FUGARA

 Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa : „Vorgheşti omeneşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra, care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pământu”. Vânzătoarea asta „ruscî” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit, că pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit. 

A pus pîinea pe masa din paravan şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama, care alegea gânditoare un ciur de fasole pentru fiertura de seară. Într-un târziu a întrebat încetişor: „Mamă, ce-nseamnă „vorgheşti omeneşti”? Di ce nu sîntem şi noi oameni? Când o sî vorghim şî noi omeneşti?” Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească omeneşte. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor ce-i călcau pragul. Asta era politica naţională şi, Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu prisosinţă. Şi cu aroganţa cuceritorului.

Aşa că în toamnă Liusea a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie omeneşte...

Peste ani, viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu gândisem vreodată...

Era tânără. La vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii. Ea avea deja un copil de 7 ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arătau ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul…Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea la cei 7 ani? În tentativa de-a fugi în mirajul perfidului Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi returnată. Numai că banii îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria, iar pentru cea de-a doua posibilitate, o prietenă, rudă îndepărtată de-a ei, îi dăduse adresa mea. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea în picioare. Tatiana mă avertizase asupra eventualei întâlniri cu Liusea. Aşa o chema pe femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei. În timp ce Serioja, băieţelul Liusei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să leg o conversaţie cu ea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o:

- Eşti rusoaică?

- Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea a crede. Am simţit ca o sfâşiere în suflet în clipa în care am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă. Pur şi simplu nu avea limbă maternă - „infirmitate” care nici măcar nu bănuisem c-ar putea exista. Cu greu, între noi s-a înfiripat un fel de dialog:

- Cum de-ai avut curaj să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine?

După un timp de gândire a pătruns sensul întrebării mele şi-a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip.

Când am întrebat-o ce-ar fi făcut pe-acolo pe unde ar fi ajuns, dacă ar fi apucat-o dorul de Moldova ei mi-a răspuns c-o voce stinsă:

- Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi…Ş-apî cum? Vseo?

Parcă trăiam un vis urât. Mintea mea nu reuşea să cuprindă ceea ce încerca să-mi spună această tânără româncă din Basarabia. Cum adică, n-are limbă? Şi-o spunea de parcă ar fi zis că n-are bilet de călătorie. Credeam că ştie măcar ruseşte, pentru că ceea ce numea ea „moldovenească” era un hibrid artificial, pe care cu greu îl descifram. La şcoală învăţase în ruseşte fără să cunoască limba. Acasă vorbea  moldoveneşte, un fel de limbă română stagnată pe la 1800 şi împănată cu barbariile de rigoare. Iar pe stradă vorbea “omeneşte”, aşa cum o apostrofau atât rusofonii cât şi moldovenii neaoşi, aşa-zişii mancurţi. Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să–mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Şi-ar fi recăpătat „sovistea”. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, cu siguranţă şi-ar fi recăpătat statutul de om şi, orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”.

- Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu” s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

Aşa era. Ajunsă „dincolo”, ar fi scăpat de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese acasă învăţată să se dea, pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”-aşa cum noile autorităţi îi scriseseră la paşaport? Cât despre limbă, neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în Necunoscut pentru a nu purta mai departe povara ei, de străin în propria ţară.