LUCIAN BLAGA DAIMONION (note de lectură)

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare,

în mută, seculară căutare,

de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa,

din care curcubeul

îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

(Autoportret)

            În 1932, când se împlineau 100 de ani de la moartea lui Goethe, Blaga publică studiul Daimonion (1926, 1930) în care caută să dea o interpretare ideilor filozofice ale lui Goethe referitoare la conţinutul termenului daimonion.

Demonicul lui Goethe este diferit de al lui Socrate, care credea în existenţa unui glas lăuntric dincolo de conştiinţă ce te opreşte în momentele cruciale de la înfăptuirea unor lucruri. Blaga consideră că toate ideile pe care Goethe le-a împărtăşit secretarului său Eckermann, legate de acest subiect, constituie o construcţie mitică. În studiul său porneşte de la cele două moduri de-a pătrunde în esenţa lumii – prin „gândirea ştiinţifică” şi prin „gândirea mitică”, care nu sunt antinomice, ci tind în aceeaşi măsură să simplifice realitatea prin intermediul unor „imagini –sinteză”. „Gândirea ştiinţifică” lucrează cu raporturi abstracte, în vreme ce mitul lucrează cu imagini, prin excelenţă. În „gândirea ştiinţifică”, „imaginea –sinteză” devine schematică, în vreme ce în mit, „imaginea-sinteză” se potenţează şi se concretizează până la dobândirea de noi sensuri. Cele două tipuri de gândire pot fi asociate cu cele două tipuri de cunoaştere definite de Blaga în Trilogia cunoaşterii: cea „luciferică” (mitică) şi cea „paradisiacă”(logică). „Un poet pus  faţă în faţă cu puterile lumii şi ale vieţii, şi dacă nu vrea să-şi dezmintă menirea creatoare, nu poate să gândească decât mitic.”(pg.175)

În interiorul gândirii mitice, Goethe se opreşte asupra teoriei culorilor care, din punctul lui de vedere, sunt „rezultate ale diferitelor îmbinări dintre lumină şi întuneric”; culorile fiind definite ca „fapte şi suferinţe” ale luminii în lupta cu întunericul.

Revenind la daimonionul lui Goethe, se pare că doar numele l-a împrumutat de la Socrate; pentru el, demonicul e „înfăptuitorul”, „creatorul” care se poate manifesta în orice domeniu - artă, filosofie, ştiinţă, politică. Astfel, Napoleon este unul dintre aceşti daimonioni. Alături de el, Mozart, Rafael, Shakespeare, dar mai ales, Byron. Demonicul e „taina vieţii şi a lumii”şi se manifestă în personalităţi mult superioare celorlalţi, de cele mai multe ori independent de voinţa acestora. Blaga îi mai adaugă pe Rimbaud, Verlaine, Gauguin, Van Gogh, Radiguet, „toţi având în comun trăiri în ritm grăbit de tragică baladă, vieţi scurte, repede mistuite de demonicul sălăşluit în ei ca o fatalitate de neînlăturat.”

În concepţia lui Goethe, cel atins de demonism e capabil să se lupte cu tot universul pentru credinţa sa. În asta constă latura sa pozitivă, care-l face diferit de Mefistofel, demonul principiilor negative.

          Un alt element specific gândirii mitice a lui Goethe îl reprezintă relaţia sa cu „istoria”, cu evoluţia umanităţii, pe care el o vede în chip de „spirală”. „Istoria ar fi o continuă creaţie, cu reveniri pe un plan superior, o înaintare, desigur, dar o înaintare în cursul căreia nici o epocă nu se repetă exact la fel şi în care revenirile se săvârşesc totdeauna la alt nivel, pe altă suprafaţă, ca răsucirile în progresie ale unei spirale.”(Goethe şi filosofia istoriei, pg.189)

Pentru conştiinţa omenească, „demonicul” este un „inconştient”, termen foarte îndrăgit şi utilizat de romantici începând cu Leibnitz, Ed.V. Hartmann, Schelling, Fichte şi până la Goethe „recunoscut ca fiind zeul lor”.El atribuia inconştientului trăsături magice, oculte.

În artă, demonicul este reprezentat de acel nescio quid, element imponderabil şi de nedefinit născut din geniul artistic. Kant îl numea „facultate a ideilor estetice”, dând astfel geniului recunoaşterea deplină ca element iraţional.

„În poezie este în adevăr ceva demonic, spune Goethe, şi îndeosebi în cea inconştientă, care depăşeşte atât intelectul, cât şi raţiunea, şi care din pricina asta mişcă aşa de mult. Ceva asemănător se găseşte în gradul cel mai mare în muzică.”

             Dar de la teoria lui Kant asupra geniului, care multora li s-a părut destul de aridă, Blaga trece la cea a lui Schopenhauer, care pune pe primul loc, intuiţia; geniul este facultatea individului de-a contempla în mod obiectiv Idei platonice. Spre deosebire de el, Goethe sustrage intuiţia oricărei tentative de raţionalizare. Alţi romantici, precum fraţii Schlegel, vedeau în geniu pe homo universalis. „Orice om complet, spune Fr. Schlegel, are geniu, sau, „orice geniu este universal”. Numai că Goethe, „unul din cei mai universali oameni”, consideră că geniul se poate manifesta în orice domeniu practic sau spiritual, dar desăvârşirea lui se produce doar în limitare, demonicul fiind acel element iraţional, ipostază magică a divinităţii, creator şi intuitiv care aparţine geniului. În studiul său, Lucian Blaga ţine să scoată în evidenţă faptul că o serie de cercetători ai operei lui Goethe au identificat daimonionul cu geniul, fapt pe care îl contrazice:

„Demonicul pare deci în concepţia goethiană o noţiune mai largă decât geniul. Poate nu ne înşelăm dacă formulăm situaţia astfel: există demonici fără geniu, dar nu există geniu fără demonic. În orice geniu demonicul este un factor sine qua non.”(Interpretări ale demonicului, pg.214)

          Şi ca o apreciere personală, consideră că există un „demonic magic” care nu are neapărat geniu şi un „demonic creator care este activ în geniu”.

A gândi mitic nu înseamnă a crea mituri şi nici a gândi propriu-zis, ci a percepe prin intuiţie acele puteri impersonale, energii, ipostaze, care pot evoca o atmosferă mitică. În această categorie intră apollinicul şi dionisiacul, invocaţi de Nietzsche în Naşterea tragediei, fausticul lui Goethe. În finalul studiului privind daimonionul în concepţia poetului de la Weimar, Blaga decelează ideea demonicului pe mai multe planuri:

- metafizic, ca element paradoxal al panteismului lui Goethe;

- istoric, ca principiu supraistoric al apariţiilor istorice;

- estetic, iraţionalul din artă;

- etic, faptele ce stau în afara legilor morale;

- psihologic, parte a inconştientului;     

- în teoria geniului, ca element sine qua non al geniului;

- în filosofia culturii, ca sursă a elementelor iraţionale din orice cultură.

Pe scurt, acesta este esenţa incursiunii pe care Lucian Blaga a făcut-o în spaţiul ideilor filosofice goethiene, pentru a evidenţia concepţia acestuia asupra daimonionului, incursiune care scoate în evidenţă măestria şi subtilitatea eseistului.

„Dacă Eminescu reprezintă dimensiunea anabazică, astrală a verbului românesc, Blaga o reprezintă pe cea catabazică, abisală. Primul este lumina înălţimilor, celălalt tăcerea adâncurilor, iar între cele două limite, aidoma unui templu pitagoreic împresurat de grădini semiramidice, poezia românească, arhitecturile sonore, grave ale lui Ion Barbu.”(Teohar Mihadaş)

(Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate, I.Oprişan)