Constantin Virgil
Gheorghiu s-a născut pe 9 septembrie, 1916 în localitatea Războieni, jud Neamţ,
în familia unui preot. În vreme ce studia la Chişinău şi la Cernăuţi debutase
deja în Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Apoi îşi continuă studiile
la Bucureşti şi la Heidelberg. În anul 1940 primeşte Premiul Regal de poezie
pentru cartea Caligrafie pe zăpadă.
În timpul celui de-al doilea război mondial a fost reporter special pe front. După
23 august 1944 petrece câţiva ani prin lagărele din Germania în condiţii
groaznice, « apocaliptice ». Odată eliberat se stabileşte în Franţa şi
din 1963 până-n 22 iunie 1992 când a murit, a fost paroh al Bisericii Ortodoxe
din Paria.
Constantin Virgil Gheorghiu a avut o carieră literară foarte
prodigioasă însă a devenit celebru prin romanul Ora 25, scris în limba franceză, tradus în peste 40 de limbi şi
ecranizat cu marele Anthony Quinn, în rolul principal. A fost elogiat în
cronici, studii şi eseuri de mari scriitori din întreaga lume pe de o parte,
iar pe de altă parte a fost acuzat pe nedrept de antisemitism. Romanul său Ora 25 este pus alături de Procesul lui Kafka, de 1984 al lui Orwel şi de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxleyşi
apariţia sa a fost salutată de Albert Camus şi de Gabriel Marcel.
Esenţială în opera lui
Constantin Virgil Gheorghiu rămâne amprenta autohtonă. În Memorii, el însuşi se considera « poet al lui Hristos şi al
României ».În 1952 publică romanul A
doua şansă a cărui forţă de evocare
se apropie de cea a romanului Ora 25. În
acest context în care celebritatea lui sporea izbucneşte aşa –zisă
« afacere Gheorghiu ». Deşi căsătorit cu o evreică, Margareta Buber
–Neumann, deşi mai multe personalităţi evreieşti semnează o scrisoare de
sprijin în numele Alianţei jurnaliştilor şi publiciştilor din exil, este acuzat
de antisemitism. În scrisoare se afirma : « calomniatorii domnului
Gheorghiu nu sunt oameni care doresc să apere un ideal democratic şi umanitar,
ci, dimpotrivă, ei sunt din rândurile acelora care au militat întotdeauna
împotriva acestui ideal şi împotriva poporului evreu. » Scrisoarea n-a
avut nici un efect, anatema a fost aruncată asupra scriitorului şi oprobriul
aruncat asupra lui îl va urmări până la sfârşitul vieţii.
Atacul asupra
scriitorului a avut ca punct de pornire notele sale din jurnalul de front cu
titlul Ard malurile Nistrului- o
carte de reportaje în care autorul denunţă cu violenţă atrocităţile comise de bolşevici, dintre care unii
erau de origine evreiască şi, care ,prin apartenenţa la partidul comunist, s-au
îndepărtat de adevăratele aspiraţii ale poporului ales. Cazul lui Constantin
Virgil Gheorghiu seamănă izbitor cu cazul lui Paul Goma. Unul dintre romanele
sale cele mai bulversante este Omul care
călătorea singur, publicat în 1954 şi considerat cel mai bun roman al său.
Vreme de 45 de ani cât
a durat regimul comunist, Constantin Virgil Gheorghiu a împărtăşit aceeaşi
soartă cu a multor dintre marii exilaţi români : Cioran, Eliade, Horia
Vintilă etc. Numai că după 90 în timp ce aceştia erau recuperaţi de cultura
română, C.V. Gheorghiu şi opera sa au fost plasaţi într-un con de umbră.
Începând cu nuvela Poporul
nemuritorilor publicată în 1955, autorul pune fundamentul unui alt ciclu, rupând-o
cu istoria contemporană.De aici încolo coboară până la originile neamului
strămoşilor, acei geţi nemuritori,
despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În
acest ciclu intră Casa de la Petrodava(1961), Nemuritorii de la Agapia (1964), Moartea Kyralesei(1966), şi Condottiera( 1967). Fiecare dintre
aceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal al
autorului.
« Casa de la Petrodava, spune autorul, nu este o operă de ficţiune
pură, ci –mai degrabă-o cronică a lumii din care vin » Petrodava este
numele daco-get al oraşului Piatra Neamţ, regiunea natală a lui Constantin
Virgil Gheorghiu. Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei Roxana şi
fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale
Carpaţilor. Trăind în strânsă comuniune cu natura şi după legile ei aspre, cele
două muntence sunt eroine pline de pasiune, orgolioase şi inflexibile,
intransigente apărătoare ale unei purităţi aproape sălbatice. Chiar şi numele
Roca este foarte sugestiv însemnând piatră, rocă şi trimiţând către legenda
Dochiei :
“Între piatra
fulgerată
Şi Piciorul
pustnicului
E o stâncă ce odată
Fost-a fiică de împărat.”
Pe scurt subiectul
cărţii este mai degrabă romantic, trezind nostalgii faţă de vremuri care, poate,
doar în închipuirea urmaşilor au existat. Domniţa Roxana, fiica lui Petrache Roca, crescător de
cai de rasă pursânge de la Petrodava este cerută în căsătorie de învăţătorul
satului, Lucian Apostol. Deşi îndrăgostită de el, Roxana ezită să accepte
cererea în căsătorie pentru simplul motiv că învăţătorul era om de la câmpie,
venetic în acele pustietăţi de munte şi
imposibil să le simtă şi să le înţeleagă aşa precum cei născuţi din piatra
muntelui. « ...însă eu sunt o femeie
din neamul Roca, spune Roxana. Eu sunt o piatră tare de munte. Nu pot fi
înţeleasă, iubită, preţuită, judecată şi condamnată decât de un om de munte, de
un om care cunoaşte muntele. Un om de la câmpie, oricât de bune i-ar fi
intenţiile, nu ar şti ce să facă cu o piatră. »Până la urmă acceptă,
cu condiţia să-i fie credincios până la capăt. Jurământul de credinţă este cel
mai grav jurământ din lume în mintea Roxanei şi încălcarea lui nu poate fi
răsplătită decât cu moartea.
Anii au trecut,
Părinţii Roxanei Roca s-au stins şi Lucian Apostol a devenit stăpânul casei şi
al hergheliei de la Petrodava. Aşa cum tânăra lui soţie presimţise, Lucian
Apostol îşi calcă jurământul şi sfârşeşte tragic, ucis de propriii cai,
judecătorii drepţi şi curaţi ai Petrodavei. Roxana rămâne văduvă şi-şi dedică
întreaga viaţă hergheliei, continuând opera părintelui său, şi fiicei sale
Stela, unica urmaşă a clanului Roca. Începe primul război mondial şi Roxana se
retrage cu Stela şi cu hergheliile în munţi.
În casa ei de la Petrodava îşi
stabileşte cartierul general Prinţul Illiyuşkin, care se îndrăgosteşte mai
întâi de un portret al Stelei apoi de ea în carne şi oase şi-o cere de nevastă.
Prinţul Igor Illiyuşkin îşi ia tânăra nevastă şi pleacă cu ea către Sankt
Petersburg s-o prezinte Prinţesei mame.
La Prut sunt atacaţi de o hoardă de bolşevici şi prinţul este ucis. Tânăra
văduvă se întoarce alături de mama sa trăind amândouă precum două eroine din
tragedia greacă. O vreme, Stela pleacă la soacra sa şi călătoresc prin Europa,
dar după moartea Olgăi Illiyuşkin decide că rostul său este la Petrodava,
alături de mama sa şi de herghelia de cai nobili. O atrage Rodina maia, tărâmul minunilor, Paradisul pierdut al copilăriei
sale. « În Rodina Maia, spune Stela,
orice tânără este o prinţesă. Toţi oamenii sunt prinţi pe pământul lor natal .»
Înainte
de-a ajunge acasă se opreşte o vreme în Bucureşti unde participă la întâlnirile
lumii mondene. Aici îl cunoaşte pe tânărul locotenent Mihail Basarab, rănit pe
front, de care se îndrăgosteşte.
Se întorc amândoi la
Petrodava, însă de astă dată, Stela este cea care provoacă destinul. Având în
minte povestea părinţilor săi, ea încearcă să-i impună propria conduită,
tânărului locotenent, om de onoare şi de caracter. Lipsa de încredere a prinţesei Stela în soţul său duce la finalul
tragic al romanului. Intransigenţa şi duritatea sunt duse la extremă şi nu-i
permit eroinei să vadă adevăratul chip al soţului său. Mihai Basarab se afundă
în noaptea neagră a nebuniei, fiind purtător al unei boli genetice, iar Stela
se sinucide pentru a nu da naştere unui urmaş malformat. Această sinucidere
simbolică pare să fie soluţia în lupta cu destinul nemilos. « Logica nu are nimic de-a face cu
moartea fiicei mele spune Roxana, în finalul romanului. Ceea ce a făcut Stela
este eroism. Asta-i totul. Vitejie curată. Eroul este omul cinstit, care, nemai
aflând o rezolvare demnă pentru om, aruncă în luptă cinstită ultimul capital pe
care-l mai are : aruncă la fel ca pe un pumn de monede, ultimii ani care
i-au mai rămas de trăit. »
Oameni ai stâncii, născuţi din stâncă având
caractere neclintite precum roca de munte sunt asemeni brazilor ce-şi au
rădăcinile adânci în piatra muntelui şi se înalţă drepţi şi semeţi în faţa
destinului, fără să poată fi înclinaţi. Ei se frâng, o dată şi definitiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu