Motto:
„Când
cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le aduce extraordinarul concurs al
sensibilităţii sale dacă este artist, al puterii sale de convingere, dacă
este gânditor, al prestigiului său moral, în ambele cazuri.”
( Julien Benda- Trădarea cărturarilor)
„Oare când se vor dezbăra intelectualii de iluzia perversă cum că ei sunt cei
chemaţi să guverneze lumea şi nu s-o lumineze, aşa cum ar fi normal, s-o
construiască şi nu să o distrugă, să-i înveţe pe oameni şi nu să-i distrugă în
numele „făuririi omului nou”?” se întreabă Jean Francois Revel în cartea sa, Cunoaşterea inutilă.
Pornind de la această întrebare, de la linşajul mediatic asupra scriitorului
Adrian Marino şi de la cartea care mi-a tulburat ultimile nopţi, voi încerca şi
eu să găsesc răspuns la o întrebare: cum se poate sustrage intelectualul
adulterului în care este atras de Puterea totalitară? Cartea despre care
vreau să spun câteva cuvinte şi care m-a lăsat cu multe întrebări fără răspuns
este romanul lui Stefan Heym, Relatare despre regele David,
parabolă antitotalitară care, deşi, prin căderea regimurilor toalitare din
Răsărit, a pierdut din valoarea subversivă a textului, din punct de vedere
estetic rămâne una din marile cărţi ale literaturii universale.
Autorul romanului Relatare despre regele
David, Stefan Heym, pe numele său adevărat Helmut Flieg, s-a născut în 1913
la Chemnitz (fosta RDG), într-o familie de negustori evrei. Viitorul
intelectual de atitudine se manifestă încă din vremea adolescenţei când, licean
fiind, scrie o poezie cu conţinut politic anti- militarist şi este eliminat din
şcoală. În 1933, după venirea lui Hitler la putere, se refugiază în
Cehoslovacia şi de acolo în SUA, devenind cetăţean american. Debutul său
literar a fost în limba engleză, cu romanul Hostages( Ostatici),
publicat în 1942, şi ani buni va publica în presa americană. Ca orice
tânăr intelectual, simpatiile sale politice se îndreaptă către stânga şi în
1952 se reîntoarce în fosta RDG de teama listelor negre întocmite de senatorul
McCarthy. Asemeni altor intelectuali, printre care amintim pe Panait Istrati,
Heym trăieşte dezamăgirea discrepanţei dintre idealul politic de stânga şi
sistemul totalitar comunist, instalat în Estul Europei. Prin publicarea cărţii Cinci
zile în iunie, intră în conflict deschis cu autorităţile, cartea îi
este interzisă, iar liderul comunist Ulbricht îl cataloghează drept scriitor
„american cu paşaport RDG-ist.”
Această experienţă îl va influenţa în scrierea romanului Relatare
despre regele David pe care îl publică în 1972 în limba engleză, în
Germania Federală. Totodată, Stefan Heym ajunge la concluzia că totalitarismul
nazist nu-i cu nimic diferit de utopia comunistă pusă în practică, care, la rândul
ei, se baza pe teroare şi arbitrar ca orice totalitarism. În ambele sisteme,
valoarea individului e nulă, libertatea de gândire suprimată, destine şi
valori sunt strivite în numele unui ideal iluzoriu. Divorţul definitiv al lui
Stefan Heym faţă de politic se petrece în anul 1994, când, ales fiind printre
parlamentarii germani, aceştia îşi măresc salariile în ciuda faptului că
restul populaţiei trăia suferinţa tranziţiei.( parcă am mai citit undeva
despre aceste apucături de vechili ale politrucilor aflaţi vremelnic în fruntea
destinelor unei ţări). Moare în anul 2001 în Israel, unde participase la
un simpozion dedicat lui Heinrich Heine, autor cu care îşi susţinuse disertaţia
la doctorat.
Incipitul romanului te pune deja într-o dilemă: „Lăudat fie numele DOmnului
DUmnezeului nostru, care dăruieşte unuia înţelepciune, altuia avuţii, iar celui
de-al treilea virtuţi de oştean.” Până la urmă, care să fie darul cel mai
de preţ din toate cele trei şi, de ce, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul
şi asemănarea Lui, „s-a ferit să-l facă aidoma” şi nu l-a învrednicit
cu toate aceste daruri deodată? Ba i-a lăsat imboldul vanitos de-a se strădui
să fie egal cu zeii, de-a trăi veşnic, fiecare după putinţa propriului destin:
unii ridicând edificii la temelia cărora mult sânge şi sudoare au curs, alţii
prin meşteşugul cuvintelor, astfel încât cei despre care scriu rămân pentru
eternitate în memoria umanităţii. Din categoria celor din urmă face parte şi
eroul principal al romanului Relatare despre regele David,
istoricul Etan , feciorul lui Hosaia, supus al regelui Solomon. Aflând despre
celebritatea lui, regele Solomon, fiul lui David, l-a chemat la curtea sa
pentru a consemna biografia tatălui său, pornind de la nenumăratele izvoare
orale sau scrise. De fapt, ceea ce trebuia să înfăpuiască grămăticul Etan ben
Hosaia era tocmai legitimarea divină a dinastiei regale şi, totodată, un imn de
slavă închinat regelui Solomon. „Ştii să mânuieşti vorba cu şiretenie, Etan,
îi zice regele Solomon, şi să îndrumi gândurile oamenilor, astfel încât mi
se pare că am ales înţelept şi că am pus omul potrivit ca redactor al relatării
despre părintele meu David.”
Dar dacă regele ştie ce ştie şi, de aceea recurge la capacitatea de manipulare
a maselor prin intermediul intelectualului, omul simplu, ştiutor de carte dar
fără veleităţi de intelectual, nu poate fi aşa uşor de dus de nas. El ştie că
coabitarea dintre Putere şi intelectual nu poate fi de bun augur, că ceea ce
intelectualii „consideră a fi triumful culturii este facultatea de a-şi
impune concepţiile, de a înlocui ideile celorlalţi cu propriile idei”(J.F.
Revel) De unde şi întâmpinarea plină de dispreţ pe care i-o face una dintre
căpeteniile strajei de la poarta Ierusalimului, faimosului istoric Etan ben
Hosaia.
„’Istoric,
ai?’
Căpetenia
porţii ştia să citească.
‚Avem
nevoie în Ierusalim de pietrari, de zidari, de salahori la căratul tencuielii;
chiar şi un cizmar ar fi de folos; da ia te uită, ne vine un istoric.’
(nu-i aşa că nevoia de tinichigii şi-a mai exprimat-o cineva, arătând acelaşi
dispreţ faţă de intelectualul bun doar la a scrie „relatări uimitoare”
despre Putere?)
I-am
arătat pecetea regească.
‚Norodul
ăsta are nevoie de un letopiseţ, a continuat vorba căpitanul, cum am eu nevoie
de un buboi pe mădularul bărbăţiei mele.’”
Numai că Etan ben Hosaia a gândit lucrurile aşa cum mulţi confraţi de ai lui au
făcut-o, adică a vrut să împace adevărul istoric, care nici pe departe nu
semăna cu ceea ce i se cerea să scrie, cu „unica realitate” comandată.
Deşi este conştient că „întocmirea unei singure relatări adevărate şi
hotărâtoare , istoriceşte exacte şi recunoscute oficial privitoare la uimitoarea
înălţare” a regelui David nu este posibilă decât ori consemnând adevărul
istoric, ceea ce i-ar fi adus pieirea, ori făcând compromisul de a se vinde
Diavolului şi-a pactiza cu Puterea, istoricul Etan se aventurează în misiunea
dată cu gândul ascuns că va împăca şi capra şi varza: „Cu puţin noroc şi cu
ajutorul DOmnului nostru Iahve, puteam chiar izbuti, să strecor în relatarea
despre regele David ici un cuvinţel, dincolo un rând, din care generaţiile de
mai târziu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat în aceşti ani şi ce fel
de om a fost David, fiul lui Iesei: cel care slujea în acelaşi timp ca târfă şi
unui rege şi feciorului regelui şi fiicei regelui, cel care a luptat ca lefegiu
împotriva însuşi poporului său, care şi-a ucis propriul fecior şi a pus să-l
omoare pe cel mai credincios slujitor al său, dar a jelit tare moartea lor, şi
care a contopit într-o naţiune o gloată de ţărani nenorociţi şi de
îndărătnici.”
Odată pătruns în cuşca leilor, drum de întoarcere nu mai era, aşa că şi-a
început periplul în căutarea de mărturii pe care de cele mai multe ori cu greu
le putea ajusta. În tot demersul său, Grămăticul Etan n-a rămas niciodată
singur. Unul dintre cei ce i-au călăuzit paşii şi i-au supravegheat gîndurile
cu stricteţe a fost Amenhotef, eunucul egiptean pus stăpân peste haremul
regelui. E foarte sugestivă alegerea acestui personaj, lipsit de bărbăţie, uşor
de supus prin însăşi starea sa. „Poate că ar fi nimerit, Etan, să-ţi faci
hadâmbă gândirea. Castrarea te doare doar o dată; după aceea te simţi cu atât
mai bine: liniştit, aproape fericit.” îl îndeamnă el pe fiul lui Hosaia
atunci când acesta uită că, odată acceptat compromisul, nu te mai poţi sustrage
de sub stăpânirea Hydrei, Puterea atot-acaparatoare. Dar cel mai crâncen dintre
călăii săi este Benaia ben Iehoiada, eminenţa cenuşie, care pusese la
cale înălţarea la tron a stirpei lui David şi distrugerea familiei regale a lui
Saul. Porunca lui către Etan e clară şi nu poate fi încălcată sub nicio formă:
„Tu afli de la mine întreaga ta mărturie şi vei relata, după măsura
adevărului , ceea ce ai auzit de la mine. Asta e tot ce ţi se cere.”
Şi cum
să îndrăznească istoricul nostru să crâcnească, atâta vreme cât în preajma lui
crimele se ţin lanţ, iar minciuna e supremul guvernator? „Cea dintâi dintre
forţele care conduc lumea este minciuna.”(J.F.Revel)
În final, încercarea înţeleptului Etan ben Hosaia de-a respecta atât porunca
lui Dumnezeu „Să nu minţi!”, cât şi pe cea a unsului său pe pământ,
regele Solomon, de a-i legitima o domnie întemeiată pe minciună şi pe crimă,
n-aveau cum să fie puse în acelaşi talger. Pentru nesupunerea lui, Etan ben
Hosaia este condamnat la „tăcerea morţii”, adică la uitare veşnică:
„Întrucât
moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivită regelui,
deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon,
cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii
scrisului... Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii;
niciunul din cuvintele lui să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea
vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de
parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris vreodată vreun rând.”
Rezultă din această condamnare a lui Etan ben Hosaia că Puterea politică nu se
teme de scriitori. Dacă devin incomozi, sunt alungaţi din manuale şi din
librării, aşa cum au făcut cu Blaga, Arghezi, Eliade, Bacovia; sau sunt
alungaţi din ţară, aşa cum au făcut cu Goma; sau sunt încarceraţi, torturaţi,
deportaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Blaga, Voiculescu, Buharin, Isaac Babel,
Gorki, Soljenitîn, Osip Mandelstam; sau sunt împinşi la sinucidere, precum
Maiakovski, Esenin, Tzvetaeva; sau cad pradă „accidentelor” de tot felul precum Nicolae Labiş; sau
sunt supuşi linşajului mediatic aşa cum se practică mai nou.
Osip
Mandelstam afirma cu ironie despre tragismul existenţei creatorului în regimul
totalitar: „Doar în Rusia poezia este într-atât de respectată, încât face ca
oamenii să fie omorâţi. Mai există oare vreun loc unde poezia să fie motiv
obişnuit pentru asasinat?”
Dar marea mea dilemă rămâne: cum poate intelectualul supus Puterii totalitare
să rezolve „blestemata chestiune insolubilă”?
„Există
în limba rusă - spune Marin Preda, în cap XI din Cel mai iubit dintre
pământeni – două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi:
nicevo ( nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra
lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru
oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere (prinţul
Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism... Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu
puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane
împotriva puterii, condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o
eliberează decât în moarte... Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata
chestiune insolubilă” Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui
nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi ca să-şi
ascundă înfrângerea îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi
martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea,
întreaga lume.”(pg. 406)
Pînă la urmă singurul răspuns l-am
primit de la înţeleptul Etan ben Hosaia în rugăciunea făcută Domnului Dumnezeu,
unicul vrednic să ne judece nimicnicia de fiinţe vremelnic trecătoare pe acest
pământ: „Ascultă rugăciunea mea o DOamne, şi auzi strigătul meu; nu tace în
faţa lacrimilor mele; căci sunt doar un pribeag pe pământ, un călător în
trecere, ca toţi străbunii mei” (pg260)
Bibliografie: Stefan Heym- Relatare despre regele David, Humanitas Fiction, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu