PEDEAPSA(o posibilă poveste)

               O linişte grea se aşternuse peste sala de şedinţe. Din stânga îşi făcu apariţia completul de judecată în frunte cu Preşedintele. Acuzatul, cu privirea în pământ, s-a ridicat în picioare. Palmele i se umeziseră şi tot încerca să le usce cu un şerveţel de hârtie, iar de pe fruntea încruntată se scurgeau alene câteva bobiţe de sudoare. Privirea-i îndobitocită se fixase cu obstinaţie  pe o porţiune de parchet puţin mai închisă la culoare, de parcă  ar fi căutat o cale  să se prelingă către o altă lume

Preşedintele completului de judecată se ridică în picioare, cerându-i în acelaşi timp şi acuzatului  să rămână în picioare cât se citea sentinţa.

- În baza articolului... din legea... aliniatul... pentru nerespectarea liniştii şi-a ordinii publice, acuzatul Librescu Norel este condamnat la 3 luni cu executare. În cazul în care va arăta bunăvoinţă şi va citi înainte de termen cartea care-i va fi indicată, i se va arăta clemenţă şi va fi eliberat în momentul completării, ca semn de bună purtare civică.

 Fără drept de recurs! Aveţi ceva de adăugat?

- Onorată instanţă... încercă Arvinte să îngaime, înghiţind aerul precum peştele pe uscat, nu se poate, onorată instanţă... orice... prefer ocna...dar nu carte... onorată instanţă... dacă e carte, viaţa mea nu mai are rost... onorată instanţă... mai bine moartea...

Dintr-o dată, acuzatul  simţi că-i alunecă pământul de sub picioare, privirea i se înceţoşează şi, înotând cu mâinile în aer de parcă s-ar fi aflat în pragul înecului, se prăbuşi într-o parte ca un sac de cartofi. Neînţelegând nimic din bâiguiala lui, Înalta Curte se retrase, făcând semn gardienilor să-l scoată din sală.

În rumoarea sălii, cei doi gardieni care-l însoţeau pe bietul Arvinte îl luară mai mult târâş, cărându-l către duba ce-l aştepta în spatele tribunalului.

           Să tot fi trecut vreo oră de când se afla singur în celula în care, deocamdată, fusese mai degrabă aruncat. Încă sub efectul anesteziant al proclamării sentinţei, se târâse cum putuse spre patul de fier şi începu să deruleze filmul  întâmplărilor în care fără voie se trezise protagonist.

              Se vedea cu ani în urmă, când, copil fiind, mersese la şcoala din sat. Încă de pe atunci lumea căpătase mare scârbă faţă de acele obiecte numite cărţi. Până şi preotul la biserică le spusese enoriaşilor, la slujba de duminică, cum să se ferească de Satana aruncându-i uneltele, în caz că s-ar mai fi rătăcit vreuna prin casă.
Arvinte, fiind copil ascultător, nu trebuia să i se spună de două ori acelaşi lucru. După doi ani de şcoală, când deja prinsese buchiseala literelor, părinţii îl consideraseră suficient de şcolit; nu-i trebuia mai mult de-atât să se descurce în lume. Iar în aceşti doi ani, singura carte pe care  a avut voie s-o citească conţinea doar o poveste: „Făt-Frumos născut cu cartea-n mână.” Ei, dar cine nu ştia povestea acelui fecior de împărat pe care Ursitoarele l-au blestemat să se nască cu o carte în mână şi să aibe parte de toate belele din lume? Aşa aflau de mici câte nenorociri se pot abate pe capul omului când cată tovărăşia acelui scârbavnic lucru cuprins între două coperţi.

          Anii au trecut, Arvinte a crescut, şi-a făcut familia lui, tovarăşii lui, cu care
zilnic se întâlnea şi stăteau la un pahar de vorbă. Acum ajunsese la venerabila vârstă de 60 de ani. Şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul ars de soare. „60 de ani şi să păţească asemenea ruşine”, gândea el, înghiţindu-şi lacrima cu obidă. Poate se vor gândi la vârsta lui, poate li se va face milă şi nu-l vor supune unei asemenea umilinţe. Să citească o carte! Nici părinţii lui nu mai apucaseră vremurile când acele spurcăciuni umpluseră pământul. Uneori îi mai povestea bunicul de vremea când Diavolul împânzise lumea şi-şi lăsase mesagerii în cel mai ascuns ungher. Erau atât de multe, încât lumea se scârbise de ele şi, încet-încet, oamenii au început să le distrugă, arzându-le într-un fel de ruguri ritualice. Oricum, nu mai erau de niciun folos. Pe deasupra, cititul unei cărţi însemna stricare de minte şi pierdere de timp. Şi, dacă şcoală tot nu se mai făcea, la ce bun atâta hârţogăraie? Până la urmă au înţeles şi noii stăpâni ai ţinutului că, cei care mai pierdeau vremea citind, erau mai cârcotaşi. Ba, îi mai stricau şi pe cei buni. Aşa că, au dat ordin să se strângă toată hârtia din ţinut, să se desfiinţeze tiparniţele şi  tot ceea ce se chema carte să fie ars. Din acel moment, lumea se schimbase în bine. Toate grijile zilei de mâine fuseseră lăsate pe umerii celor care conduceau ţinutul.
          Dar cum Scaraoţchi n-are astâmpăr în Hăul lui  întunecat aduse în ţinut lifte spurcate, venite din alte lumi, care  se amestecaseră printre cei care conduceau ţara. Şi, odată cu venirea lor, începuseră din nou să circule acele blestemăţii de cărţi. S-au schimbat şi legile... Deşi nimeni nu simţea nevoia să citească o carte, tot mai mulţi judecători îi umileau pe cei care încălcau legile, obligându-i să citească.

         Cine nu ştia cum îl primea societatea pe cel care avea parte de asemenea umilinţă? Era ocolit mai rău decât un ciumat. Nu i se dădea şi nu i se răspundea la bună ziua, ba, când era zărit pe drum, era ocolit şi privit cu scârbă. Se încrâncena carnea pe bietul Arvinte când se gândea ce nenorocire se abătuse asupra lui.
Şi pentru ce? Doar pentru faptul că îşi bătuse nevasta şi ieşise cu ea în mijlocul uliţii,
unde proasta, cu toată chirăiala ei, trezise toţi vecinii din somn. Arvinte, făcuse dintotdeauna treaba asta cu temei şi regulat, ca să nu uite toanta cine-i stăpânul casei. Aşa era obiceiul locului şi nu pricepea cum de ajunsese acum, în sala de judecată.

Dacă n-o bătea, lumea intra la idei: ba că n-o mai iubeşte, ba că poate-i place de alta- naiba mai ştie cum l-ar mai fi judecat. Şi nu s-ar fi întîmplat nimic, dacă noii conducători nu s-ar fi amestecat în treburile familiei şi n-ar fi făcut lege pentru condamnarea celor ce nu respectau „liniştea şi ordinea publică”.
Tot gândind la necazul său, Arvinte adormi, căzând într-un somn mai adânc decât moartea. Măcar atât avusese noroc, că-l puseseră singur în celulă. Şi astfel trecu prima noapte dintr-un şir lung de nopţi în care umilinţa la care Arvinte avea  să fie supus nu va cunoaşte limite.

         Nici nu se luminase bine de ziuă că uşa celulei fu deschisă cu un scrâşnet puternic şi o namilă de gardian pătrunse în celulă purtând o tavă pe care se aflau numai bunătăţuri alături de care se lăfăia un obiect ciudat, învelit în piele de culoare roşie şi pe care erau încrustate nişte  litere aurii.  Arvinte sări ars în sus şi holbă ochii cât cepele către tava pe care gardianul o aşeză "cu delicateţe", pe un scăunel, într-un colţ al celulei. Acesta îi făcu vesel cu ochiul, şi-i spuse pe un ton sarcastic: „Poftă bună şi lectură plăcută!”  Pe urmă ieşi hohotind batjocoritor şi zdrăngănind cheile. Arvinte rămase privind cu ură către tava pe care fripturi aromitoare, căteva plăcinte aburinde şi-un coltuc de pâine îi făceau nările să freamăte ca două aripi de pescăruş. Dar toate aceste arome i se proţăpiră-n gât când dădu cu ochii de carte. Bietul de el nu văzuse în viaţa lui atâtea bunătăţi la un loc şi pe deasupra îi ghiorăiau maţele de parcă se ducea un adevărat război în vintrele lui. Şi o durere cruntă îl săgetă prin stomacul ce măcina în gol de câteva zile. Se întoarse cu spatele şi începu să se roage de izbăvirea păcatelor, cerând îndurare la Dumnezeu să nu mai fie pus faţă în faţă cu aşa ispită. Decât să pună mâna pe spurcăciunea de carte, mai bine să moară. Dacă aşa i-a fost lui soarta...

              Şi pe când în sufletul lui chinuit de om flămând şi umilit se dădea o adevărată luptă, iată că zdrahonul de gardian se întoarse împreună c-o pocitanie de om care-i venea până la brâu şi,care târa după el o ditamai servieta jerpelită de-o culoare nedefinită, mai bine–zis pe care jegul se lăfăia în voie. Pe nas purta nişte borcane de ochelari cu lentile groase, iar în picioare avea nişte pantofi de lac ce scârţâiau la cea mai mică mişcare. După ce-i făcu semn gardianului, să ridice tava smulse cu un gest scurt cartea şi se îndreptă către Arvinte, întinzându-i o mânuţă de copil:
- Sunt avocatul din oficiu Doinel Pupăzică şi am fost desemnat să te supraveghez şi să te îndrum să alegi calea cea dreaptă prin care să-ţi scurtezi suferinţa. Şi cu un gest de prestidigitator, aproape că-i băgă sub nas obiectul cel spurcat. Arvinte se trase doi paşi înapoi rămânând cu ochii holbaţi pe lucrul dracului.

-Domnule Arvinte, pe scurt, că n-am vreme de pierdut: ceea ce vezi aici în mâna mea este o carte. A fost scrisă de  unul, Mihail Sadoveanu şi are titlul Baltagul. Mai mult nu-ţi spun, îţi las plăcerea de-a o parcurge aşa cum spune recomandarea domnului judecător. Cu cât termini mai repede cartea, cu atât mai repede vei scăpa din acest spaţiu sufocant. Şi încă ceva: zilnic vei primi un mic dejun cât se poate de consistent, pe care-l vei putea  savura doar după ce parcurgi cel puţin zece pagini din carte. Gardianul va sta cu ochii pe tine, aşa că nu încerca să trişezi, că nu ţine. Citind zece pagini pe zi, ar trebui să o termini într-o lună. Cînd o termini, eşti liber! La o lună, nu la trei! – semn de bună purtare civică. Dacă o termini mai repede, cu atît mai bine... pentru dumneata. Dacă însă nu arăţi înţelegere, vei trăi doar cu pâine şi apă... cel puţin trei luni. În caz contrar, judecătorul ar putea să le prelungească... Să nu-ţi treacă prin cap că ai să mă poţi trage pe sfoară: la finalul lecturii vei da o probă de a cărei trecere depinde grabnica ta eliberare - îmi vei povesti cartea. Şi ca să fie mai convingător îl fixă pe Arvinte, preţ de câteva secunde, cu privirea-i bulbucată ce se iţea din dosul lentilelor groase.

          Apoi, arătarea făcu stânga-mprejur, lăsă uşurel cartea pe scăunel şi se strecură afară din celulă. Matahala de gardian izbucni iar într-un hohot de râs care-l pocni pe Arvinte drept în plex. „Ce om fără suflet”, gândi în sinea lui. Se aşeză uşurel pe marginea patului şi şterse cu dosul palmei broboanele de sudoare ce-i umpluseră fruntea şi pe care abia acum le simţea. Trăia un adevărat coşmar şi nu vedea nici o ieşire. Maţele-i ghiorăiau din ce în ce mai tare şi începu să se gândească cu părere de rău la tava care-i fusese luată de sub nas. Dar îşi aduse aminte de scârnăvia de carte pe care trebuia s-o atingă, s-o răsfoiască, ba, unde mai pui, să înceapă s-o citească! Şi se tot chinuia Arvinte şi se tot frământa, fără să găsească ieşire din nenorocirea care dăduse peste el. Iar foamea îl chinuia tot mai tare. Se apropie prânzul şi, aşa cum fusese informat de pocitanie, iar i se puse dinainte tava cu bunătăţi, de care însă n-avea voie să se atingă decât cu condiţia să citească măcar câteva pagini. Până la urmă, gândi Arvinte, decât un leu mort, mai bine un câine viu. Ce-o fi, o fi...

          Cu gândul la copanele care-i treceau tot mai des prin faţa ochilor, simţind saliva cum îi inundă gura, Arvinte se ridică hotărât în picioare şi se apropie de masa pe care se lăfăia spurcăciunea de carte. Întinse mâna şi sub buricele degetelor simţi o fierbânţeală, de parcă ar fi atins o plită încinsă. Şi-o furnicătură se ridică pe braţ în sus până la creier. O înşfăcă cuprins de ură şi se duse cu ea către pat, cu gândul doar  s-o răsfoiască poate-poate înşală vigilenţa gardianului. Se vede treaba că acesta-l urmărea- în aceeaşi clipă auzi şi zdrăngănitul cheilor pe hol. Aşa că lui Arvinte nu-i rămase decât  să se supună torturii şi să înceapă să citească. Literele îi jucau în faţa ochilor şi-l năpădiră lacrimile. Plin de obidă începu să silabisească, până ce dădu gata vreo câteva pagini. L-au oprit glasul gardianului şi mirosul ameţitor al mâncării. După ce a înfulecat aproape pe nemestecate tot ce era pe tavă, s-a suit în pat şi s-a aşezat cu faţa la perete.

               Cuprins de remuşcări , gândurile i-o luară razna. Prin faţa ochilor au început să-i joace cuvinte pe care le citea pentru prima dată. Încet-încet au început să se lege între ele şi s-a închegat începutul unei povestiri. Ceva îi lipsea. Şi tot gândind la paginile citite, simţi cum i se trezeşte  un soi de curiozitate să afle ce s-a mai petrecut cu femeia aceea atât de chibzuită. S-a ridicat mecanic din pat a luat cartea-n mână şi-a continuat să buchisească , dând foile una după alta. Până a căzut într-un somn adânc. În vis i-a apărut munteanca călare, alături de feciorul său urcând şi coborând prin văgăuni să-şi caute bărbatul. Straşnică femeie! îşi spuse Arvinte în vis. Şi se trezi dis de dimineaţă cu gândul să mai citească despre drumul femeii. De la o zi la alta Arvinte deveni tot mai curios şi până la urmă reuşi să dea gata cartea înainte de-a se împlini săptămâna.
Şi iar îşi făcu apariţia pocitania de avocat( îl anunţase probabil gardianul) şi începu să-l descoasă despre întâmplările Vitoriei, femeia care pornise să-şi caute bărbatul ucis de lotri. La sfârşit, spuse:
-Mda, ai citit-o. Acum ce facem? Mai ai de stat pînă se face luna...
Cu jumătate de gură aproape, Arvinte-l întrebă pe avocat:
-Nu mai ai... una la fel?
- Ba da, îi spuse acesta. A doua zi îi aduse altă carte.

Când s-a împlinit luna Arvinte a fost  eliberat. În poarta închisorii îl aştepta nevasta. Pe chipul ei se citea o undă de dispreţ: se aflase cum reuşise bărbatul ei să iasă mai devreme şi toţi prietenii o ocoleau deja, iar cunoscuţii începuseră să facă glume despre „filosoful” Arvinte.Cum stăteau lucrurile cu adevărat, avea să afle Arvinte singur când s-a dus la cafenea, acolo unde veneau toţi prietenii lui. În zadar încercă el să le explice că ceea ce făcuse nu era chiar atât de grav. Că, de fapt, acele cărţi nu-i făcuseră nici un rău, dimpotrivă, parcă se simţea mai împlinit. Îl priveau cu un soi de regret aşa cum priveşti către un mort.

 Sătul să tot explice, fără să fie băgat în seamă, Arvinte se retrase din grupul lor.Nu-i erau prieteni şi nici nu le păsa de noua lui pasiune. Aşa că eroul nostru putea fi văzut tot mai des în locul în care doar cei catalogaţi drept „nebuni”, mai intrau.  Acel loc era Biblioteca.