Miguel de Unamuno s-a născut pe 26 septembrie în
oraşul basc, Bilbao.
După studiile secundare şi bacalaureat se înscrie la Facultatea de Litere şi
Filososfie a Universităţii din Madrid(
maestrul său preferat fiind Menendez y Pelayo). În 1884 îşi dă doctoratul
cu teza Originea şi preistoria rasei basce. Devine profesor de latină şi
psihologie la un colegiu din Bilbao, iar în 1891 ocupă prin concurs catedra de
Limba şi Literatura Greacă la Universitatea din Salamanca, oraş în care se
stabileşte până la sfârşitul vieţii. În 1895 publică culegerea de cinci eseuri Esenţa
Spaniei rezultat al lungilor convorbiri cu Angel Ganivet. În 1898
publică primul său roman „Pace în război”. Opera sa filosofică
fundamentală, Sentimentul tragic al vieţii este publicată în 1913.
La începutul primului război mondial este
destituit pentru activitate politică- scria articole în favoarea aliaţilor,
contra monarhiei spaniole. Este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare,
dar după 2 ani este eliberat. În 1924 este exilat în insula Fuenteventura
(Canarias), însă doar după jumătate de an este eliberat şi se refugiază la Paris unde rămâne până la
căderea dictaturii( 1930). Întors la Salamanca
i se face o primire triumfală. În această perioadă îi apăruse principala sa
operă lirică El Cristo de Velasquez, poetul Unamuno fiind considerat de
criticul Julian Marias : „unul din temperamentele cele mai viguroase
şi originale pe care le-a avut Spania ,-comparabil doar cu Quevedo”.
Eseist prin vocaţie, demn urmaş al lui
Montaigne prin forma clasică dată eseului, aceea a „comentariului”, cu
deosebirea că, eseul lui Unamuno era scris cu pasiune şi impetuozitate, la
temperaturi înalte. Spirit agitat, neliniştit, chinuit de contradicţii, ce
respinge orice sistematizare a ideilor şi sentimentelor, Unamuno găseşte în
eseu genul cel mai potrivit în care să-şi exprime toate conflictele intime ale
sufletului . O dovedeşte şi eseul Agonia creştinismului, care alături de
Sentimentul tragic al vieţii este o capodoperă. Dezbate aici
problematica religioasă pornind, ca de altfel în întreaga sa gândire
filosofică, de la o propoziţe pe care o întâlnim şi la pontifii
existenţialişti- Kierkegaard, Jaspers, Sartre, Heidegger, Camus-„conştiinţa
de sine nu este decât conştiinţa propriei limitări”. Dar cum să se lase el,
vitalistul Unamuno, constrâns de limitele strâmte ale individualităţii? Între
continua aspiraţie către absolut şi conştiinţa propriei limitări se dă marea bătălie,
întreaga sa operă stând sub semnul paradoxului. În 1906 îi scria lui Ortega y
Gasset:
„Din ce în ce mă simt mai mult purtat spre
afirmaţii gratuite, spre arbitrar, care este metoda pasiunii, şi din ce în ce
mă întăresc mai mult în anarhismul meu. Şi în felul acesta mă văd izolându-mă
tot mai mult. Nu-mi găsesc locul nicăieri, nici în mine însumi...Dumneata nu
ştii cum creşte şi se adânceşte singurătatea mea intimă...Din ce în ce mă
interesează mai puţin ideile şi lucrurile, din ce în ce mă interesează mai mult
sentimentele şi oamenii. Nu mă interesează ce spui dumneata, mă interesezi
dumneata...
Dacă ai şti ce dureri de naştere mă costă când
scriu, ceea ce alţii numesc paradoxe! Dacă ai şti câte lacrimi sunt îngropate
în multe din ultimile mele scrieri! Şi, de ce- mă întreb-de ce, din moment ce
eu nu sunt decât un pasionat, care caută să se agaţe de sine însuşi şi să se
consoleze disperându-se (viaţa mea este disperare resemnată), de ce insistă
unii să facă din mine un înţelept, un pedagog, sau mai ştiu eu ce?”
Acesta era Unamuno cel adevărat şi profund- un
nihilist existenţialist dublat de patosul unui adânc misticism catolic. Se
stinge din viaţă pe 31 decembrie 1936, la Salamanca.
Agonia creştinismului, eseu religios
mistic, are ca punct de pornire sentinţa Mântuitorului: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa” Valoare a spiritului universal, creştinismul este
o continuă luptă(agonia) a individului cu sine şi cu cei din jurul său.
Viaţa şi calea nu pot fi una cu adevărul. Adevărul poate ucide. Viaţa te poate
ţine în eroare. Omul nu se naşte cu un suflet, ci îşi făureşte unul ăsta fiind
însuşi scopul vieţii. Şi sufletul este lucrarea proprie a omului, obţinută
printr-o luptă continuă cu viaţa. La rândul ei şi viaţa este o luptă, un întreg
şir de renunţări şi de împotriviri adevărului, o agonie născută din
conflictele interioare ale fiecărui individ. Întreg efortul omenesc este o
luptă împotriva veşnicei uitări, a morţii, care ni s-a dat o dată cu
pătrunderea în lume a păcatului. Căci, spune Unamuno: „Nu te împaci cu tine
însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri.”
Agonia este însăşi viaţa. „Iisus
, spune Pascal, va agoniza până la sfârşitul lumii; şi nu trebuie să dormim
în acest timp.” A trăi, a lupta înseamnă totodată a te îndoi. „Afirm,
cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre amintire; neg, ca om care
raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez,
ca om şi creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate, spune
eseistul.
În lumea catolică, pe crucifixurile
la care se închină credincioşii e Christos aflat pe cruce în agonie şi alături
de acest cult există un alt cult închinat Sfintei Fecioare a Durerilor,
reprezentată cu inima străpunsă de şapte spade. La origine, creştinismul nu
este o simplă doctrină- e însăşi viaţa e un cult închinat Dumnezeului-Om care
s-a născut, a suferit, a agonizat, a murit şi-a înviat din morţi. Iezuiţii
afirmă că scopul creştinismului este „de-a rezolva afacerea mântuirii
noastre individuale şi personale.” Şi asta până la Apostolul Pavel care l-a
transformat în doctrină, evanghelismul fiind diferit de creştinismul care a
precedat moartea lui Iisus. Apostolul Pavel, „un evreu elenizat, un fariseu
ce bâlbâia puternica şi polemica limbă greacă”, a unit dogma iudaică a
învierii trupului cu cea helenică a nemuririi sufletului în evanghelismul
propovăduit de el.
„Agent electoral”, aşa cum îl numise Cioran,
a transformat creştinismul –religie a comunităţii care propovăduia apropiatul
sfârşit al lumii într-o religie individuală în care fiecare credincios
poartă în sine semnul prevestitor al morţii sale trupeşti. „Căci trăim uniţi
unii cu alţii, dar fiecare moare singur, iar moartea este suprema singurătate.”
La el învierea trupului, „speranţă iudaică, fariseică, psihică” a intrat
în conflict cu „nemurirea sufletului, speranţă helenică, platoniciană,
pneumatică sau spirituală.”De aici, de la conflictul dintre fariseii care
credeau în învierea cărnii şi saducheii materialişti care căutau învierea
trupului în urmaşii lor, porneşte îndoiala şi agonia.
„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit
între noi...” Cuvântul s-a făcut trup, a agonizat şi a murit transformându-se
în Literă. Exegeza oamenilor Literei a ucis Cuvântul. Christos a devenit
istorie, Verbul s-a făcut Literă care la rândul ei s-a făcut Evanghelie şi
Biblia. Însă Litera nu mai înseamnă viaţă. Nemurirea sufletului, a sufletului
scris, a spiritului Literei este o dogmă filozofică păgână. Sfântul Pavel a
transformat evanghelistica în biblistică, Verbul în Literă. A fost numit
Apostolul păgânilor. Păgân, cu sensul de om de la câmp, ţăran( şi asta-i altă
contradicţie) cel care este de fapt omul Cuvântului, nu al Literei. Se ştie că
tradiţiile sale au fost orale. Paulinismul, religia Literei a fost o religie
citadină. „Sau poate, se întreabă Unamuno, nu cumva litera vorbită e
cea care, mai degrabă, domneşte la ţară, iar
cuvântul scris e cel care domneşte în oraşe?” Păgânul propriu-zis era
analfabet. Paulinismul, religia literei a fost o religie citadină, a
maselor, a muncitorilor din marile oraşe. Aceasta a fost agonia creştinismului
la Sfântul Pavel: lupta dintre învierea cărnii şi nemurirea sufletului, dintre
Verb şi Literă, dintre Evanghelie şi Biblie.
În capitolul I din Cartea a treia a Regilor este
înfăţişată aducerea sărmanei Abişag din Sunam pentru a încălzi trupul aproape
mortificat al regelui David. Probabil că regele a murit în braţele ei ,
fecioara –soţie care n-a cunoscut pe David decât în dorinţă. Unamuno consideră
acest episod o alegorie în care era prefigurat Dumnezeul-Om. Sufletul iubitor
al Sunamitei se străduia să-l încălzească în momentele agoniei lui, în agonia
bătrâneţii acestuia, cu sărutări şi îmbrăţişări înflăcărate. Însă cei doi nu
reuşesc „să se cunoască”. A cunoaşte, în sens biblic
înseamnă a se uni trupeşte, lucru cu neputinţă. Pe de o parte,
sărmana Abişag, cu sufletul înfometat de maternitate se străduieşte să-l învie
pe regele muribund, iar regele la rândul său o iubea în adâncul inimii , însă
n-o putea cunoaşte.
„Ce este oare mai cumplit pentru suflet,
să nu poată iubi, sau să nu poată fi iubit? Să nu poată fi cunoscut sau să nu
poată cunoaşte? Să nu poată fi născut sau să nu poată da viaţă?”, se
întreabă retoric autorul. Între agonia lui David pe care Abişag se străduia
să-l facă să trăiască prin îmbrăţişările sale şi Christ care agonizează pentru
ca Tatăl- Său, Dumnezeu, să ne salveze, Unamuno găseşte similitudini.
Legat de agonia creştinismului, autorul
prezintă două cazuri concrete: cel al Părintelui Hyacinthe Loyson, călugărul
care a devenit tată, şi cel al lui Pascal, care, deşi nu făcuse legământ de
schimnicie, a fost un adevărat sihastru. Două suflete antagonice care
agonizează fiecare în felul său
„Sufletul meu, scria Părintele Hyacinthe
fiului său, este un torent ce se prăbuşeşte din înaltul munţilor,
învârtejindu-se apa în cădere ani de-a rândul sau poate secole, pe o pantă din
ce în ce mai înclinată; cu salturi din ce în ce mai violente, el se precipită
către o catastrofă pe cât de inevitabilă pe atît de teribilă: moartea; şi spre
acest abis care se află după moarte; până când creatura va regăsi curgerea ei
liniştită într-o altă ordine a lucrurilor, şi stabilitatea ei ultimă în sânul
Dumnezeului său! Mereu palingenezia. Emilie şi cu mine vom pătrunde curând în
acea zonă...”
În concluzie, „a fi creştin înseamnă
a susţine o luptă permanentă şi în fiecare moment al vieţii între
conştiinţa noastră de credincioşi şi condiţia noastră de cetăţeni, părinţi,
soţi; orice formă de renunţare la luptă echivalează cu renegarea
creştinismului, care celebrează în fiecare om sacrificiul continuu al mântuirii
şi al imortalităţii.”
„Pentru Unamuno a filosofa înseamnă a trăi cu
pasiune ideile, a le trăi la modul incandescent; iar dacă nu se poate lipsi în
demersul său de raţiune, foloseşte raţiunea pentru a înălţa şi mai vii
flăcările pasiunii sale.”( Radu
I. Petrescu)
Bibliografie:1.Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei,
Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007
2. Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu