sunt terminate. Altele au lipsă ba geamurile, ba acoperişul, după cum i-a prins pe fiecare vremurile de criză ce s-au abătut cu ani in urmă asupra virtualilor locatari. Ce le făcea diferite de restul caselor din sat era faptul că, majoritatea, aveau câte două şi trei etaje, erau vopsite în culori aprinse pe afară, iar acoperişurile erau toate albastru marin, aşa cum doar în unele insule greceşti mai vezi. Prima casă , rămasă doar cu o cameră finisată, seamăna cu o femeie fardată pe jumătate pe care a prins-o ploaia şi i-a împrăştiat chiclazurile pe faţă. Dacă nu s-ar fi abătut urgia asupra lor, casa Dudenilor ar fi completat decorul şi s-ar fi încadrat perfect în şirul de vile. Numai că, de obicei, e cum dă Domnul şi nu cum socoteşte omul.

Vara, pe un scaun scâlciat, în faţa uşii de la intrare, stătea o femeie cu o vârstă nedefinită, ce ţinea în mână o Biblie dintre foile căreia se iţea capătul unui bileţel. Timpul aproape că ştersese orice urmă de literă de pe el, dar femeia îl păstra ca pe cel mai scump lucru din lume. La picioarele ei, Bobiţă, o corcitură de pekinez, dormea şi visa că aleargă şi latră, dând agitat din picioarele din spate şi sughiţând prin somn ca un copil. Femeia se apleca asupra lui cu dragoste şi, mângâindu-l, încerca să-i oprească zbuciumul câinesc. Era singurul suflet care-i mai rămăsese în preajmă Deliei Dudeanu, de când bărbatul ei, fără să spună o vorbă, îşi luase pur şi simplu lumea în cap şi plecase. La început îi mai dăduse câte un telefon, apoi legătura s-a rupt definitiv. Delia a rămas doar cu căţelul, stăpână peste hardughia pe care ar fi părăsit-o şi ea bucuroasă, dacă ar fi avut unde să se ducă. Îşi trăia zilele de azi pe mâine, fără să mai ştie de ea. Pierduse contactul cu viaţa şi cu cei din jurul ei, în acel ajun de Sf. Nicolae, cînd, aflată la muncă în Italia, cineva din familie îi dăduse telefon să vină de urgenţă acasă că None, copilul ei drag, e grav bolnav. Nu-şi aminteşte decăt acel petec de hârtie pe care Andrei, bărbatul ei, cu ochii umflaţi de atâta plâns, i-l strecurase în mână. Şi, de atunci îl păstra cu sfinţenie între filele Bibliei, unicul obiect prin care mai era legată de lumea reală....

Deşi avea doar patruzeci de ani, arăta ca o bătrână de optzeci, cu faţa plină de zbârcituri, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul alb, de care nici prin cap nu-i trecea să se mai îngrijească; îl ţinea ascuns sub basmaua neagră, pe care n-o mai lepădase de patru ani, de când i se întâmplase nenorocirea. Tot anul moţăia ca o momâie când în casă, când în faţa uşii pe acel scaun cu picioare strâmbe, numai când se apropiau sărbătorile părea că se trezeşte la viaţă: începea să se agite, făcea curăţenie, pregătea dulciuri şi mergea la oraş de unde se întorcea cu un brăduţ pe care-l împodobea cu mare atenţie. Astfel că, în Ajun de Crăciun, casa Deliei devenea caldă şi primitoare, numai bună să adăpostească un musafir ce se lăsa aşteptat de câţiva ani. Atunci, o vagă speranţă licărea în sufletul ei obosit de viaţă: „Dacă, totuşi, s-ar întâmpla să intre pe uşă ca altădată, cu obrajii aprinşi de frigul de afară, cu ochii lui albaştri ce căutau jucăuş la rădăcina bradului, unde ştia că, de fiecare dată, îl aştepta darul Moşului?”

În acele zile, toate simţurile Deliei se încordau ca ale unui animal aflat în captivitate, gata să evadeze în hăţişurile libertăţii. Seara, când cădea frântă de oboseala frământărilor de peste zi, punea capul pe pernuţa ei dragă, pe care o păstra cu sfinţenie într-o cutie la capătul patului şi-şi înfunda nările aspirând cu lăcomie mirosul dulce-acrişor al transpiraţiei de copil cu care era îmbibată. Era ca un drog pentru ea. În acele clipe, părăsea această lume şi trecea într-o altă realitate, din care None nu plecase nici măcar pentru o clipă.

A venit şi seara de Ajun. Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi Delia privea cu uimire către bradul în care clipeau zeci de beculeţe colorate. Simţea că undeva prin preajmă plutea un miracol: sufletul ei uscat de suferinţa aşteptării se umpluse pentru prima dată după atâţia ani de o bucurie copleşitoare. Şi deodată la geam se auzi o voce ca un clinchet de clopoţel: „Primiţi cu uratul?” S-a smuls din locul ei de lângă sobă, a deschis uşa larg şi-a strigat cu glasul plin de bucurie: „Primim! Primim!”. Prin perdeaua de fulgi a zărit doi ochi albaştri, jucăuşi, înotând într-o mare de lumină şi un glas de înger a început să colinde:

Leroi dai leroi Doamne,

Asta-i casa, nus’ de casa...

Un val de fericire a cuprins-o din tălpi până-n creştet, a desfăcut mâinile a rugă şi-a rostit cu blândeţe: „None!” O pală de vânt a smuls petecul de hârtie ce alunecase în pragul casei, purtând cu sine toată tristeţea singurătăţii unui copil. „Mamă te rog să mă ierţi că nu te-am aşteptat. Să ai grijă de Bobiţă!”