În veacurile din urmă filozofia a urmat două mari direcţii: prima
prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist,
către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi
trage seva din sursele biblice şi medievale având un caracter romantic,
antisistemic şi iraţionalist.
Revendicat de existenţialişti, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte
filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov
este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam,
Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el
revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în
totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al
neliniştilor, Şestov are, paradoxal, ununul dintre cele mai limpezi
discursuri, ordonat în limitele unui sistem din care nu de
puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare.Este un maestru al negării,
un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei
mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu
prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev.
Apoteoza lipsei de temeiuri
Eseu de gândire adogmatică se caracterizează din punct de vedere structural precum şi din cel al
conţinutului prin dualitate. Este
cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei şi distilată
în următoarele nouă ce-o vor urma. Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol”(pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi
creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând
lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei
dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci
invers, în sensul unei lăudabile
detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii,
cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare,
discursive şi supuse discursului.
În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac
vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate . Toţi vor să ne facă să cunoaştem
„esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi
dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune
Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă
lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice
capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să
întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”
S-au dus vremurile lui credo, quia
absurdum; trăim acum vremurile lui
credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de
rând filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda
afirmaţiilor rigide de sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna
celorlalţi. Cu ironie aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu
uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare
talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de
închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele
dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov
ironic. Nici măcar să mori în linişte nu
eşti lăsat...Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când
nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital,
cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci ca măcar în ultimile clipe de viaţă să nu fii
ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul
înspăimântător sau, poate , măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a
vorbit şi el mult înainte să moară, iar
Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult
pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”
Afirmând că şi filozofii sunt oameni ca toţi ceilalţi, Şestov îi aduce ca
exemplu pe Nietzsche, Pascal,
Shakespeare, Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub
aparenţa trândăviei-scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă
ceva necesar societăţii-ei, scriitorii, sunt în primul rând oameni cu căderile
şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să
plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau
să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se,
cuvintele „îndur cu dor”conferind
atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sesnsul că nu a găsit o
rimă mai potrivită pentru „mor”.”
Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist,
Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează
concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.
Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă
expresia „om de prisos”, acelaşi cu omul subteranei al lui Dostoievski.
„Dacă omul din subterană nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa
Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie
tragică, nici filozofie.”
Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii la
grea viaţă sunt condamnaţi dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la
uscăciune sufletească. „Noblesse
oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să
vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru
parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”
Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi
să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.”
Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum
ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate. „Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea
mai bună şi rafinată armă a răzbunării. Ei
nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţui şi condamna, pur şi simplu,
apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte
cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi
conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”
Nu sofiştii care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva
de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie
ce semnificaţii. „Cele mai importante şi
semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş
verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o
adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-odată
împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aş că le poţi oferi
publicului direct, fără niciun efort.”
În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace, au pus stăpânire pe marile
idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun
discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata”, scriitorii, aflaţi în afara oricărei
logici dinainte impuse, trăiesc din plin
amărăciunea actului creaţiei, eşecurile,
lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea-
parcea, dar nu şi pe filozoful care nu
lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar
cu judecăţi de valoare care, în timp, trebuie să devină general obligatorii.
Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie spre deosebire de
scriitor căruia „îi este scârbă să
vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum
să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti. Un exemplu semnificativ în acest
sens este Gogol cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii în caz
că nu renunţă la bucuria de-a trăi.
Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit
slujnica ştiinţei şi a stat de fiecare dată în primul rând. Paradoxal,
creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca, prin cine ştie ce
întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice
fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a
o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită e ţinută acasă ori sunt preferate locuri mai
puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă omul!
Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti
şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa
în toată hidoşenia sa împărtăşind impresiile cu cititorul.
Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea lecturării unuia din incitantele eseuri scrise
de Lev Şestov în care admirabilă este
tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în
gândire şi în expresie.
Bibliografie: Lev Şestov, Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire
adogmatică, Editura Humanitas, 1995
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu