Pe Rudolf
Kassner l-am descoperit întâmplător. De la primele fraze citite, cartea Zeul
şi Himera, publicată la „Editura Humanitas” în anul 2004, m-a
cucerit pe deplin. Nu-i o carte uşoară, dar tocmai pentru faptul că m-a ţinut
legată cu toate fibrele, rupându-mă total de restul lumii, e semn că-i una din
cărţile marii literaturi care te marchează pentru toată viaţa. Poetul-filozof
sau filozoful -poet Rudolf Kassner este una dintre cele mai singulare
personalităţi din cultura europeană. Activitatea sa literară se întinde pe o
perioadă de 60 de ani. S-a născut la 11 septembrie 1873 în Gross –Pawlowitz, în
sudul Slovaciei. Rămâne paralizat în urma unei poliomelite contractată în
copilărie, fapt care nu-l împiedică să urmeze studii de literatură şi de
filozofie. „Destinul l-a pus într-o situaţie extraordinară:are două picioare
paralizate şi cea mai deplină veselie a spiritului. Merge în cârje şi este un
călător pasionat”, afirma Hugo von Hofmannsthal despre el. În 1900
debutează cu volumul Mistica Artiştii şi Viaţa, o culegere de studii
asupra romanticilor englezi analizaţi prin prisma unei estetici neoromantice şi
platonizante. În 1903 publică Morala Muzicii, carte despre morala unui
om a cărui viaţă este muzica( Wagner). Primele sale scrieri au fost marcate de
influenţa lui Nietzsche şi a lui Wagner. Cu anul 1911 debutează cea de-a doua
perioadă de creaţie din opera lui Kassner, ocazie cu care publică volumul Despre
elementele grandorii umane. Acest volum va avea un impact deosebit asupra
lui Rilke, aflat în perioada elaborării Elegiilor din Duino, pe cea de-a
8-a dedicând-o lui Kassner. Este volumul în care autorul face o incursiune în
domeniul filozofiei religiilor din perspectiva grandorii, analizând relaţia
mit-istorie – grandoarea magică a regilor şi eroilor mitici, a oamenilor
situaţi în imediata apropiere a zeilor, grandoarea cosmosului grecesc, având
drept criteriu suprem Măsura-identitatea dintre a fi şi a gândi. În viziunea
lui elementele grandorii se reflectă în primul rând în personalitatea
creştinului: „El trăieşte şi printre noi: cel ce s-a întors. Cu totul
tainic, ba chiar pitit în fiece ins fără deosebire : în cel fericit şi în cel
tulburat, în cerşetor şi în trufaş, în cel desfrânat şi în cel pur. El e tocmai
omul care nu mai e măsura lucrurilor, sărmanul. Cine va voi să se măsoare cu
măsura celui sărman? Măsura lui este tensiune. Despre un astfel de om nu se
poate spune că ar fi mare, căci un asemenea om nu e mare, ci real. Sărmanul
este omul real. În felul acesta, el e mereu şi pururi nevoit să se măsoare cu
sine însuşi, iar grandoarea şi măsura lui nu mai rezidă în armonie, ci în
transfiguraţie.”
Personalitatea
noţiune mai nouă care o înlocuieşte pe aceea de om desăvârşit defineşte
individul aflat în relaţie de complementaritate cu lumea. În viziunea sa omul
modern, „indiscretul”, cel care trăieşte doar la suprafaţă, fără să aibe
profunzimea personalităţii e lipsit de grandoare:” Cine nu-l ştie pe hedonistul
acesta lipsit de gust, trist erotic, estet plin de compasiune, patriot din
deznădejde şi fără convingere, evlavios fără credinţă? Cine nu se se izbeşte
zilnic de acest ins superviu şi totuşi deja mort? De acest veşnic încântat şi
totuşi pribeag? De toţi aceşti inşi mai bogaţi în vorbe decât în substanţă, şi
care din această cauză preferă să se înşele cu o carte întreagă decât să aibe
dreptate cu o singură frază?” Şi acest individ nu va pricepe
niciodată că „lumea îi este menită şi devine actuală şi reală doar pentru
cel capabil să se dăruiască.” Între omul antic şi cel modern există o falie
de netrecut: omul antic se naşte cu simţul grandorii, priveşte lumea din afara
ei, dinspre lumină spre întuneric, în vreme ce omul contemporan este singur şi
însingurat, fără unitate şi fără măsură. Spune Kassner: „Cui dintre noi nu i
s-a întâmplat să privească aşa din afară, din lumină în ochii unui om,
indiferent care, primul venit, şi să nu se sperie zărind în ei eul,
nu personalitatea, nici ţelul, forma şi măsura, ci pur şi simplu ceva
animalic şi demonic?”
