Lipsa de raţiune e victorioasă în toate sensurile- chiar
acesta este principiul Răului.
În viziunea lui Canetti, există pe axa timpului un punct mort dincolo de
care lucrurile scapă de sub control, se potenţializează, proliferează la
infinit, îşi pierd sensul mergând către extreme. Lucrul este posibil, întrucât
Universul nu este reconciliator, ci extremist, destinat antagonismului radical.
Acesta este în esenţă şi principiul
Răului. Astfel, în estetică tot ceea ce este arbitrar, aleatoriu,
superficial, ex-centric, amoral, pare să fi absorbit întreaga energie a Răului,
deşi este prezentat ca un principiu al dinamicii sociale. Un exemplu în
artă ar fi Duchamp care afirma că orice obiect înseamnă artă, expunând
într-o galerie de pictură un banal suport de sticle. Însă obiectele
vizibile nu-şi găsesc sfârşitul în obscuritate, ci în ceva mai mult decât
vizibilitatea, în obscenitate. Realul
nu se mai retrage lăsând loc imaginarului, ci se potenţează în hiperreal,
adevărul lasă loc simulării, iar sexualitatea nu dispare în favoarea
moralităţii, dimpotrivă, trece în pornografie. Acolo unde apare un gol se
instalează imediat ceva redundant.
În viziunea lui Jean Baudrillard, dincolo de dead point, mai
urât decât urâtul se află monstruosul, mai vizibil decât vizibilul este
obscenul, mai fals decât falsul este aparenţa şi mai rapidă decât comunicarea
este lupta. Pentru o mai vie imagine a ceea ce afirmă, autorul ia ca exemplu
celula canceroasă care proliferează, are hipervitalitate într-o singură
direcţie. „A-şi nega propria finalitate prin hiperfinalitate”- acesta
este însuşi procesul cancerului. Valabil şi în ceea ce priveşte
informaţie. Însăşi evoluţia istorică suferă acest proces al obezităţii, al trecerii realului în
hiperreal. Dincolo de „dead point”-punct în care sfârşeşte timpul
liniar- istoria încetează să mai existe, politicul este separat de
transpolitic. Dacă era politicului a fost era anomiei, unde criza, violenţa, nebunia şi revoluţia scapă de sub
jurisdicţia legii, era transpoliticului este cea a anomaliei, a aberaţie lipsită de
consecinţe. Anomalia este un mutant,
o obezitate, o diformitate a unui întreg sistem, a unei întregi culturi. Un
astfel de exemplu de cultură obeză
este cea a pornografiei. Pornografia face sexualitatea să pară ceva excesiv, de
prisos. Toate aceste trăsături definesc lumea postmodernă în care hazardul,
indeterminarea, relativitatea sunt finalităţi pentru determinare, pentru
funcţional. Lucrurile tind să se aneantizeze, să dispară. „Postmodernitatea
este tentaculară, protuberantă, excrecentă, hipertelică.”
„Mai violent decât violentul, spune Baudrillard, este
terorismul.” El este transpolitic şi nu respectă nicio regulă a jocului
politic. Tocmai de aceea este imprevizibil. Ierarhia stăpânilor şi a sclavilor
a fost înlocuită cu cea dintre ostatic şi terorist, în postmodernism. Zodia
alienării, a izolării omului modern a fost înlocuită în postmodernism cu zodia
terorii. Şantajul şi manipularea sunt noile tehnologii cu ajutorul cărora se
gestionează violenţa. Dacă ar fi doar opera oamenilor disperaţi, terorismul ar
fi un act politic. În fapt, terorismul a devenit comportament normal, pornind
de la relaţiile interumane până la la nivel de grupuri şi naţiuni. Punerea lui
în practică se face prin şantaj şi manipulare. Şantajul este o ameninţare
suspendată mult mai grea decât interdicţia: „dacă nu faci asta, ţi se va
întâmpla asta”. „Toată arta şantajului şi a manipulării stă în suspans.”
Un rol foarte important în proliferarea terorismului îl are mass-media. „Se
spune că fără mass-media nici terorismul n-ar fi existat”. În era
transpoliticului toată lumea este ostaticul altcuiva”, iată acesta este
rafinamentul relaţiei noastre aşa-zis „sociale”. Şi matricea acestei înlănţuiri
fără finalitate a şantajului o reprezintă masele,
fără de care n-ar supravieţui nici mass-media şi nici terorismul.
Masele sunt prototipul absolut al ostaticului. Prin ele manipularea atinge
apogeul. Şi toate aceste manifestări prin care normalitatea este exacerbată,
precum în obezitate sau teroare, ţin de pierderea iluziei, a
jocului, a scenei. Obscenitatea, alături de teroare înseamnă viziune
exacerbată, iar hipervizibilitatea lucrurilor înseamnă iminenţa sfârşitului. E
semnul apocalipsei. Sfârşitul secretului este o fatalitate de o
evidenţă obscenă. Este exemplul postmodernismului în cultură, acolo unde totul
se sexualizează. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne,
încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn
sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea
depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie.
Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi
de exhibiţionism la vedere. Pentru că socialul nu poate să subziste decât între
anumite limite. Atunci când totul devine politic, însuşi politicul se află la
final, mizeria culturii politice întinzându-se precum râia. Când cultura se
extinde în mase, asta înseamnă începutul culturii ca politică şi automat ne
invadează mizeria acestei politici culturale. „În lumea reală adevărul şi
falsul se balansează, şi ceea ce este câştigat de către unul este pierdut
pentru celălalt. În seducţie şi în opera de artă este ca şi cum falsul ar
străluci cu toată puterea adevărului. E ca şi cum iluzia ar străluci cu toată
puterea adevărului.”
Înlăturarea oricărui ceremonial, a semnelor, a tainelor-elemente care ar
lăsa sensul să se filtreze-duce către obscenitate. Nudul ca obiect de artă
devine corp despuiat şi obscen care invită către sexualitate exacerbată,
nicidecum către trăiri estetice. Şi toată această obscenitate elimină orice
urmă de profunzime lăsând loc unei lumi dezamăgite care se întreabă: „mai
există vreun sens ascuns?”. Obscenitatea tradiţionalã este cea a refulării
sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă este cea
inversă, a suprareprezentării.” Când totul este suprasemnificat,
sensul dispare, metafora este ucisă.
Escaladarea transparenţei atinge apogeul în năruirea scenei politice; dacă
viaţa politică anterioară era bazată pe joc după modelul piesei de teatru, în
momentul de faţă obscenul trece în
prim plan, într-un univers fără aparenţe şi profunzime, totul aflându-se la
vedere. “Pentru ca un lucru să aibă un sens, trebuie o scenă, iar pentru ca
o scenă să existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o mişcare imaginară, o
sfidare a realului care să vă seducã, să vă revolte. Fără această dimensiune
estetică, mitică, ludică, nu există scenă a politicului, în care ceva să devină
eveniment.”
În pornografie, în terorism, în inflaţie, în jocul politic actual nu mai
există necesitate, nici verosimilitate. Există doar o suprareprezentare
mediatică, imaginea adevărată trecând în gros-plan, în obscenitate prin
intermediul mass-media. Noi, cei de pe margine, nu mai suntem spectatori
activi, ci simpli anesteziaţi pentru că dispare orice urmă de estetică a scenei
politice, orice miză, orice regulă a jocului. S-a zis cu transcendenţa! Totul e
la vedere şi se derulează pe un ectran imens. Nu mai trăim drama alienării în
oraşele tentaculare. Trăim extazul comunicării prin intermediul imensităţii
reţelelor de comunicare, a interfeţei generalizate numită INTERNET. Dacă
anxietatea era considerată o patologie alienării de astă dată în cazul
comunicării, a acestei branşări continue a tuturor reţelelor apare schizofrenia. Individul trăieşte asemeni
schizofrenului într-o copleşitoare teroare datorată proximităţii prea mari a
tot ceea ce-l înconjoară, “promiscuitatea imanentă a tuturor reţelelor.” “Schizofrenul
trăieşte în instantaneitatea totală a lucrurilor, fără recul, sfârşitul
interiorităţii si a intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa lumii. El nu
are limite ale fiinţei proprii şi nu se auto-reflectează – el este doar un
ecran absorbant, o placă insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă... Potenţial, toti postmodernii sunt
schizofrenici.”
În epoca actuală, omul a transgresat până şi limitele adevărului. Nu mai
există magia interzisului, a transgresiunii, ci totul se află la vedere. Hipervizibilitatea
este cuvântul de ordine. Judecata de
Apoi nu va mai avea loc. Am trecut deja dincolo fără să fi observat. De
aici încolo începe Epoca Răului infinit. “Societatea postmodernă pretins
ratională şi programatică nu este interesată nici de progresul ştiinţei, nici
de informaţia “obiectivă”, nici de creşterea fericirii colective, nici de
înţelegerea profundă a faptelor şi a cauzelor, nici de pedepsirea vinovaţilor
nici de calitatea vieţii. În realitate, aceste lucruri nu interesează pe nimeni
(afară de sondaje). Ceea ce fascinează pe toată lumea este dezmăţul semnelor, realitatea supusă unei avalanşe a semnelor, triumful simulării fascinant ca o
catastrofă.”
În viziunea lui Baudrillard nu moralitatea şi sistemul pozitiv de valori
fac posibil progresul societăţii postmoderniste. Aparent o apreciere
maliţioasă, însă în profunzime e un mare adevăr. Niciodată masele nu şi-au
dorit Revoluţia, ci spectacolul ei, nu evenimentul real, matrice a evoluţiei,
ci semnul sub care stă şi deriziunea secretă a semnului. Da, e un mare devăr trăit de noi de douăzeci de ani încoace: nu vrem să
se schimbe nimic cu adevărat! Societatea este imorală în esenţa ei. Aşa cum
popoarele barbare îşi inventau zeii doar pentru a-i ucide, tot aşa
societatea postmodernă ţine viu principiul Răului tocmai pentru a arăta
duplicitatea care face ca ordinea să nu existe decât pentru a fi atacată,
nimicită, încălcată. Un alt semn al imoralităţii societăţii postmoderne este extraordinara fascinaţie colectivă în
pasiunea unui popor de a-şi sacrifica şeful atunci când se iveşte prilejul.
A nu se subestima această
pasiune a popoarelor de-a aduce la putere un partid sau oameni pe care apoi nu
se lasă până nu-i văd dărâmaţi!
“Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea
care antrenează masele în direcţia voită de ea, masele sunt cele ce antrenează
puterea în căderea lor. Acest lucru explică pentru ce oamenii politici care mai
izbutesc să seducă masele sfârşesc prin a fi canibalizaţi mai devreme sau mai
târziu, plătind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor
anumitor specii care sunt devoraţi de către femele după acuplare.”
Puterea, oricare ar fi ea, este o crimă simbolică şi trebuie ipăşită tot
printr-o crimă. Este o trăsătură intrinsecă a oricărei societăţi, ţine de
regula jocului şi de aceea orice individ ajuns la putere n-ar trebui să
năzuiască la propria conservare. Cine nu ştie, ori nu pricepe acest lucru este
pierdut. Instituţia puterii se reflectă în necesitatea egală a uciderii ei. Nu
puţini dintre liderii moderni pierd aceste lucruri din vedere şi plătesc cu
viaţa. Ei cred în virtutea lor şi-n inteligenţa popoarelor care i-au ales. Puterea care nu pricepe că trebuie să
dispară devine obscenă şi, mai devreme sau mai târziu, se va nărui prin sânge
sau prin ridicol. Este suficient să dispari din faţa cuiva care te neagă
pentru a-l determina să se întoarcă împotriva sa însuşi cu toată forţa. Toate
epocile, toate filosofiile, toate metafizicile, maniheişti, eretici, catari,
vrăjitoare, dar şi nervalişti, jarrişti sau lautreamontişti au avansat la un
moment dat, ipoteza unei deriziuni, a unei irealităţi fundamentale a lumii,
adică, în realitate a unui principiu al
Răului şi au fost întotdeauna făcuţi de ruşine sau arşi pentru aceasta,
pentru ceva considerat drept păcatul absolut.
Obiectul supus cercetării simulează supunerea faţă de legile fizicii spre a
face plăcere observatorului. La graniţa fizicii pândeşte patafizica (ştiinţa
soluţiilor imaginare). Pornind de la aceste aprecieri ar trebui să considerăm
cu luciditate unde se află locul mass-mediei făcând excepţie de exaltarea
unora, privind rolul ei benefic, ori de dezamăgirea altora legată de rolul ei
de manipulator. Publicitatea nu este capabilă nici să instruiască gustul
maselor, nici să le manipuleze comportamentele, aşa cum, greşit, se crede. La
rândul lor, masele sunt rezultatul unei suprainformări inutile care pretinde să
le lumineze. Dacă excesul de informaţie ar fi luat în consideraţie, situaţia ar
fi dramatică. Un maxim de informaţie privind Universul ar pune capăt lumii.
Numai că eternele teorii critice care stau la baza viziunii asupra lumii, ajung
într-un punct mort, cad în
derizoriu. Inflaţia de informaţie induce
lipsa credibilităţii, ironia vine să dezechilibreze toată această construcţie
prea frumoasă spre a fi adevărată. Pe plan social această cădere în
derizoriu devine vizibilă în cazul sondajelor de opinie. Ele funcţionează
invers faţă de pretinsul lor obiectiv. Devin pur şi simplu un spectacol al
informaţiei o latură derizorie a politicului. Lumea se întreabă ironic la ce
ajută clasei politice aceste sondaje, de ce au nevoie să ia anumite decizii în
funcţie de ele, de ce tot acest spectacol? Masele nu sunt făcute spre a fi
eliberate şi ele nu pot fi eliberată.
Clasa politică încearcă să le seducă, să le atragă în jocul ei, să le
manipuleze. Amorfe, abisale, tăcute nu răspund, însă subtil, în indiferenţa lor
animală ele neutralizează întreg discursul politic. Ar fi bine ca omenii
politici să ia aminte la acest comportament bazat pe inerţie la prima vedere,
însă cu porniri canibalice în profunzime. Masa ştie că nu ştie nimic şi nici
n-are chef să ştie. Ştie că nu poate şi nici n-are chef să poată. Dar masa e
foarte snoabă, îşi deleagă altcuiva, printr-un fel de sfidare ironică, de
şiretenie ascunsă, voinţa de acţiune.
Dar, opusă pasivităţii este pasiunea, dragostea…Dragostea, un adevărat
lait-motiv al culturii actuale este cel mai patetic, cel mai difuz şi cel mai
vag sentiment. Mult mai credibilă este o formă duală numită seducţie, un joc al antagonismelor, un
duel enigmatic care nu are forma unui răspuns, ci a unei distanţe secrete.
Iubirea nu este desăvârşire, e un efect de simulare amoroasă. Seducţia, în
schimb , înseamnă joc, tactică în a-l manipula pe celălalt. Postmodernismul
cultivă un soi de iubire care nu este decât spuma unei culturi a sexului. Sex,
iubire, perversiune, porno-sunt forme de simulare care pot foarte bine coexista
în acelaşi registru, fără să se excludă şi cu acordul psihanalizei. Seducţia a
cunoscut un fel de epocă de aur care merge de la Renaştere până în secolul al
XVIII-lea şi era văzută ca o formă convenţională, aristocratică, un joc
strategic fără prea mare legătură cu iubirea. “A iubi pe cineva înseamnă
a-l izola de lume, a-i şterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena
spre un viitor ucigaş. Înseamnă a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort,
a-l absorbi într-o lumină neagră. Toată dragostea se joacă într-o exorbitantă
exigentă de exclusivitate proiectată asupra unei fiinţe umane oarecare.
Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârşit ideală şi ştim că orice
obiect ideal este automat mort.”
Iubirea e creştinească. Seducţia e păgână. De la Christos încoace, iubirea
marcheză sfârşitul regulii, începutul unei dereglări în care lucrurile se
ordonează după afect. Seducţia presupune dualitate. În iubire poţi fi şi
singur. Poţi iubi fără să fii iubit, proiectând asupra celuilalt sentimente
care nu există. Iubirea e alterată de gelozie. A iubi pe cineva înseamnă să-l
izolezi de lume, să-l deposedezi de umbra sa, să-l absorbi într-o lumină
neagră. Seducţia este enigmatică, inteligibilă, ca orice joc. Iubirea alunecă
de fiecare dată în sexualitate. Adevărta iubire nu se consideră împlinită în
lipsa sexului. Însă iubirea n-a fost niciodată frumoasă decât în legende şi
romane. Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta…Concluzia: iubirea adevărată nu
există. Amanţii epocii de aur a trebuit să se sinucidă pentru absolutizarea
sentimentelor. Dacă ar fi trăit împreună, cu siguranţă n-am fi aflat povestea
lor. Iubirea lor tragic sfârşită n-are nimic de-a face cu iubirea banalizată cu
schimbul afectiv şi sexual pe care fiecare dintre noi îl trăieşte. Însă
acest schimb e cerut de viaţa însăşi spre a se perpetua. Viaţa nu are ce face
cu sacrificiul. „You give me love because
you want sex!, îi aruncă femei bărbatului. „You give me sex because you want love!”, îi răspunde el. Şi totul
se reduce la acest schimb: îmi dai sex, îţi dau iubire.
Dar unde există schimb există şi posibilittea schimbării actorilor!
Deasupra pasiunii stă ceva mai mult: iluzia.
Deasupra sexului sau a fericirii stă pasiunea
iluziei. Să seduci, să seduci prin puterea imperioasă jocului, să
stăpâneşti ironicele căi ale Infernului. “Procesul care reglează cursul lumii
pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi
întotdeauna mai grandios şi mai fascinant decât cel al derulării cauzale.
Procesul care ne fură libertatea şi ne angajeazã în ciclul predestinării (fie
si sub forma banală a “şansei”) are mai multe şanse să ne seducă decât cel al
unei libertăţi şi al unei responsabilităţi care oricum sunt fără fundament.
Decât să trăim comicul unei libertăţi în căutare de fundament, mai bine
tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferă în secret o ordine arbitrară şi
crudă, care să nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care
să nu ştie ce vrea, în care să fie forţat să recunoască faptul că nu ştie ce
vrea – în primul caz este destinat determinării maxime, în al doilea indiferenţei.”
Destinul lumii este proiectat în dihotomia ce marchează splendoarea subiectului faţă de mizeria obiectului. Subiectul face istoria chiar
dacă este individual, colectiv, al conştienţei sau al inconştientului. Obiectul nu este decât partea alienată a
subiectului. Obiectul absolut este
cel al cărui valoare e nulă. În acest context putem discuta despre opera
de artă a cărei valoare de
întrebuinţare şi valoarea de schimb
se abolesc reciproc, devenind o marfă
absolută. Baudelaire afirma că pentru a asigura supravieţuirea artei în
civilizaţia industrială, artistul va
trebui să caute să reproducă în opera sa această distrugere a valorii de schimb
şi a inteligibilităţii tradiţionale. Dacă forma marfă distruge idealitatea
anterioară a obiectului este necesar să meargă până la absolut această divizare
a valorii. Aşadar, opera de artă trebuie
să ia toate trăsăturile de şoc, de ciudăţenie, de surpriză, de nelinişte, de
fluiditate, de autodistrugere chiar de instantaneitate şi de irealitate a
mărfii. Să exponenţializeze tocmai inumanitatea valorii de schimb. pură a
mărfii Obiectul de artă, un nou fetiş al lumii postmoderne trebuie să
de-construiască aura tradiţională, puterea sa de iluzie, pentru a străluci pur
şi simplu, în obscenitatea sa.
Bibliografie : Jean Baudrillard- Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi,
1996
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu