Chiar
dacă posteritatea celebrează de fiecare dată pe poetul Mihai Eminescu,
activitatea sa jurnalistică ne descoperă şi un spirit polemist, bine ancorat în
realităţile vremii. Debutul său în presă
a avut loc încă de pe vremea când era student la Viena, când publică în revista Albina
din Pesta, nr. 7/ 19 şi 9/21 din ianuarie 1870 articolul O scriere critică.
În acelaşi an, în revista Familia tot din Pesta publică Repertoriul
nostru teatral, semnat cu iniţiale. Încă din aceste articole ce aveau un conţinut cultural, dar se
refereau şi la viaţa românilor din Imperiul Habsburgic, descoperim spiritul de
polemist, accentuat de siguranţa şi aplombul pe care i le ofereau vârsta: avea
20 de ani. Trei luni mai târziu sub
pseudonimul Varro publică în ziarul Federaţiunea din Pesta, primele
articole cu cartacter politic: Să facem un congres, În unire e tăria
şi Echilibrul. Având o tentă naţionalistă pe loc atrag poetului o citare
în faţa procurorului public din Pesta. E clar că spiritul său de dreptate,
precum şi convingerile sale îl fac să se exprime fără echivoc în chestiuni cât
se poate de delicate, aşa cum era problema naţională. Mult mai evident se
revelă patriotismul poetului cu accente naţionaliste în Notiţă asupra
proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare , publicată în Convorbiri
Literare din 15 septembrie 1870, precum şi în Scrisoare deschisă lui D.
Brătianu publicată în Românul din 15 august 1871 cu prilejul
serbării de la Putna, din al cărui comitet organizatoric făcea parte şi
Eminescu.
După întoarcerea în ţară de la studii, Eminescu este chemat la Iaşi şi
sprijinit să capete un post de revizor şcolar, pe care-l pierde cu prilejul
schimbării guvernului, la 1 iunie 1876. Rămas fără nicio susţinere materială,
este nevoit să se angajeze la gazeta ieşeană Curierul de Iaşi, numită de
poet „foia vitelor de pripas” pentru faptul că era jurnalul primăriei care
conţinea anunţuri oficiale administrative şi judecătoreşti.
Între timp devenise cunoscut în mediul cultural
ieşean prin poeziile sale publicate în Convorbiri literare, precum şi
prin aprecierile scrise de Titu Maiorescu.
La începutul lui octombrie 1877, prietenul
său Ion Slavici îi face propunerea să vină la Bucureşti în redacţia ziarului Timpul,
organ al partidului conservator. Aici,
după câteva zile, pana acidă de polemist redutabil se face remarcată. Slavici
însuşi îi scrie lui Iacob Negruzzi,
secretarul de redacţie de la Convorbiri Literare: „Pentru ca să vă
vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel, şi cu mai multă credinţă decât
mine…Nu-l strică decât lipsa de lemne de foc”.
În momentul sosirii lui Eminescu în redacţia ziarului, Timpul era
aproape de faliment, pentru că, spune tot Slavici, a devenit un ziar , „pe
care nimeni nu-l mai citeşte.”
Aceasta fiind starea jurnalului, Eminescu nu s-a dat o clipă înapoi;
dimpotrivă, s-a înhămat la munca trudnică, îndeplinindu-şi sarcinile cu dăruirea cu care îndeplineşti o slujbă sacră. Sub pana lui, în scurtă
vreme, ziarul Timpul devine o tribună a doctrinei naţionale politice din
care răzbate marea dragoste pe care poetul o purta naţiei sale. Nu accepta
sfaturi şi nici îndrumări de la nimeni, îşi apăra crezurile până-n pânzele
albe, astfel încât însuşi bătrânul Lascăr Catargi, care avea o slăbiciune
pentru poet îl sfătui pe Lahovari să-l lase să scrie cum îl taie capul. Până şi
cu Maiorescu ajunse la un moment dată într-un conflict de idei datorită
spiritului său polemic, combativ. Greu de ţinut în frâu, pana temutului
polemist dădea mult de furcă patronilor care se străduiau din răsputeri să-l
pună sub cenzura redacţională. Era şi o măsură de a-l pune sub protecţie
înfrânându-i pornirile şi domolindu-i ardoarea cu care aborda orice chestiune
din politica zilei. Limbajul său „prea colorat” se revărsa din coloanele Timpului
punând atât jurnalul cât şi partidul al cărui oficios era, pe picior de război
cu toată lumea. Era de neclintit atunci când era vorba să susţină interesele
poporului şi nu accepta absolut nicio îndrumare. Truda din redacţie, tot sufletul şi timpul
acordat scrisului, dedicaţia cu care se implica în fiecare chestiune în parte
au reuşit să destabilizeze sănătatea şi aşa şubredă a poetului.
Într-una din scrisorile sale mărturiseşte cât de mult îl afecta munca
istovitoare:” De şase ani n-am linişte , n-am repausul senin, de care aş
avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică…Simt că nu
mai pot, mă simt că am secat moraliceşte, şi că mi-ar trebui un lung, lung,
repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând
din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt
strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca
să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi
ajuns să trăiesc.”
Ar fi de dorit să ia aminte cei care colportează fel de fel de
neadevăruri despre moartea poetului. Numai cine nu pricepe firea acestui om
capabil să moară cu pana-n mână pentru a-şi face datoria până la capăt, scrie
de fel de fel de elucubraţii conspiraţioniste. A trudit zi şi noapte, vreme de
şase ani fără odihnă aşa cum însuşi spune „ca lucrătorii cei de rând din
fabrici” punând tot sufletul şi toată sănătatea în redacţia jurnalului
Timpul. Epuizat psihic, a clacat în „dricul verii”, la 28 iunie 1883
când a plecat cu sufletul către alte spaţii astrale mai bune şi mai
înţelegătoare faţă de cel care a ars
precum pasărea Phoenix. Oricare dintre detractorii lui Eminescu să-şi ofere un scurt răgaz, să recite şi să se cutremure până în adâncul
fiinţei: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Restul a devenit
istorie.
Articolele sale ca şi poeziile au fost
publicate în volum după moartea poetului. Prima ediţie a fost publicată în 1891
de Gr. Păucescu, directorul politic al
ziarului, sub titlul Culegere de articole d-ale lui Eminescu apărute în
„Timpul” în anii 1880 şi 1881. Ediţia critică completă întemeiată de Perpessicius.
În continuare redăm unul dintre articolele publicate paginile Timpului:
Cauza relelor noastre : lipsa de muncă
Într-un studiu de
politică contimporană, intitulat „Martirii de la 48 şi salvatorii de
la 66”, d. G. Mârzescu expune pe 37 de pagini cicero istoricul scurt al
ministeriilor, perindate de la suirea Măriei Sale pe tron până astăzi.
Nervus
probations, expus în broşura domniei sale este că,
pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea
de principii, cât mai cu seamă din pasiunea meschină, ce a existat şi există
încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de
stat. Aceşti oameni-martiri de la 1848 şi salvatorii de la 1866-sunt după
domnia-sa: fraţii Brătianu, CA Rosetti, Ioan Ghika, Manolache Costache, Lascăr
Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu
şi încă alţii vreo câţiva.
E un sâmbure de adevăr în teza, pe care
voieşte a o dovedi d. Mârzescu şi e asupra oricărei îndoieli, că cele mai multe
grupuri politice de la noi din ţară sunt strânse împrejurul unor firme personale,
nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi
de programa, stabilită la Mazar-paşa, apoi de deplina deviare de la ea atât în
viaţa interioară a statului, cât şi în politica exterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai
toate, deşi nu toate grupările politice sunt conduse , nu de o programă sigură,
statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la
putere şi a se menţine. Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză
toate principiile posibile şi imposibile, cum că cutare grup se porecleşte cu
cutare nume fantezie, iar altul cu curtare, asemenea adevărat. Dar ceea ce d.
Mârzescu nu expune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a expune, sunt
cauzele acestor simptome de bizantinism.
Un medic nu se va opri la simptomele
exterioare ale unei boli, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu
german ar zice poate, că socialismul din Germania există, pentru că 10, 20 de
persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Leibknecht, ş.a. au voit să
ajungă la însemnătate în viaţa statului, exploatând mizeriile poporului.
Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei- dar n-ar fi cauza adevărată a
răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de la sine, încât e cu
desăvârşire indiferent numele individual, care ar fi ieşit deasupra pentru a
cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune. Cauza proprie a relelor noastre însă, e lipsa de cultură adevărată,
înţelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din ţară, tinerimea
română nu se mai ocupă cu nicio ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu
miile prin Paris, Brixelles, Piza etc. Pentru a-şi menaja un doctorat în drept
şi toţi aceştia se întorc apoi în ţară cu pretenţia de a deveni de-a doua zi
oameni mari . Uite-se Mârzescu în toate laturile şi vază din cine se compun
grupurile, adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sunt în cea mai
mare parte tineri advocaţi. Şi fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi
deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rând la ea şi a se folosi pe cât se
poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.
Şi fiindcă nu există între aceşti oameni
deosebiri aievea de vreme ce mai toţi au
nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendinţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă
pentru aceeaşi marfă veche. Între capi
iar sunt o mulţime de oameni- de o incontestată inteligenţă, n-o negăm-dar
pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi
mai reîmprospăta averile, sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi
dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar
trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută, şi
de un caracter mai onest, asemenea înnăscut. Fiind însă, că mintea şi
caracterul sunt totdeauna mai rare decât stupiditatea şi lipsa de caracter, de
aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sânul său mai multă
incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru
tot ce răsare, peste cei ce nu gândesc nimic şi nu au nimic.
În jucăria parlamentară, care se desfăşoară
înaintea noastră, oameni pentru care nimic nu e îndestul de sus, pentru a
ajunge , oricât de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort sunt advocaţii. Nu ne-am mira să vedem într-o zi
pe un avocat, făcându-se mitropolit şi pe altul general de brigadă-căci unde-i
leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip
cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe
muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept
corelat grupurile economice şi în cea mai mare parte nu le au.
Organizaţia
de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente care n-au nimic, în
fruntea statului ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot
organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică
poţi ajunge la ceva. Astfel profesorii de univesitate, în loc să-şi caute de
treabă, fac politică, profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea;
ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar –toţi fac politică, pentru
a parveni. Şi acesta e răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar
putea fi trecătoare , dar corupându-se însuşi nervul vieţii oricărei societăţi,
iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră
poate câştiga bătălii, Alecsandri poate să scrie versuri nemuritoare, un
ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie;
toate acestea împreună vor forma luxul istoric al existenţei noastre, dar acest
lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin
pieirea muncii.( pg 154-155)
9 decembrie 1878
Bibliografie: Mihai Eminescu Opere X
Publicistică( 1 noiembrie1877- 15 februarie1880), „Timpul” Ediţie critică întemeiată de Perpessicius,
Editura Academiei, 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu