ALAIN BESANCON -NENOROCIREA SECOLULUI .DESPRE COMUNISM,NAZISM ŞI UNICITATEA ŞOAHULUI

 „Nazismul a durat doisprezece ani; comunismul european, în funcţie de ţară, între cincizeci şi şaptezeci de ani. Durata  are efect autoamnistiant. Într-adevăr, în tot acest imens timp societatea civilă a fost atomizată, elitele au fost succesiv distruse, înlocuite, reeducate. Toată lumea - sau aproape toată lumea -, de sus până jos a traficat, a trădat, s-a degradat moral. Mai grav, majoritatea celor care ar fi fost în măsură să gândească au fost privaţi de cunoaşterea istoriei şi şi-au pierdut capacitatea de analiză… Conştiinţa comunismului e dureroasă dar rămâne confuză.” (Alain Besancon – Discurs la Institut, rostit cu prilejul şedinţei publice anuale a celor cinci academii, 21 octombrie 1997)

n 

O ştire apărută în presa românească m-a pus pe gânduri şi m-a dus cu 20 de ani în urmă. Multe din ziarele noastre anunţă, aproape cu o satisfacţie diabolică, reînfiinţarea partidului comunist, deşi România a fost singura ţară care a condamnat public şi explicit trecutul comunist. Şi iată finalul declaraţiei de la sfârşitul  şedinţei de reînviere a pcr-ului:

„Partidul Comunist Roman înţelege să analizeze critic toate perioadele sociale din istoria României, din dorinţa de a apăra şi promova tot ceea ce a fost bun pentru ţară şi popor. Din acest moment, orice atac la adresa comuniştilor va avea un răspuns ferm din partea noastră. Anticomuniştii nu se vor mai lupta cu himerele, ci vor avea o ripostă cuvenită faţă de orice manifestare neargumentată.”

             

 Întâmplător sau, nu zilele acestea citesc cartea lui Alain Besancon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului”, carte pe care o recomand pentru reîmprospătarea memoriei şi totodată pentru cunoaşterea adevărului istoric legat de cele mai sângeroase ideologii din istoria omenirii: comunismul şi nazismul. Autorul analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului, comparând amnezia legată de comunism cu hiperemnezia nazismului, având drept etalon crima împotriva evreilor din Europa. Besancon înlocuieşte în scrierea sa, termenul de „holocaust”, care presupune un sacrificiu, cu cel de „Şoah”, termenul ebraic pentru catastrofă.

       

 Pornind de la scandalul (de scurtă durată) declanşat la apariţia lucrării Cartea neagră a comunismului în care, printre altele, un bilanţ aproximativ propune o cifră între 85 de milioane şi 100 de milioane de victime ale comunismului, autorul constată că mult mai mare impact are asupra memoriei colective fenomenul nazist decât cel comunist. Amândouă ideologiile recurg la aceleaşi forme de seducţie, având doctrine care promit, prin intermediul convertirii, mîntuirea temporală, conformă cu o nouă ordine cosmică, vizând transformarea radicală a vieţii. Se pretind filantropii - ţelul lor suprem e doar binele întregii umanităţi, având dreptul, chiar datoria de a ucide pentru asta.

Raul Hilberg a publicat în 1985 un plan detaliat pe care naziştii l-au urmat în distrugerea evreilor. Besancon defalcă etapele acestui plan, adaptate la crimele provocate de comunism. Acestea erau: exproprierea, concentrarea, operaţiunile mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare, la care mai adaugă, specifice doar comunismului, execuţia judiciară şi foametea.

 Exproprierea a fost prima măsură luată de puterea comunistă, ceea ce n-a însemnat că bogătaşii au dispărut - a apărut pătura politrucilor avuţi, a privilegiaţilor răsplătiţi pentru fidelitatea lor faţă de regimul totalitar. În mod similar au procedat şi naziştii cu evreii: au fost expropriaţi, doar arienii păstrându-şi dreptul la proprietate.

Concentrarea a funcţionat diferit în cele două regimuri: nazismul îi izola pe evrei ca pe un soi de focare de infecţie, în vreme ce comunismul trebuia să distrugă „duşmanul poporului”. Acesta putea fi bogătaşul, nobilul, capitalistul, ţăranul înstărit... Apoi erau oponenţii regimului, cei care aveau vederi neconforme cu linia partidului. Ba, duşmani ai comunismului au fost descoperiţi până şi în armată, în poliţie şi printre propriii membri. Dacă naziştii au avut un singur organ de represiune – Gestapoul -, care a lucrat doar câţiva ani, în comunism  afost creat un întreg sistem de represiune a cărui sarcină s-a prelungit până în zilele noastre.

      

 Operaţiunile mobile de ucidere au fost îndeplinite, în opinia lui Raul Hilberg, doar de unităţile speciale - Einsatzgruppen şi Kommandos, în cazul evreilor. Regimurile comuniste au practicat în masă şi sistematic „uciderea în aer liber”: în Ucraina, în Siberia, în Asia Centrală. Pot fi amintiţi aici milioanele de executaţi din perioada colectivizării şi din „vremea marii epurări”, când erau utilizate camioanele cu instalaţii de gazare, execuţiile masive din China în epoca „Marelui Salt înainte”, din Coreea, Vietnam, Etiopia... Dar cele mai abominabile crime s-au petrecut în Cambodgia, mărturie stând marile osuare de pe vremea lui Pol Pot.

Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de sovietici. „Cuvântul „Lager” este comun în rusă şi germană.” În Rusia, primele lagăre au apărut încă din 1918. Dacă pentru rememorarea experienţei naziste trebuie rostite doar şase nume - Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka -, deportările din regimurile comuniste au fost un fenomen mult mai amplu, atât în spaţiu cât şi în timp. Au început sovieticii deportând popoare întregi: tătarii, nemţii de pe Volga, cecenii, precum şi anumite categorii sociale, cum au fost „culacii”. În timp, Gulagul a devenit o imensă construcţie administrativă în care deportaţii au devenit sclavi munciţi până la epuizare urmată de moarte. Deţinutul aflat în ultima fază, care urma să moară, era numit în lagărele naziste musulman, iar în cele sovietice dokhodiaga. Regimul a devenit atât de diabolic încât zona de muncă forţată s-a exstins cu mult în afara Gulagului. În România, întreaga elită intelectuală a fost ucisă la canalul Dunăre-Marea Neagră, aproximativ 200 de mii de oameni.

 Execuţia judiciară a fost utilizată doar de comunişti, naziştii considerându-i pe evrei suboameni, deci nu meritau un proces. În România, putem aminti dintre zecile de simulacre de procese pe cel al intelectualilor Noica-Pillat şi pe cel al clericilor căruia i-a căzut pradă şi scriitorul Vasile Voiculescu. Multe dintre aceste judecăţi rapide erau urmate de execuţii sumare, ce urmăreau anihilarea „duşmanului poporului”. De aceea fraza de încheiere din declaraţia citată mai sus, m-a pus pe gânduri. „Marea teroare”, epocă pe care au traversat-o toate regimurile comuniste, s-a inspirat din „Noaptea cuţitelor lungi”(1934), când naziştii au ucis în jur de 800 de mii de evrei. La comunişti suma este de o mie de ori mai mare.

  Foametea a fost în primul rând o metodă de ţinere sub control a populaţiilor, instituită de regimurile comuniste, însă au fost şi situaţii când a fost pur şi simplu o metodă de exterminare. Aşa s-a întâmplat în Ucraina între 1932-1933 şi anexăm în final documentarul „Story Soviet”

Dacă numărul şi numele evreilor exterminaţi de nazism este cunoscut cu precizie, datorită cercetărilor asidue ale supravieţuitorilor, evaluarea numărului şi numele victimilor comunismului este cât se poate de nesigură. Cartea neagră, aşa cum am spus, acreditează între 85 şi peste 100 de milioane de victime.

Deşi exterminaţi ca animalele, spune Besancon, evreii sunt onoraţi în moarte ca oamenii, în vreme ce victimile comunismului, chiar dacă aparent au avut parte de o judecată ce le atribuia statutul de om „duşman al poporului”, sunt uitaţi ca nişte animale, anchetele fiind încă imposibile ori interzise de comuniştii care se află încă la putere sub alte stindarde. Astfel, sunt puse faţă în faţă hiperemnezia nazismului cu amnezia comunismului, deşi moartea a fost aceeaşi atât pentru copilul care a inhalat gazul Ziklon B cât şi pentru cel care se stingea lent de foame, într-o izbă ucraineană. „Însă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil şi indecent să clasificăm supliciile”.

 Distrugerea fizică provocată de cele două regimuri a fost însoţită şi de o distrugere morală - cea a minţilor şi a sufletelor -, deşi nazismul îşi căuta rădăcinile în tragedia greacă, în Herder, Novalis, Hegel, Nietzsche, iar comunismul se arăta moştenitorul direct al unei tradiţii ce venea încă de la Democrit, Lucreţiu, Hegel. Acest simulacru de imagine se disipează atunci când te apropii de ideologia celor două isme care este dominată de un sistem de interpretare a lumii extrem de sărac, în care esenţa o reprezintă lupta dintre clase sau dintre rase. Este clar că cel ce vrea să domine trebuie neapărat să-l extermine pe cel care i se opune. Şi în acest context este de neconceput atracţia unor mari spirite în jocul ideologic al naziştilor sau al comuniştilor. „Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei”, spune Besancon.

Atât omul nazist cât şi omul comunist sunt cazuri demne de studiul psihiatric. E rupt de realitate, închis în universul lumii lui lipsită de raţionalitate, dar care tot încearcă la nesfârşit să argumenteze că este raţional în ceea ce face. E un soi de schizofrenie care dispare odată cu presiunea ideologică. Grav este că maladia în sine este epidemică şi contagioasă, drept dovadă stând extinderea sistematică pe arii întinse şi în timp.

 Paradoxal, distrugerea fizică şi morală s-a  înfăpuit sub semnul celor două ideologii în numele Binelui, sub acoperirea unei morale care nu are nimic de-a face cu istoria. În discursurile sale, Himmler făcea constant apel la eroism, la datoria faţă de strămoşi, la fericirea poporului german: „trebuie să avem mereu conştiinţa faptului că ne aflăm într-o luptă rasială, primitivă, naturală şi originară”, rostea el într-un discurs. Ca să vedem până unde mergea perversitatea acestora, marii călăi nazişti erau taţi de familie şi soţi tandri, în vreme ce guvernau lagărele morţii. Spre deosebire de nenorocirea nazistă, care a durat doar câţiva ani, comunismul încă mai supravieţuieşte şi azi, susţinând ca principiu de bază al ideologiei sale Binele umanităţii. Acest bine care nu poate fi înfăptuit decât prin distrugerea oponenţilor, spiritul de distrugere echivalând pentru ei cu spiritul de creaţie. Pentru instituirea noii morale, comunismul se slujeşte de cuvinte care de fapt aparţin regimului pe care vor să-l distrugă: egalitate, dreptate, libertate. Ideea de dreptate pentru ei nu înseamnă împărţirea dreaptă, ci anularea oricărei împărţiri.

Raymond Aron afirma: „Regimul sovietic s-a născut dintr-o voinţă revoluţionară inspirată de un ideal umanitar” dar, potrivit doctrinei, „doar violenţa putea crea o societate desăvârşită.” De fapt, „umanul” şi „umanitarul” promovat şi de ideologia comunistă nu poate fi echivalat decât cu supraumanul şi supraumanitarul. La finalul acestei lupte ideologice, în ambele situaţii exista drept unic ţel crearea „omului nou”. Interesant este că fostul comunist este mult mai uşor de iertat decât fostul nazist, deşi ascensiunea la putere s-a înfăptuit şi într-un caz şi în celălalt printr-o exterminare masivă. Atunci când visul utopic nu s-a înfăptuit şi când decimarea rituală n-a servit la nimic, comunismul recurge la un nou val de teroare pentru a menţine şi conserva puterea obţinută. Teama devine universală şi toată lumea, simţindu-se în primejdie, începe să denunţe pe toată lumea - trădările se ţin lanţ. Minciuna deja întronată nu poate fi susţinută decât prin crearea unei caste ideologice, prin generalizarea corupţiei, prin angrenarea întregii populaţii într-un mod de viaţă de domeniul absurdului. Nu trebuie să-şi cunoască trecutul, nu trebuie să cunoască prezentul, nu trebuie să ştie ce se petrece în lume, ci trebuie să se concentreze doar pe un viitor strălucitor. Pseudorealitatea se substituie realităţii, un rol important având mijloacele de informare. Un întreg sistem specializat în falsificare produce falşi istorici, falşi jurnalişti, falşi creatori şi o falsă economie. Mare parte a populaţiei începe să primească cu bună credinţă pedagogia minciunii, semn că „omul nou” e pe cale să se nască. El îşi iubeşte conducătorii care îi promit fericirea, consideră că dreptatea este cea care guvernează relaţiile interumane, îi detestă pe „duşmanii socialismului”, îi denunţă fiind de acord să fie spoliaţi, ucişi - într-un cuvânt se asociază exterminării, le dă o mână de ajutor călăilor, cu conştiinţa îndeplinirii unei datorii sacre. Totodată, se abrutizează din cauza ignoranţei, a dezinformării, a judecăţii false, pierzând orice urmă de repere morale sau intelectuale. În timp, homo comunistus devine servil, imbecil trândav şi, aşa cum Zinoviev l-a descris în romanele sale, ajunge să capete dezgust faţă de sine, profitând doar de plăcerile pe care regimul i le oferă din plin: pasivitate vegetativă, iresponsabilitate, lene, sentimentalism lacrimogen. E lumea subteranei, „lumea şobolanilor” total aservită puterii.

 Dacă nazismul a produs o alienare temporară la nivelul unui popor, comunismul a mers până la capăt, lăsând în urmă o omenire distrusă, lipsită de repere, ce poartă încă în suflet otrava minciunii totalitare. Într-o discuţie pe marginea Cărţii negre, un editorialist al ziarului L Humanite declara la televizor că cele 85 de milioane de morţi nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar „o regretabilă rătăcire”. „După Auschwitz, afirma el, nu mai poţi fi nazist, dar după lagărele sovietice, poţi rămâne comunist.” De aici se vede faptul că ideologia comunistă e mult mai perversă decât nazismul pentru că se insinuează ca un act de dreptate şi bunătate pentru a răspândi răul pe întreg pământul.

Pe lângă distrugerea fizică şi morală a individului, cele două ideologii au reuşit să distrugă şi capacitatea acestora de-a stabili relaţii familiale, sociale, raporturi între guvernanţi şi guvernaţi, strict necesare funcţionării statului, cetăţii. Pornind de la un trecut mitic, ele ofereau un viitor utopic. Nazismul a preluat puterea mascând obiectivele reale, înregimentând apoi populaţia în noi organizaţii supuse Reichului şi atrăgând-o într-o conflagraţie mondială. Hitler ajunsese să se creadă, în demenţa sa, un demiurg prometeic, de aici şi iraţionalitatea mersului războiului.

 Spre deosebire de nazism, care la început avea în vedere binele rasei germane, comunismul vizează o extindere mondială. Prin viclenie, răbdare şi mult profesionalism, atrage celelalte forţe politice în crearea unor alianţe pentru a le distruge mult mai uşor. Cert este că nazismul a oferit legitimitate comunismului în Europa.

Una dintre urmările dezastrelor naziste şi comuniste a fost debusolarea populaţiei, care nu de puţine ori şi-a găsit alinare doar ridicând ochii către cer: unii n-au primit nici un răspuns, alţii mai aveau încă o nădejde. Citindu-i pe Orwell, Platonov, Ahmatova, Maldestam, descoperim că şi creatorii pendulează între sfidarea metafizică şi ruga fierbinte către Dumnezeu. Ceea ce impunea comunismul şi nazismul omenirii erau acte împotriva naturii care nu putea decât să semene groaza şi dezorientarea. Şi toate aceste crime enorme comise în numele binelui erau înfăptuite de oameni simpli, obişnuiţi, cât se poate de banali în existenţa lor.  Un fapt relevant este ura pe care aceste regimuri o practică faţă de toate religiile care venerau o divinitate distinctă de cea stabilită de oameni. Mântuirea nu putea să vină decât de la ideologiile înseşi. Nazismul făcea apel la supraom, cel care învinge întotdeauna. Comunismul propune un mijlocitor între mântuitor şi omenire: „exploatatul”, „proletarul”. Dacă nazismul nu acceptă existenţa „poporului ales” comunismul îl eliberează de povara evreităţii, suprimând toate cauzele opresiunii suferite în întreaga istorie şi asigurându-i intrarea într-o nouă lume în care numele de evreu nu mai era stigmatizat.

 În schimb creştinii au fost somaţi să-şi renege credinţa în Dumnezeu - religia fiind „opiu pentru popor.”

La finalul acestei scurte incursiuni în lumea celor două ideologii, Alain Besancon pune faţă în faţă memoria publică a acestora, analizând-o mai cu seamă din punct de vedere religios.

Primul exemplu e China, ţară în care comunismul supravieţuieşte încă. Având o tradiţie filozofică şi religioasă centrată pe un Cosmos impersonal, guvernat de armonie la modul ideal, dar susceptibilă continuu de dezordine şi, având totodată o istorie cât se poate de zbuciumată, dublată de cataclisme extraordinare, un conducător charismatic, un partid fanatic care să asigure ameliorarea acestor nenorociri nu pot decât să anihileze memoria colectivă.

Paradoxal, nici lumea creştină nu stă mai bine cu memoria. La îndemnul preoţilor, care consideră uitarea o operă pioasă, masa creştină reacţionează mai degrabă ca o masă păgână, o taină precum botezul devenind formală. Între o vineri şi o duminică, între două spovedanii, cuvântul lui Dumnezeu e învins, creştinului i se tot iartă păcatele, astfel încât graniţa dintre bine şi rău dispare. Iertarea acordată atât de uşor n-are nimic de-a face cu justiţia morală, dar ne îngăduie să ne lăudăm cu un suflet mare. „Poate porni dintr-o simplă lene de a examina faptele sau dintr-o lipsă de curaj în faţa exigenţelor justiţiei; sau dintr-o repulsie de a ne cerceta complicitatea activă ori pasivă cu cei pe care-i iertăm cu atât mai uşor cu cât ne absolvim nouă înşine, într-un mod nemărturisit, păcatele.” (pg.112)

           Deşi în comunism au existat mai mulţi martiri ai credinţei decât în oricare altă epocă, Biserica prezintă martirajul acestora ca pe nişte simple rătăciri, deseori provocate de intenţii lăudabile. Astfel, comunismul s-a întărit printr-o masivă apostazie a creştinilor.

Comunismul n-a fost o invenţie a evreilor, însă mulţi i s-au alăturat având convingeri de nezdruncinat şi abandonând astfel comunitatea. Dacă la început majoritatea evreilor nu au urmat partidul bolşevic, este incontestabil faptul că indivizi precum Iagoda, Kaganovici, şi mulţi alţii din restul Europei au rivalizat cu marii criminali ai secolului. Dar, ca şi în lumea creştină, şi în lumea evreiască amnezia comunismului funcţionează.

În nazism însă, evreii au fost doar victime. Faptul că nazismul s-a proclamat duşmanul declarat al democraţiei şi a ofensat în mod direct rasa evreiască precum şi banalizarea Şoah-ului a dus la hiperemnezia faţă de această ideologie. Pe de altă parte, în Franţa se manifestă o atitudine de exacerbare a unicităţii Şoah-ului, ceea ce dă impresia că o crimă e mai crimă decât alta, adică crimele nazismului ar fi deasupra celor ale comunismului.

Distrugerea regimului nazist n-a adus cu sine o amnistie, criminalii fiind judecaţi şi condamnaţi, în vreme ce examenul de conştiinţă privind comunismul nici măcar n-a început.

„Una din trăsăturile secolului XX este nu numai că istoria a fost oribilă în ce priveşte masacrarea oamenilor de către alţi oameni, ci şi că de fapt conştiinţei istorice - şi una se explică prin cealaltă - i-a venit extraordinar de greu să se orienteze corect.” Aşa cum nazismul părea la început neplauzibil, incredibil, inimaginabil, comunismul încă mai are o imagine falsă în mintea maselor, drept dovadă stând capacitatea de a se reface precum capul Meduzei. Să sperăm că  va veni şi vremea când memoria maselor se va revitaliza şi va reintra în normalitate şi, chiar dacă suntem contemporani unei falsificări istorice pe cale de a se naşte, să sperăm că timpul va scoate la lumină Adevărul.

Bibliografie: Alain Besancon, Nenorocirea secolului Despre comunism, nazism, şi unicitatea „Şoah”-ului, Editura Humanitas, 2007