Diferenţa dintre omul
antic şi cel creştin este doar că în legea omului modern este cuprinsă iubirea
Vrăjmaşului. Anticul nu are conştiinţa păcatului, de aici şi armonia şi forţa
lui: el este fiul Soarelui. Creştinul, omul contemporan e mereu nevoit să se
măsoare cu sine însuşi, se luptă pentru a ajunge din afară înlăuntru şi pentru
asta suferă. Dar suferinţa nu-i un merit, ci mai degrabă o măsură, o cale
. În 1919 începe publicarea unor tratate şi culegeri de eseuri având drept scop
fundamentarea unei hermeneutici şi a unei antropologii numită Fiziognomie,
deşi aria de preocupări e mult mai largă decât interpretarea trăsăturilor
fizionomice. Luând drept punct de pornire citatul din Goethe:”Nu e nimic de
căutat în spatele fenomenelor, ele însele reprezintă învăţătura”,
Kassner condamnă psihanaliza freudiană pentru ingerinţele sale în intimitatea
individului. Spre deosebire de Rudolf Steiner, sau de Rene Guenon, maeştri
spirituali contemporani lui, Kassner nu are nici urmă de înclinaţii către
profetism, ori mistagogie. ”Eu însă n-am scris nici măcar un rând, nici
măcar un singur cuvânt de dragul cititorului, al scumpului meu cititor, cum
spune Kirkegaard. Cititorul nu mă interesează în niciun fel”, spune Kassner
şi într-adevăr aceasta este motivaţia cea mai sinceră a scriitorului privind
actul său.
De fapt Kassner a
scris în primul rând pentru a-şi suporta mai uşor dificultăţile unei existenţe
chinuită de accidentul din copilărie, nu pentru gloria trecătoare ce bântuie
modernismul alienat. Proza lui este una bazată pe o anumită structură muzicală,
pe tensiunile unei terminologii personale în care cuvintele-cheie au sensuri
diferite de cele uzuale. Tensiunea şi ritmul scrierilor sale se apropie de cea
a misticilor germani, izvorând din pasiunea de a gândi până la Idee, până la
paradox, până la jertfă. La el Jertfa reprezintă treapta ultimă la care
se poate înălţa un individ: „Cât e în stare să jertfească un om, atâta e el
de profund” reprezintă esenţa viziunii lui artistice. Anii celui de-al
doilea război mondial şi-i petrece Rudolf Kassner la Viena, apoi se stabileşte
în orăşelul elveţian Sierre. Se stinge din viaţă la 1 aprilie 1959 lăsând în
urma sa o operă inegalabilă, complexă şi destul de dificil de abordat .
În eseul Zeul şi
Himera , pornind de la Himerele ce ornamentează Notre- Dame-ul, plăsmuiri
ale minţii omeneşti, făpturi fantastice pe care artistul medieval le-a prefăcut
în piatră pentru a le înlănţui pe vecie deasupra Abisului, Kassner reconsideră
mentalitatea conform căreia omul este izolat de animal. Această concepţie poate
fi întâlnită în întreaga plastică animalieră medievală: pe domuri, în
heraldică, în cărţile de vânătoare. Himera, acest animal abisal, trăieşte în
fiecare din noi ca semn al lipsei de măsură şi spirit, „ca diformitate şi
convulsie, îndărătnicie, ca deficit de trezire şi chip, ca îngâmfare şi
prefăcătorie, ca manifestare compulsivă, ca supărare, ca teamă, ca pizmă, ca
extravaganţă.” Unicul om care a trăit o viaţă a Spiritului, în care nu
exista nici măcar o umbră de himeră a fost cel ce s-a numit Fiul Omului. De
aceea grandoarea lui e unică. Naşterea lui Christos, eseu publicat în
1955 aparţine ultimei perioade a creaţiei sale când alternează memorialistica
cu eseurile şi tratatele mistice. În Dumnezeul-om credinţa este înlocuită prin
viziune, iar figura lui Christos, a Dumnezeului-Om, este simbolul jertfei şi al
drumului de la magie către libertate, simboluri ale unui creştinism de factură
gnostică. „Fără-Dumnezeu e cel care în raporturile umane nu face parte
jertfei, care nu-i vede abisurile şi harul, fără-Dumnezeu e cel mort,
fără-Dumnezeu e şarpele, căci el crede că-l poate poseda pe om fără har,
fără iubire, fără jertfă; el omoară, şi omorând posedă.”
Opera lui Rudolf Kassner
este „literalmente cea mai inteligentă din literatura secolului XX”(
Klaus Gunther Just) şi cel ce-şi poate oferi răgazul de-a citi cartea editată
de Humanitas, nu are decât de câştigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu