Ultimul cabalist din
Lisabona, scrisă de
Richard Zimler a apărut în româneşte la
Editura Humanitas. O recomand cu multă căldură tuturor celor care, pe lângă
actul diegetic, savurează textura discursului, frumuseţea limbii şi, nu în
ultimul rând, magia zecilor de simboluri care te trimit cu gândul la marele
scriitor şi semiotician Umberto Eco. De fapt, Ultimul cabalist din Lisabona
are foarte multe lucruri în comun cu romanul Numele trandafirului; pot fi citite pe mai multe planuri (istoric,
poliţist, filozofic) şi sunt încărcate de simboluri; motivul central al celor
două romane fiind cartea, în
momentele ei de prohibiţie. Vedeţi,
nimic nou sub soare: au mai existat astfel de momente în istoria umanităţii...
Ambele romane au ca punct de plecare
un manuscris, lăsat mărturie de doi tineri ucenici, eroi ai unori incursiuni de
iniţiere, alături de un maestru, în vremurile tulburi şi tenebroase ale puţin
cunoscutului Ev Mediu. Atât Berechia Zarco, tânărul evreu din Lisabona, ucenic
al maestrului Abraham, cât şi discipolul fratelui Guglielmo, Adso, sunt
martorii unor întâmplări cumplite, pe care se străduiesc să le dezlege, pentru
ca la capătul a şapte zile (cifră magică) să afle adevărul asupra celor
întâmplate. Căci lumea trebuie cunoscută prin semne, au învăţat cei doi novici:
„nesecătuită este rezerva de simboluri cu
care Dumnezeu prin creaturile sale ne vorbeşte despre viaţa veşnică...”
Acţiunea din romanul În numele trandafirului se petrece la
începutul secolului al XIV-lea, moment în care începe declinul dogmelor
religioase în favoarea libertăţii de a cugeta, cînd Biserica Catolică începe să
fie subminată din interior de acele secte ale călugărilor „spirituali”, care
proclamaseră drept credinţă adevărată, „sărăcia
lui Christos”. Şi, pentru că „a
displăcut atât de mult papei”, cât şi unora din familiile princiare ale
vremii, au fost persecutaţi, arşi pe rug, alungaţi, urmăriţi până la capăt,
pentru a fi ucişi. Câţiva dintre ei s-au refugiat la Mănăstirea din Melk, loc
în care se petrece toată acţiunea romanului. O serie de omoruri ce se petrec în
incinta mănăstirii, adevărat labirint
pentru călugării disidenţi, îl fac pe Abate să solicite ajutorul părintelui
Guglielmo, maestrul tânărului Adso. Pentru că îl consideră pe Guglielmo, „ager pentru a descoperi, şi prudent, dacă e
cazul, pentru a acoperi” faptele
descoperite, abatele îi pune o condiţie: să nu intre în bibliotecă deoarece „nu toate adevărurile sunt pentru toate
urechile”. Dar, alături de maestrul Guglielmo se află tânărul miniaturist
Adso, care începe să aibe „viziuni”
finalizate cu o poruncă venită de la vocea divină a Adevărului: „ceea ce vezi să scrii într-o carte”. Mai mult decât descoperirea
criminalilor, se pare că menirea maestrului Guglielmo a fost aceea de a-i
scoate la lumină pe acei „fraticelli”, fraţi întru sărăcie cu Hristos, şi, care
la acea vreme, deveniseră primejdioşi pentru autoritatea Bisericii Catolice.
Pentru că, nici la aproape o mie şi ceva de ani de la înlocuirea cugetării cu
dogma, aceasta nu-i luase locul definitiv. Motivul crimelor de la abaţia Melk
era cartea lui Aristotel, Poetica. Printre altele Stagiritul îşi
expusese concepţia conform căreia râsul are
virtute cathartică, înălţătoare, omul fiind unicum
animal ridens, în vreme ce Biserica considera râsul ca pe un element de
subminare a autorităţii: „râsul e cel
care înlătură orice distanţă ierarhică...” (Bahtin). Romanul lui Eco fiind
arhicunoscut, voi prezenta în continuare, cartea lui Richard Zimler.
Mistica iudaică este foarte mult bazată pe carte. În Cartea Raziel
(Sepher Razielis), înainte să fie
alungat din rai, lui Adam i se arată îngerul Raziel care îi spune: „M-am arătat ţie pentru a-ţi da învăţătura
curată şi marea înţelepciune şi pentru a te face să te apropii de spusele
acestei cărţi sfinte... Curaj, Adam, nu fi neliniştit şi nu te teme, ia această
carte din mâna mea şi umblă cu ea cu băgare de seamă, căci din ea îţi vei
căpăta ştiinţa şi cunoaşterea şi le vei împărtăşi acelora care sunt demni de ele şi umili... Şi Adam a păstrat-o în sfinţenie şi curăţenie” (Hans Biedermann - Dicţionar de simboluri)
La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Biserca
Catolică descoperă alţi duşmani, în comunităţile evreieşti din Spania, mai
întâi, apoi din Portugalia. Pe fondul unei secete prelungite şi-a unei epidemii
de ciumă, principele Ferdinand şi Isabela a Spaniei, precum şi Manuel al
Portugaliei ordonă alungarea evreilor şi totodată asistă cu indiferenţă la
crimele comise de populaţie întărâtată de mai marii bisericii.
„Pătimirile lui Isus, spune Leon
Bloy, au fost pita şi vinul Evului Mediu,
şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii lui religioase”... Aceste
mulţimi duioase resimţeau în chip
miraculos Sărăcia Domnului, iar mila faţă de un Dumnezeu vrednic de plâns îi
ducea până la moarte, uneori, pe alţi
săraci care luau asupră-le cu dragă inimă, dincolo de propriile lor suferinţe, tot ce mai puteau
duce din povara lui” (Mântuirea prin
evrei).
Atmosfera sumbră şi apăsătoare din romanul lui Eco este înlocuită cu
scenele de coşmar ce se petreceau pe străzile Lisabonei, în care populaţia
evreiască, găsită vinovată de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra ţării
(seceta şi ciuma), era măcelărită fără milă, chiar dacă mulţi dintre ei se
convertisiră la creştinism. Aşa cum creştinii indezirabili cumpărau indulgenţe, mulţi dintre evrei îşi
cumpăraseră certificate de iertare
prin care îşi renegau originea, certificate
de puritate a sângelui, care ştergea pata de a fi evreu.
Conflictul porneşte de la asasinarea
unchiului Abraham, tâlcuitor al Cabalei, pentru a i se fura o carte; pe de-o parte, măcelul „creştinilor
vechi” asupra evreilor, pe de alta, şi crimele comise de propriii
corelegionari. Interesantă este ideea afirmată în ambele romane: omul este
fiinţă slabă, laşă, schimbătoare şi, indiferent cărei comunităţi ar aparţine,
este înclinat către trădare pentru a-şi păzi propria piele: „duşmanul pe care-l cunoşti e mai adesea mai uşor de suportat decât duşmanul necunoscut”,
spune Berechia, iar duşmanul necunoscut este de cele mai multe ori cel din
preajmă.
Eroul principal, Berechia Zarco, refugiat în Constantinopol, primeşte
vizita unui necunoscut, fiul fostei spălătorese, care-i înmânează cheile casei în care văzuse lumina zilei.
În acel moment are o viziune; maestrul Abraham, ultimul cabalist din Lisabona, îl îndeamnă să-şi îndeplinească propriul destin, acela de-a reface
legătura dintre copiii săi, care nu ştiau adevărul
pentru care părăsise Portugalia, şi strămoşii ucişi pe străzile Lisabonei.
Simbol al destinului de îndeplinit de către Berechia este acea pasăre rubinie care apare în viziunile
sale şi care semnifică scribul cel
care sacrifică totul în numele perpetuării adevărului: „când memoriei i se lasă libertatea neângrădită de a cerceta trecutul,
nu ne dă ea cunoaşterea de sine?”
Aşa, se întoarce pe firul memoriei, în acele zile de Pesah, tânărul ucenic
Berechia Zarco, ilustrator de manuscrise, negustor de fructe şi cabalist,
dezlegând misterul unei crime, aparent inutile. Tot acest parcurs e un mister
în sine...
Cu speranţa că am trezit curiozitatea de-a citi romanul lui Richard Zimler,
Ultimul cabalist din Lisabona, închei cu versurile lui Borges:
„Doar un lucru printre lucruri
Însă şi o armă. A fost făurită
În Anglia, în 1604,
Şi au încărcat-o cu un vis. Închide în ea
Zgomot şi furie şi noapte şi stacojiu.
Palma-mi o cântăreşte.Cine
ar spune
Că în ea se ascunde infernul:bărboasele
Vrăjitoare, cum sunt parcele,pumnalele
care execută legile umbrei,
Aerul delicat din castelul
Ce te va vedea murind,
delicata
Mână, în stare să însângereze mările,
Spada şi tânguirea
bătăliei./
Acest tumult silenţios
doarme
În spaţiul uneia dintre cărţile
De pe liniştitul raft.
Doarme şi aşteaptă. ( O carte- J.L.
Borges)
cum le faci cand le faci asa de frumos
RăspundețiȘtergereAG