Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de
pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul.Se trezise năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în
piept, de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese
ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea,
la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi n-ar mai fi stat la
rând. „Rumânii”, care erau mai de-aproape, veneau când se lumina de ziuă, însă
el, trebuia să plece decunoapte, să poată prinde rând mai în faţă. Îi dete un
cot neveste-si, Florica, care sforăia, de parcă pornise porcii la jir, şi-i
zise încet:
- Hai, Floare, pune repede de-o
mămăligă, că până-n seară numaidecât trebuie să fiu acasă. De luni începem la
cules via şi trebuie să fie şi caii odihniţi.
Florica îşi aruncă repede o fustă
largă peste cămaşa de noapte şi se duse către bucătaria de vară, unde încă-şi
mai făceau mâncarea pâna dădea frigul bine afară. O mămăligă, câteva ouă fierte
şi câteva bucăţi de carne de la garniţă, le adună repede într-un ştergar, le puse într-o traistă pe care o puse la
picioarele lui Mitu, cum îi zicea ea. Lumea-n sat îl ştia mai mult de Laciu,
poreclă pe care i-o pusese un cojan cu păr pe limbă, s-arate cât de încăpăţânat
era omul - Laciu era nume de bou. Între timp, Dumitru înhămase caii, pusese
scoarţele la căruţă şi mai adusese un sac gol cu câteva bolbotine pe care le
aruncă la picioare, peste traista cu mâncare. Caii sforăiau şi scuturau din
cozi, de parcă ştiau ce drum lung şi greu îi aşteaptă. Le mai dădu câte-o
găleată de apă şi, în timp ce le mai aranja hamurile, trase puţin de ei să vadă
dacă nu cumva era căruţa prea grea. Nevasta se apropie ca o umbră de caruţă
şi-i zise, zorindu-l:
- Hai, omule, că acuş e ziuă . Lasă,
gloabele, - le-oi mai căta în coarne cât stai la moară. N-or muri de-atât.
După care se îndreptă repede către
porţi şi le deschise larg.
Dumitru se aruncă din mers pe scândura
din faţă şi, trap-trap, căluţii o luară din loc. Nu obişnuia să-i lovească; îşi
iubea căluţii şi nu i-ar fi oropsit pentru nimic în lume cu ceva: n-aveai cai
şi căruţă, în sat erai nimeni.
Ba, uneori, bidivii simţeau inima
slabă a stăpânului şi mergeau agale fără să le pese că se grăbeşte. Atunci, îi
mai îmboldea încetişor cu codirişca pe la spate şi mai trăgea de hăţuri să-i
strunească; caii înţelegeau şi-o luau la trap până uitau, ca apoi să intre în
ritmul lor obişnuit. Nici nu-i împovăra peste măsură - avea grijă de fiecare
dată să nu încarce căruţa decât până la scoarţe, pe care le punea doar aşa, de
formă. Iar ca să-i dea la vreunul cu împrumut, cum mai obişnuiau unii, nici
vorba să te poţi apropia de Laciu. „E
tânt şi-al dracului, ziceau sătenii. Nu
i-ar cădea nici fărâmătura din barbă, darmite să vezi de la el ceva împrumut.”
Se făcuse ora patru, dar pe şosea nu
circula nici o maşină. Începuse deja „campania agricolă” şi de-abia o dată pe
zi dacă circula o rată până la Făurei şi, uneori, se întâmpla să nu circule
deloc: se făcea economie la combustibil pentru „îndeplinirea planului
cincinal”.
Oricum, rata se punea în mişcare pe la şase, când mijea de ziuă. Cu toate
astea, Laciu fusese prevăzător şi agăţase un felinar aprins de oiştea din
spatele caruţei. „Naiba ştie peste ce
poţi da într-un drum atât de lung şi... singur, pe deasupra”, gândise el şi
imediat făcu o cruce cu limba-n gură zicând un „Doamne-ajută!” în barbă.
Şi, îndată îl trecu un fior rece pe
şira spinării: îşi amintise de visul de peste noapte: se făcea, că era în drum spre moară şi ajunsese în dreptul Movilei;
caii începuseră să sforăie şi să dea din copite şi trăgeau tot mai greu la
căruţă. Dintr-odată căruţa se oprise de parcă ar fi cărat o piatră de moară iar
caii mergeau în gol nechezînd şi sforăind ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce
fiară. Degeaba se chinuia şi îi îndemna la mers, că ei, bieţii, parcă nu mai
aveau nici o vlagă. Cel din dreapta căzuse în genunchi şi necheza cu ochii
măriţi de spaimă şi, deşi purtau ochelari, tot cătau sa-şi ducă privirile în
spate. Laciu a-ntors cu greu capul către
fundul căruţei şi atunci a văzut că pe
sacii lui, stătea o pisică neagră căreia îi sticleau ochii în noapte. Cu mare
greutate reuşise să înşface biciul şi, când îl ridică deasupra capului
şfichiuind aerul, cu intenţia de-ai croi una pisicii pe spinare, simţi cum îl
ţinea cineva de mână şi cum îl năpădise transpiraţia. Scutură din cap şi zise:
„Ce vis, mă nene! Ar trebui să mai dau şi
eu pe la biserică, chiar dacă popa Ţuică nu se mai trezeşte niciodată, biserica
e casa Domnului, iar popa e doar un biet slujitor”...
Şi cum gândea aşa, iată, că ajunsese
deja la Movilă. Aşa numeau sătenii o ridicătură de pământ la intrarea în satul
vecin, Plăsoiu. Se credea că-i un mormânt al unei căpetenii de pe vremea
tătarilor. Unii se jurau că văzuseră la miezul nopţii limbi de flăcări
albastre, dansând în vârful Movilei, semn că acolo s-ar fi aflat o comoară.
Doar un nebun îndrăznise odată să se suie în vârf c-o cazma şi încercase să
sape. Coborâse de-acolo tot o fugă şi de-atunci nu te mai puteai înţelege cu
el. Când încercau unii să-l descoasă ce
văzuse, de abandonase aşa subit uneltele în vârful dealului şi-o tăiase la vale de-i sfârâiau
călcâiele, mormăia ceva în barbă şi se făcea nevăzut.
Tocmai când se gândea la astea, Laciu
văzu la poalele Movilei, cum venea unul
repejor la vale cărând cu picioarele bolovănişul. În faţa lui se zărea,
albicioasă, cărăruia ce tăia în două tarlaua cu tutun ce se întindea de jur-împrejurul Movilei. Sus pe cer, o lună mare şi rotundă ca o pâine
ieşise dintr-un nor şi lumina ca ziua. Doar ţârâitul greierilor se mai auzea,
dar, la apariţia siluetei de pe cărare, parcă totul a încremenit. „Iete, mă, şi la ăsta, cum umblă noaptea pe
coclauri”, gândi Laciu. Dar nu-şi termină bine gândul că arătarea se şi aruncase din mers pe oiştea din spate.
Caii se zmuciră deodată şi porniră să alerge de parcă n-ar fi avut nici o
greutate în căruţă, fluturând din cap şi sforăind, aruncând cu picioarele din spate ca şi cum ar fi vrut
să pocnească cu copita un duşman nevăzut, aflat în dosul lor. După ce-i mai
potoli puţin, Laciu se întoarse către musafirul nepoftit şi-l întrebă:
- Da’, tu de-a cui eşti mă, de unde
vii şi unde te duci tu, la ora asta?
- Sunt de-a lui Pârliţeanu bre, din
Plăsoiu. Am fost acasă şi mă duc acasă, şi începu să rânjească mai mult sughiţând,
arătarea.
- Mă da’ tu mă crezi prost? Ce răspuns
îi ăsta? Vezi, că te dau jos acum din căruţă şi, nu mai faci glume cu mine! Cum
te-a lăsat tac-tu să umbli noaptea aşa pe drumuri? Ce, ziua nu vă mai ajunge?
Şi tot bombănind încerca să
desluşească chipul musafirului care părea să fie al unui adolescent, după râsetul ce-i trăda
vocea în schimbare. Doar ochii îi luceau într-un fel nefiresc... Şi parcă era
un şoarece murat. „Probabil trecuse prin
lanul de tutun şi se udase de la roua de pe frunze”, gândi Laciu. Între
timp căruţa trecuse de Movilă şi ajunsese în dreptul cimitirului, chiar la
intrarea în sat. Într-un fel, se bucura de prezenţa tânărului. Abia îi trecea
şi lui vremea mai repede şi avea cu cine să lege o vorbă. Aşa că, se întoarse
către musafirul ce-şi bălăbănea picioarele pe oiştea din spate şi-l întrebă cu
glas iscoditor:
- Mă, voi nu sunteţi neam cu alde
Cocoloş de la noi?
Răspunsul nu-i mai veni că
ghibirdocul se smulse de unde şedea şi
se prelinse încetişor pe poarta cimitirului. Luna intrase şi ea într-un nor,
iar caiii începuseră să dea semne de oboseală, aşa că Laciu coborî din căruţă şi-o luă
agale pe lângă ei să-şi mai dezmorţească oasele. Începu să gândească la ale lui
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trecu repede prin Plăsoiu şi-o luă peste
câmpuri de-a dreptul, încât într-o oră ajunse la moară. Nu era lume multă, aşa
că îşi deshămă caii fără grabă şi le puse în faţă un braţ de iarbă pe care îl
pusese în căruţă la plecare. Dădu cu ochii de unul din Plăsoiu, pe care-l cunoştea
din vedere, şi-i zise:
- Hai noroc, mă! Ştii, în dimineaţa
asta, când veneam încoace, am luat pe unul de la voi în căruţă. Zicea că-i de-a
lui Pârliţeanu. Cum naiba l-o fi lăsat tac-su aşa pe coclauri, noaptea? Nu
părea să aibe toţi boii acasă...
Celălalt, care pusese deja mâna pe un
sac să-l ajute la descărcat, rămase
locului încremenit. Întoarse către Laciu o privire tâmpă şi-l întrebă mecanic:
- De-a cui zici bre, că era?
- De-a lui Pârliţeanu, mă, i-a răspuns
Laciu în timp ce se pregătea să arunce un sac în spate! Zicea „c-a fost acasă şi se duce tot acasă”: îs
daţi dracului copiii ăştia de azi, cum te mai iau peste picior!
Celălat lăsă sacul jos şi se aşeză pe
vine, ducând mâna la frunte de parcă ar fi şters o sudoare nevăzută. Cu un glas
pierit, ca de pe altă lume, abia reuşi să îngaime:
- Io-s văr cu Pârliţeanu, bre, şi n-a
avut decât un singur băiat. Avea 15 ani şi s-a înecat acum două saptămâni în
gârlă. A fost jalea de pe lume, că intrase la liceu, la Bucureşti, şi tat-su se
lăuda în tot satul cu băiatul lui....
Dumitru simţi cum i se scurge tot
sângele din vine şi i se taie picioarele. Făcu o cruce mare şi, până a terminat
de măcinat, n-a mai scos o vorbă cu nimeni. De-atunci, parcă
i-a luat Dumnezeu graiul şi a devenit cel mai
credincios om din sat. Niciodata n-a putut să povestească nimănui, de ce, acel
drum la moară făcuse din el alt om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu