«Interpretări
inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă» ( note
de lectură)
«Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei
noastre copilării în viaţă. » C. Brâncuşi
În vremuri demult uitate,
basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V.
Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică
încadrându-le alături de alte specii ale literaturii populare într-o comoară
inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne.
Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de
deasupra spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales în cazul unor specii
considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o
nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul
hermeneuticii. «Nimic în lumea noastră
nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul - ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii
înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ»,
are o calitate simbolică, existenţială, firească... A trăi lumea simbolic
înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan
superior.» Aşdar nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat;
tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se
circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea
noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul interpretează două snoave ale ilustrului
povestitor.
Prima este Prostia omenească, a cărei acţiune se
desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui
copil înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, femeia şi mama
acesteia se pornesc pe bocit: în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din
greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă.
Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor
alţi aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de
oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor
vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune
în care trăim, prin modul lor de gândire.
Astfel, creştinul
nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către
soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic
închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi însuşi Athanorul,
cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei
filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri
spirituale. Aici era încălzit «oul filosofal» până devenea piatră care, apoi,
trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. «Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum
Opus». Dar iată că apare peregrinul nostru «deştept», care rezolvă rapid
situaţia, făcând o gaură-n bordei - lucru comun, obişnuit - prin care intră
soarele, distrugând însă Magnum Opus.
Următorul om pe care-l
întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă.
Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic
carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia
carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car,
„buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu
ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu
prototipul său, Carul Mare.
Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce
nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic,
sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi
să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă
vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi
livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi
îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga
lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte
boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.
La finalul călătoriei,
peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun
simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit
de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea
după îngustimea minţii sale carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune V. Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu Ravagiile
bunului simţ, iar plânsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii
(erau 2 femei) spre sfârşitul ciclului - când Ion Creangă îşi scrie snoavele -
de a realiza redresarea necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia
omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care
încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi
înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru
care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare?
Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a
existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se ghidează
după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care
caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri
doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care
trăim.
***
Celaltă snoavă pe care o
abordează Vasile Lovinescu este Povestea
unui om leneş, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare
răspândită la toate popoarele. În Învăţătorul
copiilor, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara Nu lucrezi, n-ai ce mânca, în care urmează aceeaşi logică precum La
Fontaine în Greierele şi furnica. Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea
nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.
Însă atitudinea belferului
humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l
realiza cu atâta umor în Amintiri: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin
somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi
când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi
alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă
lua cu bineşorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o
drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă,
nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”
Dar cum să pui
asemenea text în Abecedar? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este
o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iar înţeleptul
ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv
pentru care societatea îi blamează.
Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de
la Piatra din vârful Unghiului
pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin
ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de
facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă fără ea,
întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra
din vârful unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu
ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul
umanităţii, piatra din vârful unghiului este contemplativul imobil, aflat în
afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală.
La celălat pol se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea
înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară
aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul - un
neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul
lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după
obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe
ea: leneş.
Subtil, cu o ironie feroce, Ion Creangă ratează finalul snoavei aducând în
prim plan figura cucoanei care chipurile vrea să se implice să-l salveze pe
contemplativ.
Figură singulară în
literatura română, Vasile Lovinescu aparţine marii familii a Lovineştilor,
fiind nepotul lui Eugen Lovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi
văr cu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe 17 decembrie 1905 la
Fălticeni, unde a avut o copilărie la fel de fabuloasă precum cel a cărui operă
i-a devenit obiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, a fost atras
încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra, prin care a aflat de Rene
Guenon, care-i va deveni mentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din
adolescenţă cu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, unde la 14
iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţă discretă în cultura română,
opera sa începând să fie editată după 1989. Nu voi pomeni prea mult despre
călătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este considerat printre cei mai de
seamă filosofi mistici. Iată câteva titluri: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1981; Creangă şi Creanga de Aur,
Ed. Cartea Românească, 1989; Monarhul
ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992; Incantaţia sîngelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Mitul sfâşiat, Ed. Institutul
European, Iaşi, 1993; Interpretarea
esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, București,
1994; Jurnal Alchimic , Ed.
Institutul European, Iaşi, 1994.
Bibliografie: Vasile Lovinescu, Incantaţia
sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu