LEON BLOY -MÂNTUIREA PRIN EVREI

O carte „fermecătoare” şi în acelaşi timp „periculoasă”, aşa cum spune Liviu Antonesei în prefaţă, pentru cititorul necultivat şi neprevenit este Mântuirea prin evrei, care cuprinde 2 dintre cele mai incitante eseuri scrise de Leon Bloy. Este vorba despre Mântuirea prin evrei( Le salut par les Juifs) publicat în 1892 şi Sângele săracului (Le sang du Pauvre)publicat în 1909.

La 11 iulie 1846 se naşte la Perigueux(Aquitaine) Fenestreau Leon Henri Marie Bloy, al doilea dintre cei şapte fii ai lui Jean Baptiste şi ai Mariei-Anne Bloy. Autor greu de clasat, fixat, afiliat unei anumite grupări literare, ori ideologii.  În lumea literelor a pătruns destul de târziu. Venit la Paris în căutarea norocului, se angajează la un birou de arhitectură unde lucrează la proiectul gării Austeriltz . În 1867 îl întâlneşte pe Barbey d’ Aurevill care  a avut o influenţă covârşitoare asupra personalităţii sale. Tot în acest an are prima tentativă de sinucidere. Traversează mai multe crize spirituale având câteva tentative de călugărire. În martie 1884 începe marea prietenie cu Huysmans şi cu Villiers de L’Isle-Adam. Anul 1887 în care apare romanul Disperatul (Le Desespere) marchează intrarea sa în legendă. Aici spune clar unde se situează discursul său: nu-l interesează nici prezentul, nici trecutul, ci doar viitorul, un viitor ce se situează deasupra mundanului un viitor în care se află în raport direct cu Absolutul. „Eu sunt cel mai surprinzător dintre progresişti, eu sunt pionerul extremului viitor”( Disperatul) Iar în Jurnalul său pe care începe să-l scrie în 1892 şi în care-şi va povesti viaţa în detaliu, scria: „În afară de Dumnezeu, totul îmi este indiferent.” Pretinzând că scrie doar pentru Dumnezeu nu va înceta să denunţe decăderea morală a naturalismului, afectarea ridicolă a decadenţilor, fiind ostil în aceeaşi măsură oricărei orientări religioase ori ideologii politice. Astfel, Leon Bloy nu poate fi revendicat de nimeni situîndu-se singur împotriva tuturor şi, mai mult decât atât, deasupra tuturor. Întreaga sa operă postulează dimensiunea transcendentă a istoriei în care orice eveniment poartă urme ale revelaţiei divine. „Aţi putea întrevedea, afirma în Pelerinul Absolutului, că eu nu aparţin nimănui decât celor Trei Persoane care sunt în Dumnezeu…Eu nu cred în nici un viitor politic”

 În 1904 se întâlneşte cu pictorii Georges Rouault şi Georges Desvallieres şi cu sculptorul Frederic Brou cu care se împrieteneşte.

Considerat de Mircea Vulcănescu în Chipuri spirituale drept Marele Inchizitor al Occidentului, în 1909 va publica Sângele săracului, pamflet virulent, în care  amestecă o fabulaţie mistică asupra Banului cu denunţarea injustiţiei sociale.

Suferind de foame şi de sete, de lipsa unui acoperiş şi de rele tratamente din partea societăţii Leon Bloy  a continuat efortul său disperat de a se apropia de Dumnezeu. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, cu atât eşti mai singur, spunea el. Poate fi considerat ultimul mare mistic al  lumii în care trăim, prin  trăirea autentică şi personală pe care a avut-o în relaţia sa cu Dumnezeu. S-a stins din viaţă pe 3 noiembrie 1917 .

Eseul Mântuirea prin evrei are un prim punct de plecare în  furibundul atac antisemit al lui Eduard Drumont din paginile revistei La France juive. Să mai adăugăm, spune Bloy cu ironie, că marele erou combătea în numele Catolicismului. Or, toată lumea e la curent cu sublima indiferenţă faţă de cele lumeşti a catolicilor din zilele noastre, cu dispreţul lor nedezminţit faţă de speculaţiile sau maşinaţiunile financiare, şi cu detaşarea divină pe care o afişează.”

Un alt punct de plecare este formulat din titlu: „salus ex judaeis est”- mântuirea vine prin evrei- care este o parte a răspunsului dat de Iisus femeii din Samara (Ioan, 4, 21-22). Aici Bloy recuperează tradiţia Paracletului care este în afara tradiţiei bisericeşti. Şi, pentru ca cititorul neavizat care începe să citească cartea să nu aibă impresia că este o retorică antisemită aici,  amintesc dedicaţia de pe prima pagină: „Închin aceste pagini Raissei Maritain scrise întru slăvirea catolică a Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov” Printre numeroasele prietenii evreieşti ale lui Bloys se număra şi tânăra „rusoaică  evreică fermecătoare” căreia i-a fost naş  la botez. Şi pentru confirmarea atitudinii sale deloc antisemită iată ce-i scria prietenului său Jean de la Laurencie, antisemit notoriu.: „mai mult decât atât, află că în fiecare dimineaţă eu mănânc un evreu pe care îl cheamă Iisus Christos, mai află că îmi petrec o parte din viaţă prosternat la picioarele unei evreice cu inima străpunsă, căreia i-am devenit suspus, află în fine că am acordat încrederea mea unei turme de jidovi- cum le spuneţi voi-unul care oferă Mielul, un altul care duce Cheile Raiului, un al treilea căruia i s-a încredinţat menirea de a povăţui toate popoarele etc. şi ştiu că nu poţi fi creştin decât nutrind astfel de simţiri.

 Ce-l poate duce în eroare pe  cititor? În primul rând tehnica folosită în incipit, aceea folosită şi de Toma din Aquino, „epuizării subiectului” prin exagerarea defectelor adversarului pentru ca la final gândirea pornind de la coincidentia oppositorum şi de la atracţia contrariilor , „extrema abjecţie” a poporului iudeu de care vorbeşte,  să fie de fapt extrema sfinţenie , „puritatea extremă, destinul său de atlet al Mântuirii”. Pentru că, numai epuizând toată gama de invective adresate poporului ales, va putea după aceea să scoată în evidenţă exagerările adversarilor săi, lipsa de temeinicie a antisemitismului.*

La o lectură superficială paginile de început în care sunt prezentaţi „cei trei jidovi din Hamburg” ar putea fi considerate antisemite dacă cei trei nu s-ar identifica cu cei Trei Patriarhi cărora Leon Bloy le-a fost întodeauna cât se poate de devotat. În post-scriptumul la Pelerinul Absolutului, Emil Tichet , prieten al lui Bloys povesteşte o întâmplare inedită. Pe 21 februarie 1914 se afla într-o cafenea din Tours unde citea cartea lui Leon Bloy. Deodată a apărut un bătrân murdar şi fetid, dar frumos ca un profet care a făcut un semn către cartea pe care o citea. Întrebat dacă o cunoaşte a scos din buzunar 7 carnete mici umplute cu caractere ebraice. Cartea Mântuirea prin evrei fusese divizată în şapte  carneteţele. Bătrânul evreu mai avea un frate la Hamburg şi unul la Londra . Citeau în fiecare seară câte un carneţel,  la aceeaşi oră, ca într-un ritual. Cei Trei jidovi erau cei Trei Patriarhi.

„Aflându-mă anul trecut la Hamburg, povesteşte Bloy, am avut şi eu, asemeni călătorilor cei mai obişnuiţi, curiozitatea de-a vedea Târgul evreiesc.” Acolo i-a întâlnit pe Cei Trei Moşnegi care în închipuirea sa au căpătatea dimensiunea celor Trei Patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov. Zdrenţele sub care se ascund nu le scade cu nimic din măreţia tainei pe care o poartă cu ei. „Exegeza biblică a evidenţiat particularitatea notabilă a Cărţilor Sfinte, în care cuvântul BANI este sinonim şi reprezintă Cuvântul Viu al Domnului.”În consecinţă evreii sunt vechii depozitari ai acestui Cuvânt pe care l-au răstignit atunci când s-a întrupat în Om . „Urletele smintite, scrie Bloy, ce au premers Sentinţei şi care au însoţit ca un bas continuu nemăsuratul Supliciu au fost neîndoielnic, expresia cea mai deplină a ororii pe care oamenii o nutresc faţă de Sărăcie” Pentru că Iisus Christos n-a fost altceva decât întruchiparea Săracului. I-au fost soaţe „cele trei sărăcii”: a fost sărac de bunuri, a fost sărac de prieteni, a fost sărac de El însuşi. Adevărata victimă a răstignirii a fost Săracul. „ Evreilor le revine onoarea de neşters de a fi transpus, în folosul omenirii, ura faţă de Sărac, într-un soi de cazne mai grăitoare decât orice grozăvii cunoscute până atunci.”În ochii celorlalţi imaginea lor a rămas Iuda. Dar lupta profundă care se duce este lupta  dintre Biserică, care a reuşit să supună întreaga lume, mai puţin pe evrei; întregul Ev Mediu a fost însângerat de luptele împotriva lor spre a-i supune.

„Zadarnic le spunea Biserica: Cel ce şi-a vândut fratele pe un fiu al lui Israel, şi care a primit şi preţul vânzării sale, trebuie supus morţii, întreaga seminţie a lui Iacov era în măsură să-i replice:

-Dacă ne socotiţi aidoma lui Cain doar fiindcă suntem pribegi şi fugari pe acest pământ, aduceţi-vă aminte că Dumnezeu l-a însemnat pe ucigaş tocmai pentru că acei ce-l vor afla să nu-l ucidă şi luaţi aminte la cât de deşarte vă sunt ameninţările cu exterminarea...” Destulă le era povara rătăcirii.

„Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase.”În numele acestor pătimiri  Biserica a ucis la rândul ei. A indus oamenilor simpli aversiunea şi ura faţă de evrei pentru că nu doar îl răstigniseră pe Iisus, dar refuzau să-l dea jos de pe Cruce. Gândirea infailibilă a Bisericii a fost cuprinsă în Carte şi pentru a fi ţinută trează an de an „începând cu Utreniile din Joia Sfântă şi până la măreţul Aleluia al Învierii oamenii rămâneau palizi şi tăcuţi, cu vinele prin care parcă nu mai curgea sângele, şi cu vlaga amorţită, „cu chipul abătut şi cu inima îndurerată.”

Şi cum să vorbim de Iertare atunci când adoratorii creştini i-au prigonit secole la rând pe evreii cei îndărătnici care nu vor cu niciun chip să-l recunoască pe Domnul Nostru Iisus Christos? „Astfel, rasa anatemizată a fost dintotdeauna pentru creştini prilej de oroare şi de misterioasă spaimă”

              Iar pentru Leon Bloy pilda Fiului rătăcitor este tâlcuită astfel: Fiul cel mare şi cuminte ce-i stă de-a dreapta Tatălui nu poate fi decât Iisus, iar fiul cel mic care a călătorit într-un tărâm unde şi-a irosit substanţa în tovărăşia femeilor decăzute, întruchipează cu siguranţă, Iubirea Creatoare a cărei suflare este hoinară şi a cărei menire divină pare , cu adevărat, a fi, de şase mii de ani încoace, să hrănească porcii creştini, după ce a hrănit purceii Sinagogei.” Până la urmă fraţii blestemaţi sau prigonitori închipuie Poporul lui Dumnezeu opus Cuvântului Domnului.

„Dacă există pe lume un fapt notoriu, spune Bloy , probat până şi de cea mai rectilinie dintre experienţe, este imposibilitatea de a pune de acord şi de a întrebuinţa cu folos. Iubirea şi Înţelepciunea.

             Cartea  Sângele săracului i-a fost dedicată fiicei sale Veronique: „Citind-o,îi spunea printre altele, îţi vei aduce aminte de mulţimea fără număr a inimilor aflate în suferinţă a copiilor lui Dumnezeu supuşi durerii, a celor umili, apăsaţi şi striviţi care nu au glas să se plângă.”

Cartea este un adevărat rechizitoriu la adresa bisericii catolice pusă în slujba celor bogaţi spre a-i spolia pe săracii lumii. „Vă propun,bunăoară, spune Bloy, să vorbim despre săracii lor: cei printre care am onoarea a mă număra.” Este un strigăt de deznădejde  faţă de nepăsarea celor avuţi: „Sărăcia îi uneşte pe oameni. Sărăcia lucie, Nevoia, Mizeria îi izolează, pentru că Sărăcia ne vine de la Iisus, iar Mizeria de la Sfântul Duh. Sărăcia este Relativă, însemnând privare de ceea ce prisoseşte. Mizeria este Absolută, căci ea înseamnă privare de ceea ce este trebuincios”

 Şi în toată suferinţa pe care cel sărac o îndură pe această lume Biserica îşi are partea ei de vină. Cuvântul caritate a fost înlocuit cu  umilul pomană. Omul care nu este hain la suflet „dă de pomană”, oferă o parte neînsemnată din ce-i prisoseşte, plăcerea lui fiind de-a stârni dorinţa celui sărac, iar a lua în deşert Dorinţa săracilor este o nelegiuire ce nu poate fi iertată. Bogatul crede că totul i se cuvine până şi mântuirea pe care i-o asigură preotul cel monden indiferent ce-ar face pe lumea asta. „Nu trebuie decât să-şi controleze şi să-şi domine intenţiile. Acesta e tot secretul.”Poate să fure cât doreşte, dar să-şi dea obolul, poate să bea fără măsură, dar cu intenţia de-a păstra măsura. În concluzie,  i se permite orice dacă are deprinderi creştine. „O, tu Iisus, umil şi blând copil din Ieslea sfântă, pentru ce te-ai temut în grădina Ghetsemani? Oare îngerul păzitor nu ţi-a înfăţişat imaginea consolatoare a viitorilor sprijinitori ai tronului şi altarului tău?”se întreabă retoric Leon Bloy.

Iisus a rămas undeva în urma Bisericii şi-a slujitorilor ei. „N-are decât să rămână acolo!” Toţi uită cu desăvârşire că deasupra tuturor tronează moartea. „Nu am adus nimic în această lume şi nimic din ea nu putem lua cu noi”...”Şi atunci, ce reprezintă notarii, tutorii, jandarmii, aprozii, cioclii şi toate legile? Ce înseamnă proprietatea şi ce înseamnă moştenirea sau succesiunea acestei creaturi nevolnice care se duce sub pământ gol-goluţ?” Iată o bună întrebare ce-ar putea fi pusă multora  dintre contemporanii noştri devoraţi pur şi simplu de lăcomie.

Mă opresc aici, în speranţa că am trezit interesul pentru  un scriitor atât de incomod precum Leon Bloy, şi închei cu o parte din rugăciunea adresată Fecioarei Maria. „Ţie îţi încredinţez, aşadar, această carte scrisă de un sărac întru slava Sărăciei. De vei afla în ea amărăciune, Îi vei adăuga Blândeţea Ta, iar de vei afla mânie, o vei îndulci cu Tristeţea Ta. Nu uita însă  că eu sunt contemporan cu Apariţia ta pe Muntele Lacrimilor, că am fost atunci , la Picioarele tale. Şi Indignarea şi Cele Şapte Săbii ale Tale îmi aparţin. Lanţurile de bronz de pe Umeri Tăi, chiar tu mi le-ai lăsat la plecareşi sunt şaizecişi trei de ani de când le târăsc după mine prin lume. Zornăitul lor îi incomodează pe cei Nevolnici şi pe cei adormiţi. Dacă-ţi mai stă în putinţă, prefă-te într-un tunet care să-i deştepte de-a binelea întru Căinţă, ori întru teroare-o tu, Luceafăr de Dimineaţă al celor săraci, tu, cea care vei râde în Ziua de Apoi!”

Bibliografie: Leon Bloy, Mântuirea prin evrei, Ed. Institutul European, Iaşi 1993

Notă:

* Aş vrea să facă aici o remarcă: aceeaşi tehnică a „epuizării subiectului” care „îngreţoşează” semidocţii a fost folosită de H.R.Patapievici în Politice. Ignoranţi, rasişti intoleranţi, incapabili să pătrundă mesajul unei cărţi au umplut internetul cu „revoltele” lor.

Paraclet_-Avocat, Mângâietor, Sfătuitor, Apărător. Cuvântul grec Paracletos descrie în fapt pe cineva care este chemat să stea alături de un client. În termenii juridici de astăzi ar fi vorba de avocatul unui client. Dar un Paraclet este mult mai mult decât un avocat. Probabil cel mai bun cuvânt de astăzi care ar captura semnificaţia Paracletului este “antrenor”. Paracletul este antrenorul nostru, mereu alături de noi, gata să ne instruiască şi să ne corecteze atunci când greşim, să ne încurajeze şi să ne motiveze când ne simţim la pământ, să ne provoace şi să ne inspire pentru a da ce e mai bun din noi, să ne apere şi să lupte pentru drepturile noastre atunci când judecătorii sunt nedrepţi cu noi. Pe scurt, Paracletul înseamnă pentru noi toţi ceea ce Isus a însemnat pentru discipoli.