NEBUNUL VISĂTOR- PANAIT ISTRATI

“Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului”. (Panait Istrati)

Panait Istrati se numără printre puţinii scriitori români a cărui viaţă nu poate fi judecată în afara operei şi invers. Pentru că el a fost în scrierile lui aşa cum a fost în viaţa de toate zilele : cu inima curată şi cu sufletul cald, deschis tuturor celor care băteau la uşa lui. Nu s-a gândit nici măcar o clipă să scrisul i-ar putea aduce glorie şi bani, nu s-a gândit că prin scris să aducă o contribuţie la istoria literelor româneşti. Orice act al său nu poate fi judecat decât ca fiind făcut în slujba celor din jurul său. Credea că este o datorie sfântă faţă de prieteni, faţă de cei mai slabi ca el, faţă de cei care i-au fost mentori pe un drum al vieţii atât de sinuos. « Am conceput, totdeauna, frumuseţile artistice, spune Istrati, ca pe nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugertul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. În negura vieţii arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejdede desăvârşire universală…în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, faţa urâtă alumii. Dintre toate valorile sentimentale şi spirituale care stau la baza vieţii spirituale, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu se înşeală niciodată : »( Les Arts et l’Humanite d’ aujourd’hui)

Pornind de la această declaraţie de credinţă, Panait Istrati şi-a urmat până la capăt crezul, fiind pe rând învins de viaţă, de bani, de femei, de însăşi sublima prietenie în care a crezut până a închis ochii. Între siguranţa îndestulării materiale şi chinurile lipsurilor de tot felul mai puţin  bogăţia spirituală, Panait Istrati a ales-o pe cea din urmă :  « Viaţa animalică n-are decât să treacă pe lângă mine. Treaba ei! Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc pentru această scânteie de sublim, care luceşte în negurile vieţii bestiale…Nu cer nimănui să mă urmeze. S-ar putea să i se pară prea costisitor. Alegi o astfel de cale în viaţă, numai dacă simţi bucurie. »

Şi  o luptă susţinută a început să ducă cu fiara din om, cu lăcomia şi cu dorinţa de parvenire sub pretextul că se vrea binele celorlalţi. Până la urmă a fost învins de propria credinţă şi a înţeles că nu omenirea trebuie salvată, ci omul, aproapele. Lui poţi să-i întinzi o mână să-l priveşti drept în ochi şi să-l sprijini atunci când piciorul îi alunecă în prăpastie :  « Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară deîndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc, ca să strivească pe aproapele său. Aşa că m-am săturat de oameni însemnaţi şi mă voi despărţi, pe viitor, de orice prieten care va deveni om însemnat » De fapt învinşii sunt învingătorii, ei, cei de pe urmă, ajung cei dintâi pentru că ei şi-au plătit tributul de sînge aici, pe pământ, înainte să ajungă la judecata supremă.

Însă pentru a ajunge la o înţelegere atât de profundă a vieţii şi a omului, Panait Istrati a trebuit să treacă prin  atât de grele încercări, din care nici sfinţii nu ies triumfători, « decât săvârşind cruzimi » , mai ales împotriva aproapelui. Trădarea celui pe care l-a considerat fratele său a venit din două motive : din lăcomie şi din dorinţa de parvenire.

Însă ultima, suprema revelaţie, a fost Dragostea. Pentru că numai Dragostea îţi poate popula mintea cu visuri şi sufletul cu năzuinţe. « Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic : numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează . Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi ! »

Şi nu în ultimul rând şi-a iubit pământul pe care tălpile de copil au învăţat mersul şi graiul în care sărmana lui mamă i-a şoptit primele alinturi. A fost omul fără ţeluri, însă un singur crez i-a purtat paşii prin viaţă : să nu se lase subjugat niciunei dorinţe mărunte. Nicio muncă nu i s-a părut prea josnică numai şi numai pentru  a-şi păstra libertatea  de-a rămâne Om. « Sunt sărac şi sper să rămân sărac, pentru că în drumul meu prin viaţă sunt întovărăşit de marea familie a golanilor întâlniţi în drumurile mele. »

La capătul unei vieţi zbuciumate, plină de neajunsuri şi chinuri Panait Istrati a  avut revelaţia  înfrîngerii omului, creatură zice-se plămădită după chipul şi asemănarea Celui veşnic : « Nu iubim ceea ce trebuie. »Singura vinovată de cea ce ni se întâmplă este inima noastră pentru că din cauza ei orice atingem se distorsionează, se sluţeşte : şi artele, şi idealurile, şi morala, tot ceea ce omul numeşte valoare. În imensul său orgoliu, omul se iubeşte înainte de toate pe sine însuşi, femeile, copiii, prietenii, tot ceea ce îi dă satisfacţie şi sentimentul împlinirii datoriei. Chiar şi aceea faţă de Dumnezeu.

De pe patul de suferinţă, fără a fi tributar vreunei dorinţe mărunte, Panait Istrati  lasă unul dintre cele mai cutremurătoare testamente, urmaşilor :

« Înfăţişez aici, celor care simt nevoia , nu atât o operă, ci un om. Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Omul doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea ; epoca noastră-adică cei care glăsuiesc şi care produc fără să profite- simte mai mult nevoia de oameni decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei opere. »Iată motivul pentru care Panait Istrati rămâne un reper de verticalitate într-o lume în care tentaţia duplicităţii e atât de puternică. Vrăjită am fost înainte de toate, de omul Panait Istrati, pe urmă de opera sa. Şi când întâlnesc oameni croiţi după tipare asemănătoare, nu pot să nu simt bucuria unei adevărate împliniri. Pentru că am învăţat să caut oameni, oameni adevăraţi pe care să-i iubesc şi de la care să simt că se întorc către mine aceleaşi energii  ce-mi sprijină fiece înălţare.  Restul e doar vanitate.