PANAIT ISTRATI, "PELERINUL INIMII"

„Pe petecul de pământ ce se cheamă România, eu am rădăcini adânci. O fi frumos să scrii franţuzeşte, fără să fi deschis o gramatică; o fi frumos să ai cu tine toată presa pariziană...Dar mult mai frumos este să rămâi ceea ce te-ai născut, când te-ai născut iubind. Pentru  acest românism am refuzat să devin cetăţean francez, să primesc premii, să port Legiunea de onoare, să-mi uit limba, să nu-mi mai revăd meleagurile copilăriei să mă procopsesc şi să mă îngraş.” Astfel îşi mărturisea dragostea faţă de locul în care s-a născut unul dintre cei mai buni fii ai acestui popor care a fost renegat până la moarte şi dincolo de moarte, azi rămânând din el o vagă amintire. A fost unul din marii flămânzi  de pâinea cea adevărată aşa precum fusese şi celălalt Răstignit, Dimitrie Stelaru, dar îndestulat cu pâinea cunoaşterii pe care Dumnezeu i-a dat-o din plin.

S-a născut la Brăila pe 10/22 august1884, al doilea copil nelegitim al Joiţei Istrati şi al grecului Ghiorghios( Gherasim ) Valsamis, născut la Faraclata în insula Kefalonia. Fire aventuroasă şi pătimaşă, Gherasim Valsamis îşi părăseşte familia când Panait împlinea doar 9 luni şi se întoarce în Grecia unde moare de tuberculoză. Mama, Joiţa Istrati, se trăgea din cătunul Baldovineştilor, o adevărată sfântă care vreme de treizeci de ani a spălat rufe la casele celor bogaţi pentru a-şi întreţine fiul. Şi pentru că i-a promis celui pe care-l iubise, că n-o să se mărite niciodată, pentru ca nu cumva vreun străin să-i asuprească feciorul şi-a făcut din fiul său un idol căruia i-a închinat toată viaţa până a închis ochii. Până la vârsta de şapte ani  a trăit în casa bunicilor la Baldovineşti unde a cunoscut nemărginirea Bărăganului, „ţinutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.”Ţinut aflat într-o continuă şi „violentă luptă cu omul harnic, pe care el nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări şi de-a urla în toată voia.”Aici, în Bărăgan, a simţit pentru prima dată revolta când într-un asfinţit de soare un ţăran încovoiat deasupra gliei era şfichiut cu gârbaciul de un om călare.

La vârsta de şapte ani a fost adus în oraş unde a urmat cursurile şcolii primare, la finalul cărora a fost angajat la stăpân- o sută de lei pe an, un rând de haine, o pereche de ghete, o pălărie- aceasta era  toată simbria.Tot în această perioadă se mută împreună cu mama din mahala în mahala pentru a face faţă cheltuielilor. „Alături de mama, povesteşte Panait Istrati , am cunoscut mai târziu, trambalatul de două ori pe an prin mahalalele Brăilei, una mai săracă decât alta...Am cunoscut astfel mahalalele şi uliţele cele mai caracteristice ale oraşului nostru: pe cea rusescă, pe cea evreiască, grecească, ţigănească.” În cele din urmă din sărăcie, în tot mai grea sărăcie au ajuns să se mute în Comorofca, mahalaua cea mai rău famată a oraşului. Aici îi prinde epidemia de holeră şi Joiţa cade bolnavă de moarte. Este salvată de Călin un celebru cuţitar din mahalaua Comorofca,  model pentru eroul principal din romanul Codin.

Încă de pe acum spiritul de vagabondaj, dorinţa de libertate şi de cunoaştere îl fac să fie nestatornic, neajuns care pricinuieşte mari suferinţe mamei sale. A fost un Mâşkin autohton, născut pe malul Dunării care a crezut până la ultima suflare în  frumuseţea sufletului omenesc. S-a înşelat amarnic. A avut un cult pentru prietenia adevărată şi dezinteresată: astfel, între el şi vagabondul plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original, Mihail Kazanski se leagă o prietenie până la moarte. Prietenia cu acest enigmatic personaj este evocată în romanul Adrian Zografi. Împreună pornesc să cunoască lumea şi la 12 decembrie 1906 începe prima sa călătorie în Egipt. Era pentru prima dată când pleca atât de departe de iubita sa mamă. Rareori între o mamă şi un fiu a existat o dragoste atât de profundă. Chiar dacă Joiţa Istrati nu ştia carte, între mamă şi fiul vagabond a existat o continuă legătură şi prin intermediul scrisorilor: o vecină îi scria şi-îi citea mesajele. Iată unul din mesajele fiului către mamă : „Am primit cei cinsprezece lei pe care mi-ai trimis. Eşti mereu bună cu mine, cu toate greşelile mele. Dar poţi spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, aşa e soarta mea. Şi soarta e inima noastră căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? De dimineaţă până seara nu mă gândesc decât la lucruri mari şi frumoase. Aş vrea să fiu folositor omenirii acesteia care suferă din vina ei, datorită egoismului ei.” Iar mama l-a însoţit cu sufletul şi cu povaţa blândă oriunde i s-au pierdut paşii prin această lume: „Caută să fii bun cu oamenii, pe acolo pe unde te duci. Nu te lăsa prins de mânie şi iubeşte pe om, oriunde te-ai afla. Numai aşa viaţa ta va fi ferită de primejdii, iar eu o să am fericirea de-a te vedea şi săruta încă o dată, înainte de-a închide ochii!...”

În Egipt, la Cairo îşi cunoaşte unchiul bogat, fratele lui Gherasim Valsamis care-i oferă o nouă viaţă cu condiţia să renunţe la iubitul său prieten, Mihail, lucru pe care-l refuză. Pleacă apoi în Siria  unde îl cunoaşte pe tânărul evreu Hună pe care-l imortalizează în schiţa Mântuitorul( Amintire de un Crăciun) publicată în „România muncitoare”, sub pseudonimul Istrian. Hună, evreul cu cu suflet mare, mărinimos cu toţi goii ce  vagabondau pe străzile Damascului şi mâncau doar de trei ori pe săptămână instituie ad-hoc un Babilon al flămânzilor lumii într-o magazie a tatălui, oferindu-le o masă de Crăciun.

Moartea bunului său prieten Mihail Kazanski, îl aduce în pragul disperării. Pentru cititorul de azi, inapt să pătrundă sensul unei prietenii adevărate este destul de greu să înţeleagă profunda relaţie dintre cei doi mari vagabonzi. Panait Istrati spunea în memoriile sale: „întreabă-l pe cel de alături cât este dispus să sacrifice pentru dragostea sa şi atunci vei şti care-i sunt adevăratele sentimente”. Şi el şi-ar fi dat oricând viaţa pentru cei pe care i-a iubit cu adevărat: „Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste prietenia dintre mine şi Mihail, ba chiar nici prezenţa noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul celuilalt... Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu”  Va mai cunoaşte multe prietenii de-a lungul peregrinărilor sale dar nici una n-o va egala în intensitate pe cea cu Mihail.

Format la şcoala Frumosului- prin zecile de cărţi citite pe apucate, unit cu nevoia de Dreptate-dorinţa de-a se lupta pentru cauza obidiţilor sorţii, Panait Istrati consideră că rolul esenţial al artei este acela de-a se pune în slujba adevărului. „Arta este un Dumnezeu, aidoma celui la care se roagă credincioşii. Şi unul şi celălalt sunt născuţi din inima omului. Ca să existe real, amândoi cer fiinţei umane dragoste totală. Cu alte cuvinte, ei sunt însăşi dragostea noastră, imensa noastră nevoie de Frumos şi Credinţă.” Dar această dragoste de Frumos şi pentru Dreptate îşi are preţul ei şi acest preţ este „cea mai tragică singurătate” care-l însoţeşte până la moarte în cele mai grele clipe.

Un alt personaj care i-a marcat tinereţea lui Panait Istrati a fost Moş Popa, doctorul în matematici ajuns hamal în portul Brăila din cine ştie ce tragice neîmpliniri. „Moş Popa îşi îngropase adevăratul nume şi tinereţea, a doua zi după ce-şi luase doctoratul în matematici. Venise la Brăila, acum treizeci de ani, ca să care saci cu spinarea. De ce? Nu l-am întrebat şi nici n-a adus vorba.”El e cel care l-a învăţat că nu arta este aceea care trebuie să fie slujită de Frumos, ci Binele.”Viaţa, spunea moş Popa, este alcătuită din două părţi: Frumosul şi Josnicia. Ultima a cotropit aproape întreaga omenire, deoarece nu cere de la om nici un sacrificiu.”Adolescent fiind, ia contact cu mişcarea muncitorească şi începe să considere că noua lui religie şi ţelul ultim al vieţii este să lupte pentru „dezrobirea omului îngenuncheat de om”. Cruntă dezamăgire va cunoaşte şi va recunoaşte cu candoare: „în mişcarea socialistă am fost un diletant pasionat, uneori impetuos.” În 1909 la sediul mişcării sindicale îl cunoaşte pe tapiţerul Alecu Constantinescu, om cult, cu experienţă de viaţă, care-i zdruncină credinţa că prietenia este o abstracţiune ce rezistă tuturor încercărilor la care este supusă. Mai presus de aceste idealuri –dragoste, prietenie- există realitatea imediată a lucrului îndeplinit cu conştinciozitate, îi spunea Alecu Constantinescu. Omul e om şi-i nevolnic şi trebuie să faci abstracţie de căderile lui. „De-acolo, spune Panait Istrati, m-am înapoiat convins că pentru omul conştient nu există decât o singură cale de-a rezista vieţii pustiitoare: să-şi facă datoria şi să nu aştepte nimic de la oameni.”

Însă această încredere oarbă doar în propria conştinciozitate n-a ţinut la el, mai ales după ce a cunoscut ipocrizia multor aşa-zişi revoluţionari, ideologi de serviciu, patrioţi de ocazie, luptători de mucava, porniţi să parvină. Şi s-a convins tot mai mult că „elita mişcării socialiste” care se autoproclamase apărătoarea drepturilor celor mulţi avea cu totul şi cu totul alte legi după care trăia. Fiecare cum se ajungea într-o funcţie, nu mai călătorea la clasa a III-a, nu mai mânca la un loc cu tovarăşii, nu mai locuia în aceeaşi mahala cu ei şi promisiunile lor erau doar vorbe goale puse în slujba luptei electorale. Mare dezamăgire a trăit atunci când prietenul său Ştefan Gheorghiu, cel care nu-şi lua nicio măsură de apărare atunci când se aşeza în fruntea tovarăşilor de suferinţă a fost abandonat de toţi, doborât de boală şi însingurat. A murit crezând într-un ideal, trădat de cei în care crezuse.

Tot mai dezamăgit de oameni şi de viaţă, Panait Istrati pleacă în Elveţia în momentul în care România intră în război. Viaţa de vagabond îl aduce în pragul disperării, fiind internat în cele din urmă în Sanatoriul Sylvana-sur- Lausanne.Nota în Vântură lume sau Lenin şi omul străzii articol apărut în Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, 1985: „Omul străzii este o fiinţă pe care viaţa n-o mai încălzeşte. N-are decât două mâini, două picioare şi capul. Dacă-şi foloseşte sau nu braţele, inimii lui îi e totuna. Picioarele-mai de folos, mai legate de inimă-îl poartă departe de viaţă, adică departe de orice realitate indiferentă dorinţei sale de a trăi. Şi ar fi aproape fericit să se găsească acolo unde ele îl conduc, dar atunci intervine capul său groaznic, această „cutie” plină de întrebări, de năluciri, de planuri, speranţe, nelinişti, nostalgii, amintiri,-o învălmăşală de imagini cumplite care se străduie să-i dovedească, iar şi iar, că nu-i decât un om de pe stradă, un om pe care viaţa nu-l mai încălzeşte. Am fost un asemenea om. Şi poate că mai sunt încă. Din fericire îmi găseam totdeauna soţi: sunt destui pe străzi. Fireşte trebuie să aleg, căci oricât ar fi fost de oameni ai străzii, nu erau decât rareori posesori ai acelei „cutii”străbătute de necruţătoare sclipiri, care să-ţi amintească mereu cine eşti.”

Unul din colegii lui de la sanatoriu îl recomandă lui Romain Rolland căruia îi scrie o scrisoare confesiune, pe care nu îndrăzneşte să i-o trimită. În acelaşi an, 1919, moartea mamei sale îi împovărează sufletul şi-aşa măcinăt de boală şi lipsuri. Pe 3 ianuarie 1921, lipsit de prieteni, fără un scop în viaţă, cu o existenţă la limita umanului încearcă să-şi pună capăt zilelor tăindu-şi gâtul cu un brici. În buzunar i se găseşte scrisoarea către Romain Rolland pe care poliţia o trimite la redacţia ziarului „L’Humanite”.Fernard Depres aduce scrisoarea la cunoştinţa lui Romain Rolland care-i răspunde celui care nu mai găsea nici un sens vieţii. Printre altele îi scria: „Conştiinţa acestui suflet cosmic( care se află în dumneata; o văd din scrisoare) dă un mare calm gândirii. Oricare ar fi rezultatul luptei omeneşti, nu există înfrângere pentru cel care a simţit-fie şi-n răstimpul unei singure clipe-atingerea cu eternul.”Viaţa lui se schimbă radical . Se stabileşte la Nisa, unde începe să-şi câştige existenţa făcând fotografii şi începe să scrie aşa cum îl sfătuise Romain Rolland. Notează: „Am crezut orbeşte în Ideal. Al meu ca şi al altora. Şi multă vreme n-am fost înşelat. Vina mea: am luat o floare drept primăvară. Cu preţul suferinţelor, ştiu astăzi că arta este o minciună, câtă vreme artistul nu-i un apostol, un preot ce slujeşte în faţa unui altar, -apostol şi preot modern...”

Anul 1923 îi aduce lui Panait Istrati consacrarea sa ca „scriitor francez contemporan” prin prefaţa lui Romain Rolland la Kyra Kyralina, publicată în revista „Europa” în care-l numeşte noul „Gorki balcanic”. Scrisese deja: Moş Anghel şi Adrian Zografi. În februarie 1924, la 30 mai apare Kyra Kyralina în volum, la editura Rieder în colecţia „Prozatori francezi contemporani”. Are un succes fără precedent. În 1925 i se atribuie „Le Prix sans nom”, înfiinţat de Henry Poulaille. Începe traducerea în limba română a volumului Moş Anghel. Face totodată o călătorie în ţară pentru a se reculege la mormântul mamei, dar şi pentru a se întâlni cu confraţii scriitori. La Iaşi se înfrăţeşte cu Sadoveanu, Topârceanu, Demonstene Botez, Ibrăileanu. Este atacat de presa reacţionară şi urmărit de Siguranţă. Declarat „periculos ordinei de stat”şi învinuit de „defăimarea ţării”, Panait Istrati este urmărit pas cu pas până la plecarea din ţară.

Anii 1925, 1926, 1927 au fost cei mai fecunzi din viaţa scriitorului, devenit „grand poete romancier”- scrie şi publică şase cărţi, în paralel desfăşurând şi activitatea de publicist. Este invitat în U.R.S.S. la cea de-a X-a aniversare a Marii revoluţii din Octombrie, unde ajunge pe 19 octombrie 1927. Aici se întâlneşte cu Nikos Kazantzakis cu care porneşte  către Grecia, intenţionând să viziteze Kefalonia. Devine indezirabil, datorită convingerilor sale de stânga şi nu i se mai reînnoieşte permisul de şedere.În 1929 părăseşte definitiv U:R.S.S. şi la 20 mai 1929 termină de scris „Spovedanie pentru învinşi” primul document în care este demascată mascarada comunistă şi care-i va aduce cele mai mari necazuri; dar cel mai important va fi conflictul de idei pe care-l va deschide cu Romain Rolland. În 15 octombrie 1929 apare în librării editată de Rieder, în colecţia „Temoignages”, Spovedanie pentru învinşi. Un atac de o virulenţă fără precedent,  orchestrat de Partidul Comunist Francez, a pornit toată presa de stânga din Occident.”Cu sacrificiu de sine, scrie Alexandru Talex, marele său biograf, el a dezvăluit- printre primii- opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba unei caste-„nomenclatura”- ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat, exploatat. Pe de altă parte, acuzat că ar fi aderat la fascism răspunde prin articolul- Omul care nu aderă la nimic- arătând că atât cât a trăit şi-a scris nu s-a îregimentat nici unei ideologii, fiindu-şi sieşi propriul stăpân. „Frumosul înseamnă lupta, spunea el, împotriva mârşăviilor şi crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Nu mai cred în nici un „crez”,în  nici o idee, în nici un partid, în nici un om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ceea ce fac oamenii.”O campanie furibundă a pornit împotriva lui Henri Barbusse. Singur, părăsit de toţi prietenii, bolnav de tuberculoză se întoarce în ţară în 1933. Moare pe 16 aprilie 1935 şi este înmormântat la Bellu fără serviciu religios. La sfârşitul vieţii s-a considerat un învins al propriei sale victorii, aceea de-a fi descoperit adevărata faţă a omenirii. „ Învinşi sunt toţi oamenii care se află către către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor”, scria el în Spovedanie pentru învinşi. Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară de îndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc ca să strivească pe aproapele său.” Dar până să ajungă la această înţelegere a vieţii  a trebuit să cunoască Purgatoriul unei existenţe de neegalat. Închei , parafrazându-l: am încercat să prezint un om, nu opera sa. „Căci  opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Oamenii doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea, epoca noastră-adică cei care nu glăsuiesc şi care produc fără să profite-simte mai mult nevoia de oameni decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei lor opere.”

Bibliografie:  Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

                      Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985

                       Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991