MIHAI EMINESCU, CÂTEVA REPERE

 Cel puţin, de 20 de ani încoace, asist cu o revoltă neputincioasă la explozia de festivism ce-i cuprinde pe unii de două ori pe an: la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Şi, pentru a rămâne consecvenţi firii noastre de popor al extremelor, a apărut noul val-cel al contestatarilor de profesie. Nu mă refer aici la personalităţile care au făcut apel la mai multă decenţă atunci când ne apropiem de opera poetului Mihai Eminescu, ci la impostorii culturii române care consideră că pot intra în conştiinţa publică pe uşa din dos. Şi, cum altfel decât demolând mitul eminescian, nu pentru a-l aşeza în marginile adevărului ci, pur şi simplu, pentru a-l spulbera considerându-l lipsit de valoarea pe care doar opera lor  încă necunoscută o poate avea?

               

Însă nu despre aceşti avortoni culturali  vreau să vorbesc, ci despre marile şi strălucitoarele minţi care n-au pregetat să se aplece  cu conştiinţa lucrului temeinic făcut, fără nicio urmă de exaltare, asupra operei lui Eminescu. Pentru că Eminescu a fost un truditor al cuvântului şi doar personalităţi de acelaşi calibru l-au putut intui şi l-au putut face accesibil marelui public. Au curs râuri de cerneală, au apărut exegeţi peste exegeţi, s-a înfiinţat o mare colecţie Eminesciana în care s-a tot scris şi s-a tot interpretat opera lui Mihai Eminescu, însă în conştiinţa marelui public  au intrat câteva stupide sintagme fără ca mulţi dintre cei care le folosesc să fi avut acces în profunzime, la opera sa integrală.
 Pentru că Eminescu adevărat este cel din proză, din poezie, din publicistică, adunate toate la un loc. Şi “nu de judecat  critic de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru de la folclor până la ştiinţele pozitive-devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul, adică sinteza totuşi.”( Constantin Noica)

Adevăratul intelectual trebuie să capete deprinderea de-a nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le cunoaşte cu temeinicie, dându-şi cu părerea aşa cum simte şi cum cugetă, ci făcând apel, în primul rând, la obiectivitate, rezultat al studiului îndelungat. Avea dreptate Emil Cioran când, într-un interviu pe care i-l lua actorul M. Caramitru în iarna lui 1990, la Paris, spunea răspicat, fără echivoc: “Eminescu este scuza noastră că existăm ca popor.” Nu. Nu trebuie să sărim arşi în sus, să ne simţim jigniţi de o astfel de afirmaţie. Dimpotrivă. Afirmaţia lui Cioran  se poate justifica în lumina altei afirmaţii pe care a făcut-o o altă  mare conştiinţă românească- Constantin Noica: “În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române.”Pentru că tot aşa cum, spune Noica, demolând mitul poetului romantic a cărui viaţă şi operă au fost marcate doar de haos, Eminescu a fost conştiinţa profundă şi disciplinată a acestui neam,“adevărata Universitate a tuturor culturilor lumii.” Despre personalitatea sa exemplară vorbesc manuscrisele sale pentru care Constantin Noica a dus o adevărată bătălie cu autorităţile pentru a fi facsimilate şi aduse în conştiinţa publicului larg. “Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu.”( C.Noica) Ca o paranteză, pentru cei ce vor să vadă cele 44 de caiete facsimilate o pot face la Muzeul Eminescu din Iaşi, ori la Casa Memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti.

În capitolul « O lume ca nelumea sau: lumea culturii lui Eminescu » din Introducere la miracolul eminescian, Constantin Noica vorbeşte despre începutul dialogului platonician Phaidros, tînărul iubitor de cultură care dă şi numele dialogului , plimbându-se în plină vară alături de Magistrul său, Socrate, pe malul râuleţului Ilisos, în căutarea unui loc umbros exclamă plin de încântare: “Ce bine că sunt şi eu desculţ, cum eşti tu întotdeauna!” "Aşa desculţi, spune Noica, aveau ei să vorbească despre lucrurile ultime ale gândului şi vieţii." Desculţii –uneori la propriu, ca în cazul folclorului şi al câtorva mari figuri din trecut, dar de cele mai multe ori, la figurat-sunt cei care fac cultura mare. Ceilalţi, bine-îmbrăcaţii, o pun doar în ordine. Primii sunt cu adevărat cei liberi, cei detaşaţi şi cei care au acces la o lume răsturnată (sau altfel, aşezată mai bine) aşa cum aici în dialog, sub insolaţia spiritului-sub “însorirea” lui, ar fi spus Eminescu, folosind un termen pe care îl încerca în manuscrise-anticii aceia se străduiau să vadă lumea ca o “nelume” a Ideilor.

Pentru că aşa cum spune Noica în continuare, în lumea rarefiată a Ideilor  a rătăcit “desculţul la propriu Homer”, “bastardul pictor şi tehnician rătăcitor, Leonardo”, “actorul Shakespeare şi directorul de trupă Moliere”, la fel de prost îmbrăcaţi, precum şi valetul Rousseau “ce abia ieşea din condiţia de valet” şi Holderlin, cel care făcea pe jos drumul de la Bordeaux până-n Germania.  Alături de ei cu cinste stă desculţul Eminescu care trecea munţii de la Cernăuţi la Blaj, cu traista-n băţ pentru a se pleca la porţile Blajului şi a rosti cu înfiorarea tânărului însetat de cunoaştere: « Te salut, mică Romă! » Apoi, de la Blaj la Sibiu şi de acolo până în podul cu fân de la Giurgiu, având singura avere câteva ceasloave din care citea cu glas tare în dulcele grai românesc.

Şi cum să nu fii de accord cu exclamaţia plină de admiraţie a lui Constantin Noica? “Ce frumoasă este cultura, făcută de către “desculţi” şi administrată de oameni bine îmbrăcaţi!” 

Lăsând la o parte valurile de ipocrizie festivistă care se abat în cultura română  când vine vorba despre Mihai Eminescu, nu putem ocoli  şi  prezenţa binefăcătoare a câtorva oameni de cultură, spirite profunde, care au fost învestite de către divinitate să  pună  rânduială în opera lui şi s-o redea culturii româneşti la adevărata ei valoare.

Primul a fost “bine-îmbrăcatul” Maiorescu, spirit luminat, aparent steril prin rigiditatea nemţească care a intuit din prima clipă că în spatele neorănduielii eminesciene stă marele geniu al culturii române. Măsurat în tot ceea ce spunea şi făcea, n-a pregetat să-l numească “rege al cugetării omeneşti”. În studiul “Eminescu şi poeziile lui”(1889) Maiorescu semna actul prin care stabilea locul poetului în cultura română:  “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti.”

A urmat apoi George Călinescu, monument al subiectivităţii în a sa Istorie a literaturii, dar de-o obiectivitate şi de-o rigoare excepţională în abordarea operei eminesciene. L-a pus acolo unde-i era locul, alături de marii poeţi ai literaturii universale: "Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafărul e tipicul geniu al romanticilor lui Klinger şi al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sunt solitare, neliniştite. Faust, Torquato Tasso, Childe Harold, Jocelyn îi sunt tovarăşi. Ei nu pot sta în spaţiul nostru strâmt, de unde vastitatea cadrului romantic în întindere( priveliştea exotică, primitivă)şi în înălţime, (câmpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna şi o poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sunt la modă. Keats începuse un Hyperion, Holderlin scrisese un Hyperion.”( Istoria Literaturii Române de la origini până-n prezent). Tuturor celor care vor să se apropie de opera lui Mihai Eminescu aş recomanda pentru început cartea lui Călinescu, “Opera lui Mihai Eminescu”(1934), desigur, o ediţie mult mai nouă.

Pe urmă a venit Perpessicius care a deschis seria Operelor eminesciene, continuat de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia. Aşa a ajuns sub ochii marelui public bună parte din manuscrisele eminesciene, dar nu toate. Perpessicius nu l-a putut acoperi pe Eminescu în întregime, nefiind pus la punct cu limba germană. Singura soluţie era facsimilarea tuturor celor 44 de caiete, astfel încât să poată fi cercetate şi acele pagini pentru că adevărata imagine a poetului Mihai Eminescu nu poate fi redată decât cunoscându-i-se tot ceea ce a scris. În pledoria sa, Noica afirma: « Manuscrisele nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii. Pierdeţi două-trei ceasuri măcar să vedeţi ce miracol este acolo şi cum omuleţul acesta a vrut să ştie tot şi cum a trăit sub ruşinea de a nu şti tot. Şi asta e marea ruşine pe care o resimţim cu toţii.”

A fost un adevărat uomo universale în cultură, în versiune românească, care a trudit până la arderea totală. De aceea consider că pentru a-l cinsti aşa cum se cuvine trebuie să ne aplecăm cu mai multă umilinţă şi sfială asupra operei sale încercând s-o asimilăm nu prin parodii batjocoritoare care nu se pot întâlni decît la un popor puternic înclinat către  a lua totul “a la legere” şi în batjocură, ce se distrează înainte de-a fi temeinic şi obiectiv în tot ceea ce face. Şi, aşa cum spunea Constantin Noica, “trebuie să-ţi dea oricând în viaţă, un cutremur lăuntric faptul de-a crede că eşti poet. Găndindu-se la Socrate, oamenilor le-a fost ruşine, pur şi simplu să-şi spună filozofi. Credem că la fel trebuie să te încerce sfiala, în ţara lui Eminescu ori în ţările altor mari poeţi, să te numeşti poet.” Voi încheia cu un citat din acelaşi inegalabil om de cultură, Constantin Noica, care la rândul lui îşi are zeci de detractori printre inculţii zilelor noastre: « Fie că se poate înţelege, sau rămâne ceva dincolo de înţelesurile noastre critice, acesta e faptul: totul se petrece înăuntrul a 15 ani. Formaţia şi creaţia lui Eminescu se desfăşoară între cei 18 şi 30 de ani ai lui, după care vine noaptea, lungă de 6 ani, după care vine uimirea noastră, lungă probabil cât anii limbii lui. »