Existenţa noastră atât de
perisabilă pendulează între cele două momente esenţiale redate sugestiv prin
sintagmele « a face ochi » şi « a închide ochii » . Între
aceste două momente destinul individual se suprapune, ori se detaşează de
destinul colectivităţii căreia îi aparţinem. De la Don Quijote şi până la romanul modern, marea literatură aduce în
prim-plan astfel de traiectorii individuale marcate de acutele probleme ale
existenţei care implică totodată destinul întregii omeniri. Am ajuns la aceste
reflecţii la finalul romanului Eşafodul( Plaha) scris de marele prozator Cinghiz Aitmatov, roman publicat în
numerele 6,8 şi 9 ale revistei Novîi mir din anul 1986 şi în volum la
sfârşitul aceluiaşi an.
Asemeni confraţilor
săi (şi-i putem aminti aici pe Şuşkin, Astafiev,Trifonov, Rasputin) Cinghiz
Aitmatov îşi face intrarea în marea literatură rusă prin nuvelă( Geamilia,
Defileul, Ochi de cămilă). Universul artistic al operei
aitmatoviene este marcat în primul rând de spaţiul etnico-cultural kirghiz şi
cazah din care cultivă cu obstinaţie mitul. Şi este lesne de înţeles această
atracţie pentru fondul popular autohton, atâta timp cât libertatea de creaţie
în spaţiul mitului este cu atât mai mare cu cât evenimenţialul şi imaginarul
sunt dublate de cunoaşterea intuitivă, aşa cum afirmă Blaga. Totodată mitul
pune omul faţă în faţă cu natura, cu tainele vieţii şi dă un răspuns la
insolubila problemă a existenţei : a trăi pur şi simplu, ori a trăi pentru
un ideal.
Romanul Eşafodul
oglindeşte cel mai bine această relaţie a scriitorului modern cu mitul atât în
plan ideatic, cât şi în cel artistic. Critica rusă contemporană a fost
surprinsă de noua formulă de roman, de procedeele mai puţin utilizate, în
primul rând de punerea pe acelaşi plan a personajelor zoomorfe cu cele
antropomorfe şi chiar fantastice. Poate doar la Cehov în Kaştanka sau
tot la Aitmatov în Floare-galbenă întâlnim personaje zoomorfe
atât de puternice.
Începutul romanului aminteşte de proza lui
Jack London. În inima stepei ruseşti viaţa lupoaicei Akbara şi a parteneului să
Taşceainar( Sfarmă Piatră, aşa cum îl botezaseră ciobanii) e pusă în pericol de apariţia omului modern.
Şi nu e vorba doar despre viaţa celor doi lupi , ci de fiinţele nenăscute din
burta lupoaicei care trebuiau să cunoască în curând realitatea ostilă a unei
lumi tot mai dominată de necugetata intervenţie a omului. Frica pune stăpânire
pe perechea de lupi trezindu-le instinctele ancestrale ale supravieţuirii cu
orice preţ, mai cu seamă că ei erau venetici în zona de munte, acolo unde se
aciuaseră de o vreme. « Iar dacă cineva ar fi văzut-o pe Akbara de
aproape, ar fi fost uimit de ochii ei de un albastru-transparent-caz foarte rar
şi unic în felul său. Ciobanii localnici o numiseră pe lupoaică Akdali, cu alte
cuvinte Coamă-Albă, însă în curând, conform legilor transformării limbii, ea
s-a schimbat în Akbarî, apoi în Akbara-Cea Mare, dar nimănui nu-i trecea prin
cap că acesta era un semn al Providenţei. »
Alungaţi de omul-divinitate din savana Moiunkumi, acolo unde se aflau
nesfârşitele turme de antilope –saiga, cei doi lupi s-au înstăpânit pe
platoul din vecinătatea Issîk-Kul-ului. Amintiri triste o făceau deseori pe
Akbara să scheaune şi să caute protecţia mascului cel puternic şi lipsit de
minte « în acest cuplu de fiare, Akbara era capul, era mintea, ei îi
aparţinea dreptul de-a începe vânătoarea, iar el era forţa ei devotată,
neabătută, neobosită care îndeplinea cu străşnicie voinţa ei. » Şi
amintirile îi bântuiau visurile ca nişte stafii : « Şi urletul
lupoaicei va fi tributul plătit pentru acele visuri. Căci toate visurile au
aceeaşi ursită –la început se zămislesc în închipuire, apoi în cea mai mare
parte se spulberă fiindcă au cutezat să crească fără rădăcini, precum unele
flori şi unii copaci…Aşa sunt toate visurile-şi de aici decurge trebuinţa lor
tragică în cunoaşterea binelui şi arăului. » Iar fantomele ce-i
bântuiau somnul lupoaicei Akbara erau legate de acea vânătore apocaliptică pe
care omul- divinitate o desfăşurase sub cerul savanei Moiunkumi ucigând mii de saigale
alături de care căzuseră victime nevinovate şi primii săi născuţi. « De
unde să ştie ei, lupii de stepă că prada lor tradiţională-saigalele-erau
necesare pentru completarea planului de predări la carne, că la sfârşitul
ultimului trimestru al anului în curs situaţia luase o întorsătură iritabilă
pentru regiune-intraseră în impas cu cincinalul » şi un descurcăreţ de la
administraţia regională a propus pe neaşteptate să recurgă la resursele de
carne din Moiukumi… »Astfel, mai-marii de la regiunea de partid au
organizat un măcel fără precedent pentru a demonstra poporului că partidul îşi
ţine cuvântul şi îndeplineşte planul cincinal la carne. Şi printre vânătorii de
ocazie avem prilejul să facem cunoştinţă cu protagonistul romanului, Avdeu
Kallistratov, tânărul rebel alungat de la seminar, pornit să schimbe omenirea,
un soi de Don Quijote şi de Hristos modern .
Avdeu, cu nume ciudat, biblic,(pomenit
în Biblie în Cartea Treia Împăraţilor), fiul unui deacon de pe lângă Pskov,
seamănă foarte mult cu prinţul Mâşkin şi continuă calea lui Alioşa
Karamazov.După ce este exmatriculat de la seminar ajunge în redacţia unui jurnal şi hotărăşte
să desfacă iţele unui întreg angrenaj ce-i cuprindea pe culegătorii de anaşa, un drog la fel de puternic ca
heroina, căruia mulţi tineri îi căzuseră pradă. Se decide să plece în în stepele din Ciuisk acolo unde creştea cânepa
–anaşa pentru a-i cunoaşte pe culegători şi pe vânzătorii de droguri. O
adevărată călătorie de iniţiere face tânărul Avdeu Kallistratov, şi aşa cum în
urmă cu 2000 de ani « ciudatul din Galilleea » crezuse că
învăţăturile lui vor schimba omenirea, tot aşa încearcă şi el să-i convingă pe
tinerii culegători că viaţa are un cu totul alt preţ şi nu banul este esenţa
vieţii. Gestul lui nebunesc de-a le arunca plantele culese cu atâta trudă din
întinsa stepă, îi înfurie şi după o bătaie crâncenă îl aruncă din tren. Aşa cum
Bulgakov procedase în Maestrul şi
Margareta, Cinghiz Aitmatov repovesteşte scenele premergătoare răstignirii
lui Iisus. Reuşeşte să scape cu viaţă şi-o cunoaşte pe Inga Feodorovna de care
se îndrăgosteşte şi cu care decide să se căsătorească.Trebuia să ajungă la
Djambul să-i cunoască părinţii şi pentru asta avea nevoie de bani. Astfel
ajunge să-l cunoască pe Ober Kandalov care angaja oameni pentru vânătoarea de saigale din Moiunkumi. Istoria se repetă :
aşa cum nu mai rezistase alături de culegătorii de cânepă şi încercase să le
deschidă ochii că drogurile lor ucideau mii de tineri în vreme ce ei se
îmbogăţeau, tot aşa vânătoarea de antilope din Moiukumi îl aduce în pragul nebuniei : « Vânătoarea
de antilope din Moiunkumi l-a răscolit atât de cumplit, încât a început să
ceară vânătorilor dezlănţuiţi , care parcă turbaseră, să înceteze neîntârziat
măcelul să se căiască, să se roage lui Dumnezeu, i-a îndemnat pe Hamlet-Galkin
şi pe Uziukbai să i se alăture şi toţi trei să-l părăsească pe Ober Kanfdalovşi
pe acoliţii lui, să dea alarma, şi fiecare se va pătrunde de ideea lui
Dumnezeu, Creatorul Atoatedătător, şi va nădăjdui în mila lui nemărginită, va
cere iertare pentru răul pe care ei, oamenii îl pricinuiau naturii vii, fiindcă
numai căinţa sinceră le poate uşura sufletul… » Numai că, asemenea
Iudeului, şi Avdeu îi înfurie pe vânătorii de ocazie care decid să-l
pedepsească torturându-l. Cândva, când
participase la cules de anaşa şi fusese învăţat să culeagă polen, alergând
gol prin câmpurile de cânepă, Avdeu se întâlnise cu familia Akbarei. Atunci
lupoaica care ar fi putut să-l sfâşie pentru că se apropiase de puii ei n-a
făcut decât să-l sară de două ori pe deasupra, pentru a-l avertiza, după care
şi-a văzut de drum. Acum, Avdeu şi-a amintit de lupoaica fumurie şi i-a chemat
în ajutor spiritul. Însă lupoaica care dăduse deja tribut lăcomiei şi cruzimii
omului pe cei trei pui se îndepărta tot mai mult de locurile în care omul îşi
făcea apariţia. În cele din urmă Avdeu este legat de un copac şi ucis. Akbara
şi Taşceainar au străbătut podişul Kurdai fugind cât mai departe de stepa Moiunkumi
pe care omul pusese stăpânire. « Era ultima lor încercare disperată de
a-şi perpetua specia. »
Ultima parte a romanului este de un dramatism cutremurător. Cei doi lupi
devin personaje cu drepturi depline şi între om şi animal se dă o luptă pe
viaţă şi pe moarte. Puii Akbarei sunt răpiţi de beţivul Bazarbai şi vânduţi pe
vodcă la grădina zoologică. Akbara şi Taşceainar îşi schimbă comportamentul
răzbunându-se pe răul gratuit comis de om asupra lor. Noul protagonist, Boston îşi asumă
destinul de fiinţă spirituală în numele
valorilor morale perene încercând să reinstaureze acele legături de mult uitate
dintre om şi animal. Înfruntându-i pe cei doi lupi îl ucide pe Taşceainar fiind
conştient că Akbara îşi va răzbuna până la urmă răpirea puilor a căror urmă o
pierduse la stâna lui Boston, acolo unde Bazarbai se ascunsese de frica ei. La
finalul romanului Akbara îl răpeşte pe Kengeş fiul lui Boston care îi ucide pe
amândoi în încercarea de a-şi salva fiul. Dreptatea este instaurată prin
uciderea lui Bazarbai care atentase la echilibrul lăsat de Dumnezeu să
stăpânească atât pe om cât şi pe animal.
« Acesta
era sfârşitul, sfârşitul vieţii lui...
-Iată prăpădul
lumii a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr
cumplit : până atunci lumea toată sălăşluia înăuntrul său, şi acum acestei
lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara,
marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie în gheţurile
din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază împuşcat de mâna
lui, şi Bazarbai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit
o viaţă,-toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor
exista, cum au existat dintoteauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o
altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va
mai renaşte niciodată. Aceasta era marea lui catastrofă, sfârşitul lumii lui... »
Romanul lui Cinghiz Aitmatov e scris
urmând tehnica contrapunctului, alternând strategiile narative moderne
cu cele ale naraţiunii obiective, având drept consecinţă varietatea perspectivei narative fapt care
permite cititorului să se simtă în centrul universului imaginar. Cartea este un
adevărat manifest în favoarea respectului pentru natură şi a vieţii în
general. « Ce sens au extraordinarele descoperiri ale ştiinţei şi
tehnicii moderne dacă e subminat echilibrul ecologic şi se distruge natura ? »(
Albert Kovacs)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu