GEORGES BRAQUE

Moto:  „Avez-vous jamais reflechi a la tristesse de mon existence et a toute la volonte qu’il me faut pour vivre?”( Gustave Flaubert)

În viaţă, binele şi răul sunt feţele schimbătoare ale aceleiaşi realităţi: existenţa trebuie să conţină atât bucuria cât şi suferinţa. Spiritualitatea se naşte din efortul necesar de a aduce la stadiu superior conflictele dezlănţuite ale sufletului omenesc. Cel care depune eforturi pentru a găsi un echilibru care să liniştească conflictul interior este creatorul de artă. Întreaga lui existenţă este marcată de morţi amare şi de renaşteri sublime. Doar el, creatorul de artă, este apărătorul şi justificatorul perisabilului din această lume

Punctul de pornire al unei estetici trebuie să fie dinamic, să urmărească opera de artă în dezvoltarea ei încă din momentul conceperii. Arta a depăşit de multă vreme faza de mimesis:  creatorul este un Prometeu care fură focul din ceruri, o copie la scară mai mică a marelui Creator. Prin actul său el vrea să umple vidul dinaintea creaţiei cosmice, vid care îi bântuie visele, îl înspăimântă şi-l sfâşie ţinându-i trează setea de absolut. Iar pe fundalul acestei sete de absolut, artistul  îşi exprimă dorinţa de-a schimba atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară prin creaţia unei noi sinteze de elemente ce ţin de experienţa dobândită pe parcursul vieţii. A crea înseamnă a scăpa de propriile bântuiri, a ieşi din sine însuşi - o ieşire inconştientă, involuntară.

Nu totdeauna contemporanii apreciază valoarea adevărată, deseori, valoarea impusă, promovată ostentativ are mai multă trecere. Timpul rămâne supremul judecător. 

În lumea hedonistă contemporană creaţia nu mai este raţiunea de-a exista a artistului, ci a devenit un mijloc de-a accede la un anumit stadiu în care banii şi gloria sunt lucruri esenţiale. Valorile nu se mai impun prin ele însele, ci sunt promovate cu obstinaţie de persoane şi medii specializate în manipularea opiniilor . Puţini mai au astăzi un crez, se sacrifică pentru a crea un întreg sistem de valori, un stil propriu, inconfundabil.

 Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după moartea lui Cezanne, apărea „acest normand cu umeri puternici şi ochi luminoşi”, Georges Braque, care punea în mişcare o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte pictura. Demolează zidurile cetăţii construite în atâţia ani şi edifică în loc o piramidă, purtat de geniul şi tenacitatea marilor geometri antici. Prin el, arta însăşi, refugiu şi paradis pentru sufletele bolnave, s-a îndepărtat în mod violent de natura pe care avea marea misiune s-o exprime instituindu-şi noi reguli de supravieţuire.

 În 1882 Manet îi spunea lui Jeanniot: „În artă, concizia este o necesitate şi o eleganţă. Omul concis te face să reflectezi; omul vorbăreţ te plictiseşte: Modificaţi-vă totdeauna în sensul conciziei...într-o figură căutaţi marea lumină şi marea umbră; restul va veni de la sine; adeseorieste foarte puţin. Şi apoi dezvoltaţi-vă memoria, căci natura nu vă va da niciodată decât lămuriri”. Poate nici unul dintre urmaşi n-a respectat mai mult aceste sfaturi aşa cum le-a respectat Braque.

În jurul prieteniei care i-a unit la începutul secolului trecut pe francezul Georges Braque şi pe spaniolul Pablo Picasso s-au ţesut o serie de legende dintre care singura adevărată era filiaţia lor din Cezannes. Până  iarna lui 1907 când s-au întâlnit fiecare parcursese propriul drum, având orizonturi artistice diferite. Picasso tocmai descoperise stilizarea vechilor sculpturi în care se împletea stilul sculpturii iberice cu arta romană din Catalonia, şi, cărora li se adăuga brusca şi misterioasa  simplificare a stilului  măştilor africane. Braque tocmai expusese câteva tablouri la Salonul din 1906, din care se răsfrângea puternica sa adeziune la fovism prin voluptatea culorilor şi prin pasiunea pentru cerul inundat de lumină. Însă amândoi tinerii artişti au profitat din plin de experienţa lui Cezanne, pictorul care renunţase deja la perspectivă, la atmosferă şi la subiect şi, odată cu ele, la temele tradiţionale. Les baigneuses sunt un exemplu în acest sens .

La Braque tonurile dominante de verde cu valori în contrast, galbenurile şi portocaliurile cu vibraţii intense şi brunuril ecolorate sunt cu siguranţă tributare artei maestrului din Aix. Tot artei lui Cezannes se datorează şi simplificarea perspectivei ce tinde să conţină elementele unei geometrii fondată pe „cilindru, sferă şi con”, aşa cum îi recomandase într-o scrisoare lui Emile Bernard. Ca şi la Cezannes peisajele lui Braque sunt făcute din memorie, atâta timp cât simţea că soarele care luminează lumea continuu gândirea pictorului şi poate oricând să strălucească în peisajele pictate devenind o meditaţie asupra formelor şi culorilor din universul imediat.

Picasso, la rândul lui, a descoperit în arta maestrului monumentalitatea formelor şi a proporţiilor  drept o forţă care se concentrează în marile pete de culoare, în simplificarea desenului.

Deşi fovist convins,  arta lui Braque  se deosebeşte de cea prietenilor săi Matisse, Derain, Vlaminck prin căutarea structurilor stabile din natură, prin ritmurile simple, substanţa   permanentă  acestui  univers agitat al vizualului. Educat în spiritul rigurozităţii de un tată care avea o întreprindere de zidărie-acolo unde calculele necesare unei lucrări temeinice trebuia să fie bine făcute, Braque a înţeles că fovismul este doar o etapă în formarea lui ca artist. Întâlnirea cu Domnişoarele lui Picasso a marcat un alt moment decisiv în ascensiunea sa lentă dar tenace către descoperirea formelor care exprimă adevărul în natură. Privindu-i picturile de mai târziu stilizările sale unghiurile ascuţite, energia degajată de zonele intens colorate, discontinuităţile ritmicedin fundal, toate acestea te duc cu gândul către stilul lui Picasso.

Jurnalistul american Gellet Burges  publica în mai 1910, în Arhitectural Record, un articol în care vor apărea câteva fraze  care vor constitui manifestul cubismului, curent numit astfel, mai mult în derâdere, la bun început: „N-aş putea picta portretul unei femei în toată splendoarea ei, naturală. Şi nimeni n-ar putea-o face. Trebuie, aşadar, să creăm un  nou gen de frumuseţe, acel tip de frumuseţe care se transmite  prin volum, prin linii  şi prin interpretarea mea subiectivă. Natura e doar un pretext pentru o compoziţie decorativă la care se adaugă, desigur, sentimente. Eu sugerez, doar, emoţia şi o traduc prin artă. Vreau să exprim absolutul şi nicidecum modelul pe care-l am în faţă”, spunea Braque.

Absolutul...cuvânt care sperie şi, totodată, spune atât de mult. Pentru Braque însemna reinterpretarea imaginilor prin forme geometrice pe care se înalţă raţional, esenţial universul vizibilului. Ca o revelaţie a volumului şi spaţiului în care se întretaie linii ale perspectivelor  pornite din unghiuri diferite.Ca un univers conceptual în care natura apare în forme geometrice pure, îngheţate ca într-o figură matematică. Zbuciumul  liniilor şi al culorilor foviste era lăsat în urmă; în locul său au apărut forme geometrice care ocupau toată suprafaţa pânzei într-o compoziţie raţională, în care perspectivele erau simplificate aproape de limitele unei linii drepte. Noul stil abordat de Braque încă mai aminteşte de  construcţia riguroasă a „Scăldătoarelor” lui Cezanne, precum şi un vag ecou al artei medievale franţuzeşti. Cu siguranţă, el adus către perfecţiune atehnica moştenită de la Cezanne. Deşi împărtăşeşte cu mulţi artişti ai generaţiei sale aceeaşi tehnică, picturile lui Braque au ceva special. Artistul detesta ca un anumit element din pânzele sale să atragă atenţia în mod special. Dacă privirea era atrasă exclusiv de culoare pentru el însemna că restul este de prisos şi atunci trebuia să fie preferat desenul. În acest sens îl citează pe Joubert: Cuvântul(în speţă culoarea) corupe spiritul fermecându-l. Şi, la fel ca Bossuet afirma că trebuie să existe o distanţă între creaţie şi creator, distanţă care să permită omului să–şi domine propria artă.; „N-ar trebui să scrii ceea ce simţi, decât după o îndelungatăodihnă asufletului. Nu trebuie să te exprimi cum simţi, ci cum îţi aminteşti.”(Joubert). Asta presupune o mare stăpânire de sine. Braque nu este artistul care să simtă nevoia să şocheze, ori să placă spectatorului. Nu este un artist care şi-a ales meseria de pictor din cine ştie ce considerente. Este artistul cu vocaţie, prin excelenţă, cum astăzi sunt foarte rare cazuri fidel sieşi care se dezvoltă cu încetineală asemeni unui copac ce tinde către lumină. Însă, câtă umanitate emană tablourile sale!

Pentru Braque, ca şi pentru Picasso, peisajul a fost doar o etapă în evoluţia către integrarea unor forme simplificate, geometrizate. „Am început să pictez naturi moarte pentru că în naturile moarte spaţiul devine tactil. Îmi pot satisface totodată, plăcerea de-a atinge obiectele, de-a le descoperi structura, nu numai de-a le admira aparenţele.” Între artist şi acest spaţiu se creează legături speciale, mentale în primul rând, apoi senzoriale. Braque considera că rolul artei este de areprezenta realitatea, nu de a aface o transcripţie exactă a acesteia pentru că e un lucru imposibil pe o suprafaţă bidimensională. Profunzimea perspectivei trebuie să fie înlocuită cu sugestia senzorială, tactilă  singura care poate spune ceva despre un obiect.

Dintre toţi pictorii francezi moderni, Braque este singurul care se apropie foarte mult de Chardin(Jean-Baptiste-Siméon Chardin 02.11 1699- 06.12.1779), artist din secolul al VIII-lea  a cărui bucurie esenţială era să picteze obiecte simple, umile, cu care ochiul era deja obişnuit şi cărora le pătrundea cu uşurinţă muzicalitatea ritmurilor interioare. Pentru că Braque este în primul rând un artist al muzicalităţii formelor. Nu în sensul dat de Kandinsky care a tradus sincretic un sistem de semne abstracte, nici în al celui dat de Dufy cu o muzicalitate destinată exclusiv senzorialului. La Braque muzica este o arhitectură savantă ale cărui vibraţii se ordonează logic, cu precizie într-un spaţiu geometric.

Braque a dat primul impuls cubismului însă şi-a continuat propriul drum aspirând către structuri durabile permanente. Totuşi din acest moment se produc cele mai profunde schimbări în arta sa. De acum încolo spaţiul nu va mai fi imitat, ci numai sugerat; nu va mai picta în camaieu şi în trompe l’oeil, ci va picta totul în acelaşi plan precum primitivii. Deşi, aparent pictura pare a fi mai superficială ea este mult mai profundă. De numele lui Braque se leagă marea descoperire a momentului, aceea a „spaţiului tactil care evocă imaginile musculare ale piciorului ce înaintează pe pământ, ale mâinii care apucălucrurile din faţa ei şi pune stăpânire pe ele, pe scurt un spaţiu în cele din urmă mult mai puţin abstract decât primul, în orice caz mai bogat şi mai complex.”Spaţiul tactil este cel care ne desparte de obiect, spaţiul vizual este cel care desparte obiectele între ele, spune Braque.

Nu şi-a permis să inoveze de amorul artei. Inovaţiile lui în artă au avut un scop precis , acela  de a-şi exprima gândurile, convingerile. Obiectele pictatea de el glorifică frumuseţea cotidiană, pentru că în lumea vizibilului natura însăşi poate oferi suprema geometrie.

Înclinaţia lui către concizie îl determină să atenueze cât poate de mult strălucirea culorilor. Închide luminile şi din întuneric revine cu precizie dând culorilor noi străluciri, mohorâte, înlocuindu- le cu tonuri reci, austere şi grave care propagă o lumină ce vine din alte lumi. Aparent o artă ce tinde spre sărăcie prin tonurile de  negru şi brun, arta lui Braque demonstrează că estetica sărăciei poate ajunge la bogăţie, nu prin efect, ci prin plenitudinea conţinutului. Ochiul atent şi format al privitorului descoperă constanţă şi fidelitate, calităţi ale primelor desene rupestre.Tonurile lui sunt pure, griurile echilibrate glisează între negru şi alb, devenite culori prin efectul pe care-l produc.  Tehnica lui Braque ajunge până acolo încât este ascunsă de tehnică, dedublarea figurii prin juxtapunerea desenelor şi a culorilor sugerează mişcarea. „Arta mea, spune Braque, este o artă de ruptură, nu o artă de continuitate( ca şi muntele Saint-Michel în raport cu Versailles, şi Villon în raport cu doamna Sevigne)”

În viziunea lui Platon sufletul era înaripat. După 23 de secole, prin meditaţie, Braque a reuşit să redea imaginea picturală a viziunii filozofului. Ultima obsesie din lucrările sale a fost pasărea-n zbor.

 „Je croyais savoir, ce qu’etait un broc,

Je croyais savoir quel homme etait Braque

mais quand j’ai vu le broc a Braque

Alors j’ai compris la chose

Alors j’ai compris l’homme”

 (Antoine Tudal –Sous pente)

Bibliografie: Braque, Editions Meridiane, Bucharest, 1977, (Antologie de textes, choix des illustrations chronologie et concordances par Irina Fortunescu)