HARUKI MURAKAMI - LA SUD DE GRANIŢĂ, LA VEST DE SOARE(note de lectură)

  Am făcut cunoştinţă cu romanul lui Murakami destul de târziu, ţinând cont de faptul că sunt ani buni de când cărţile lui, traduse, au pătruns pe piaţa românească. După ce am citit Gheişa, mă aşteptam la o proză asemănătoare, încărcată de misterul tradiţiilor japoneze. Mai întâi că romanul lui Murakami e scris în cel mai pur stil occidental. Un stil simplu, plin de acurateţe, fără prea multe sensuri oculte, face cartea uşor de citit. Din punctul meu de vedere e un roman de vacanţă, care poate fi citit pe nerăsuflate. Am văzut câteva cronici, în care se afirmă că este un roman de dragoste. Mie mi s-a părut în primul rând a fi un bildungsroman, un roman al formării, în care personajul Hajimo este urmărit din copilărie până la maturitate, prin prisma iubirilor sale, începând cu acea iubire-prietenie dintre cei doi copii-Hajimo şi Shimamoto şi până la iubirea aşezată, de adult, faţă de familia sa. Deşi cele două personaje vor să acrediteze mai târziu ideea că între ei ar fi existat iubire, la vârsta la care acest sentiment nu-i prea bine definit, de fapt totul se reduce la căutarea acelui Paradis pierdut, care nu poate fi refăcut prin reîntîlnirea celor doi adulţi cu alte mentalităţi şi cu alte sisteme de valori după care îşi trăiau viaţa.

„Când am cunoscut-o , aveam doisprezece ani şi nu ştiam încă ce înseamnă dorinţă trupească, deşi mărturisesc că mă intereseau oarecum sânii ei şi ceea ce se ascundea sub fusta ei, spune Hajimo.” Dar, atât. Era vorba pur şi simplu, despre o prietenie dintre doi copii care se simţeau bine împreună. Nu ştiu cât de îndrăgostit a fost, sau nu, Hajimo, de vreme ce  a uitat-o pe Shimamoto, pentru Izumi, iubirea lui din adolescenţă. Iubire, pe care Hajimo nu pune prea mare preţ, de vreme ce mult mai atrăgătoare şi mai interesantă o găseşte pe verişoara acesteia, cu care o înşeală. Se pare că din această relaţie singura afectată va fi Izumi, care-şi pierde încrederea în oameni, pentru totdeauna.

 Şi iată că tînărul Hajimo ajunge să se căsătorească, din dragoste, spune el, şi să facă şi doi copii pe care-i iubeşte ca pe ochii din cap. Viaţa tihnită de familist începe la un moment dat să nu-l mai mulţumească, aşa că se mai delectează când c-o aventură, când cu supravegherea celor două baruri al căror proprietar devenise. Totul până în momentul în care în viaţa lui reapare Shimamoto. În lumea aceasta, spune Shimamoto, există  lucruri lucruri pe care le poţi schimba, altele care nu pot fi schimbate. Iar scurgerea timpului face parte din a doua categorie.(pg.18) Şi iată, că deşi sunt conştienţi că o relaţie pură şi neatinsă din copilărie nu poate fi reînnodată de acolo de unde a fost lăsată, cei doi încearcă imposibilul, încearcă o întoarcere în timp. În stil proustian , cu discul lui Nate King Cole ce înlocuieşte madeleina lui Proust cei doi trăiesc cu speranţa că lucrurile pot fi continuate de acolo de unde au fost lăsate, fără să ia în consideraşie experienţa care atârna destul de greu în spatele fiecăruia De data asta Hajimo se îndrăgosteşte trecând totul prin filtrul adultului, care găseşte împlinirea iubirii doar prin consumarea iubirii fizice. Finalul acestei relaţii este acoperit de mister şi seamănă foarte mult cu acele finaluri din povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade. Nici măcar nu-i sigură existenţa personajului Hashimoto, atâta vreme cât din legătura celor doi n-a rămas nici cea mai vagă umbră şi, atâta vreme cât Hajimo poate face calea întoarsă către ceea ce lui îi oferea siguranţă şi stabilitate- familia.

 Romanul lui Murakami este oglinda fidelă a lumii în care trăim şi-n care fiecare îşi consumă îndrăgostirile, fără ca, vreodată să găsească adevărata iubire. Căci iubirea nu înseamnă toate aceste iubiri, toate aceste extaze cărora individul modern le cade pradă, dar în interiorul cărora poate trece cu uşurinţă de la una la alta. „Iubirea spune Ortega Y Gasset este acel sentiment prin care o fiinţă rămâne ataşată o dată pentru totdeauna şi total altei fiinţe într-un fel de altoire metafizică.” Ceea ce aici, nu este cazul. Deşi titlul, South of the Border West of the Sun, ar putea să inducă ideea unei iubiri romantice, aflată la „vest de soare”, părerea mea este că de fapt Hajimo este îndrăgostit de dragoste. Are Stendhal o teorie în care afirmă că, sufletul apt de iubire suferă un proces de înnobilare aşa cum, dacă, într-una din minele din Salzburg se aruncă o ramură de arbust, a doua zi apare transfigurată de cristale irizate care o fac să semene cu o broderie în relief. Tot aşa imaginea copilei Shimamoto a supravieţuit în interiorul sufletului tânărului Hajimo, acoperindu-se încet-încet cu suprapuneri de imagini dantelate creând un chip desăvârşit, aproape de perfecţiune. În timp a devenit obsesie, dizlocând orice alte sentimente aflate în mentalul eroului nostru. Finalul acestei poveşti de dragoste mi s-a părut a fi cel mai bine ales. Oricât au încercat cei doi protagonişti să retrăiască aceleaşi stări de plenitudine trăite în copilărie când ascultau discul lui Nat King Cole, sau alt disc cu muzică clasică, nu pot decât să constate decesul unui sentiment pe care l-au crezut a fi iubire. „Acel ceva special care mă impresionase mai demult s-a dus, constată Hajimo. Recunosc şi acum că este dor o melodie frumoasă , dar atât. Nu am de gând să mă agăţ de o melodie frumoasă care nu mai trăieşte.” Până la urmă Murakami dă povestirii sale un final în care păstrează valorile adevărate ale unei lumi aflate în derivă şi una dintre acestea este familia. Căci, aşa cum spune şi Krishnamurti, „numai dragostea poate transforma actuala nebunie şi demenţă din lume, nu sistemele , nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stânga. Nu poţi iubi cu adevărat decât când nu mai eşti posesiv, invidios, lacom; când eşti respectuos, când ai milă şi înţelegere, când ai o solicitudine reală faţă de soţia ta, de copiii tăi, de vecini, de servitorii tăi.”