NOLA

                                                                                                    “Primăvară belalie

Cu nopţi reci de echinox,

Vii şi treci/Şi-nvii, stafie,

Pe răpusul câine Fox!”                                                                                                                                                

                              (In memoriam –Ion Barbu)

A venit pe lume într-o după-amiază de toamnă, cu un soare blând ce trona deasupra culcuşului dintre liniile de cale ferată. Au fost şapte de toţi. De obicei, cantonierul lua într-o cutie „fetiţele” şi le abandona, înainte să facă ochi, într-o râpa de la marginea oraşului. Anul acesta ea a fost singura „fetiţă”, aşa că omul nu s-a prea sinchisit, gândind că pâna la urmă va scăpa cumva de ea.

 Deseori simţea limba aspră a mamei cum o netezea pe spinare şi pe sub codiţă, ca apoi cu un gest cât se poate de ferm, s-o împingă cu boticul către ţâţa caldă şi plină de lapte. Zilele curgeau una după alta şi se făceau tot mai scurte. Şi ţâţele mamei aveau parcă tot mai puţin lapte. Slăbise de puteai să-i numeri coastele şi alerga aproape toată ziua să găsească ceva de mâncare, pentru că noaptea i se agăţa fiecare de câte-o ţâţă şi n-o slăbeau până când mama nu-ncepea să-i mârăie. De ieri, însă, mama n-a mai apărut. Ceva i se întâmplase, aşa că cele şapte mogâldeţe au început să plângă jalnic şi să amuşine printre buruienile înalte dintre linii, după mâncare. În câteva zile frigul şi foamea i-au ucis toţi fraţii şi-a rămas singură, rebegită de frig, nemâncată, scâncind de dorul mamei, lângă o bornă de kilometraj. Acolo a găsit-o copilul care a luat-o şi-a dus-o lângă un chioşc în gară. I-a dat o bucăţică de covrig şi-a lăsat-o la mila trecătorilor.

Încet-încet a învăţat că singura soluţie pentru a căpăta ceva de mâncare era să stea lângă chioşcul de fast–food, aşezată frumos pe lăbuţele din spate şi cu privirea ţintă către bucata ce se plimba de la masă la gura „marelui stăpân”. Unii mai miloşi îi aruncau câte-o firimitură, cât să-şi potolească foamea. Alţii simţeau o plăcere sadică s-o pocnească cu vârful pantofului între coaste până icnea. Atunci când insista cu privirea lacomă către bucăţica lor, lovitura devenea mai dură şi, de durere, fugea schelălăind, şi se ascundea sub o tufă de măceş care, nu se ştie cum, apăruse-n gardul dintre liniile de cale ferată. De acolo privea cu jind şi înghiţea în sec simţind mirosul înnebunitor de grătar sau de cârnaţi prăjiţi. După nenumăratele picioare luate în burtă, după ciupiturile de bot care-o dureau până la lacrimi, a înţeles că a supravieţui înseamnă să stai cât mai departe de „marele stăpân” ori, după caz, să fie prima care atacă.

Aşa a trecut peste iarna nesperat de blândă din acel an, devenind stăpâna teritoriului din jurul chioşcului de fast-food. Numai că, primejdia plutea în aer, nelăsându-i răgazul unei vieţi liniştite. Un boschetar simţindu-se umilit că javra era mult mai bine tratată decât el, a hotărât că trebuia să dispară din zona lui. Pe mese, nu mai rămânea mare lucru în urma clienţilor, mulţi aruncându-i resturile ei. Coleaşă, cum îl numeau confraţii lui de canal, s-a-nfuriat şi într-o noapte a urmărit-o până la culcuşul unde dormea. S-a aruncat asupra ei şi-a legat-o de picior c-o bucată de sârmă după care a aruncat-o în spate. A târât-o aşa câţiva metri, până  a crezut că şi-a dat duhul. Sârma îi pătrunsese în carne şi i-a sfâşiat muşchiul de la lăbuţa din spate. Plină de sînge, scheunând de durere, s-a strecurat în curtea de vis-a-vis de chioşc, unde a plâns  toată noaptea încercând să scoată cu dinţii sârma ce-i sfâşia carnea, la cea mai mică mişcare. Tremura din toate încheiturile şi din ochii, în care abia mai pâlpâia flacăra vieţii, îi curgeau lacrimi de durere.

Au găsit-o dimineaţă, când au intrat pe poartă, doamnele de la birouri: abia respira şi, probabil, n-ar mai fi trăit mult după cât sânge pierduse. Livia, cea mai tânără dintre ele, a luat-o în braţe şi-a mers cu ea la veterinar, unde, după ce a fost anesteziată i–a fost scoasă bucata de sârmă din carne şi a fost cusută la loc. Şansele de supravieţuire, după supliciul la care fusese supusă, erau minime şi foarte important era să nu i se infecteze rana. Destul de neîncrezător veterinarul i-a prescris  antibiotice şi un loc călduţ. 

Aşa a ajuns Tufli, stăpâna fotoliului din biroul şefului. Neîncrezătoare în bunătatea „marelui stăpân”, s-a lăsat cu greu convinsă că zilnic trebuia să înghită o pastilă amară şi să i se schimbe bandajul. Până la urmă a înţeles că nimeni nu jinduia la bunătăţile pe care le primea de la cele patru doamne din birou şi că, într-adevăr, era iubită, aşa cum doar demult, demult, o iubise mama.

Păţania cu boschetarul a marcat-o atât de mult încât de fiecare dată când le simţea mirosul specific de trup nespălat, devenea extrem de agresivă şi, cu greu, putea fi stăpânită să nu muşte. A învăţat că atacul e cea mai bună apărare, lucru care a făcut să fie respectată de toată lumea. Devenise un fel de vedetă a cartierului, mai ales printre copii care o iubeau şi-o hrăneau cu tot felul de bunătăţi şterpelite de acasă.

Într-una din zile, pe când se învârtea pe sub mesele de la fast- food, privirea i s-a oprit pe chipul blând al unei bătrâne doamne. „Ce căţeluşă drăgălaşă”, a apucat ea să spună şi Tufli, înţelegând cuvintele de admiraţie şi simpatia ce-i erau adresate, s-a culcat la picioarele ei. Când picioarele au pornit către blocul de vis-a-vis, Tufli a pornit şi ea agale din spate. Imediat ce uşa apartamentului s-a deschis, a făcut ţuşti! înăuntru, urcându-se drept pe canapeaua din bucătărie. Bătrânul Domn, care meşterea ceva la un aparat de radio, aproape că s-a speriat văzând cu câtă siguranţă se lipise de spătar şi lătra veselă, de parcă l-ar fi avertizat: „De azi încolo eu voi dormi aici.” . Domnul şi Doamna au privit unul către celălalt izbucnind în râs:  Tufli, mai ţanţoşă ca niciodată privea când la unul, când la altul, sigură că-şi găsise stăpânii doriţi.

Au botezat-o Nola  şi-n aceeaşi zi i-au cumpărat o lesă cu zgardă roşie, vase pentru apă şi mâncare şi-au făcut prima vizită la veterinar. Au aflat că Nola urma să devină mamă peste ceva vreme. După ce a fătat au dus-o cu tot cu pui în curtea în care se afla clădirea unde fusese salvată de la moarte. Învăţase drumul până-n blocul de vis-a-vis şi zilnic aştepta cuminte la uşă să poată pătrunde-n scară cu cineva. Uneori când nu era prea grăbită se suia şi-n lift, iar vecinii amuzaţi o invitau şi-o conduceau până la uşa stăpânilor săi.

Iarna a venit mai devreme ca niciodată. Nola-şi făcuse culcuş lângă caloriferul cald şi, uneori, uita să mai coboare la pui. Ştia că există cineva care-i iubeşte şi nu le va face rău în lipsa ei. Era Livia, cea care o îngrijise atunci când moartea părea să-i fie aproape. În ziua în care Nola n-a mai ajuns deloc la pui, Livia a decis să-i ia acasă şi să-i dea spre adopţie. Deja muriseră doi dintre ei de frig. Rămăseseră doar patru mogâldeţe care tremurau şi scânceau de dorul mamei. I-a pus pe toţi într-un coşuleţ, deşi habar nu avea să-i îngrijească. A doua zi, când lapoviţa s-a mai liniştit abia mijise de ziuă că Livia a auzit un cum zgârie cineva la uşă. Nici bine n-a apucat să deschidă uşa că Nola a năvălit înăuntru şi s-a oprit direct la pui, aruncându-i o privire încărcată de mulţumire. Timp de o lună de zile povestea s-a repetat zi de zi până când, într-o seară, Nola a apărut în uşă împreună cu stăpânul. Era toată bandajată semn că fusese sterilizată. Cei doi puişori care rămăseseră s-au repezit lacomi sub burta ei şi când au dat cu năsucurile de bandajul rece au început să schelălăie. Nici Nola nu i-a mai primit cu aceeaşi dragoste: i-a mârâit şi s-a repezit către castronelul lor cu lapte pe care l-a limpăit nepăsătoare, după care  a ieşit şi-a pornit către casă. Venise vremea ca Nola să se despartă şi de ultimii săi pui. Întâlnirile cu Nola începeau de fiecare dată cu joacă şi se terminau cu câte o păruială: rebelii încercau s-o supună oferindu-i ultimul loc în ierarhia deja stabilită între ei.

Nola era foarte iubită şi se comporta ca o adevărată doamnă. Un singur lucru nu putuseră s-o dezveţe stăpânii: să nu mai latre atunci când simţea  transpiraţia urât mirositoare. 

Au trecut anii, Nola a început să îmbătrânească, părul de pe ceafă şi din jurul ochilor albise şi ea se mişca tot mai greu. O durea piciorul care-i fusese sfâşiat şi când se strica vremea stătea într-un colţ şi scâncea încetişor. Într-o astfel de zi, în care durerile o chinuiau ţintuind-o în culcuşul ei de lângă calorifer, mâna blândă a stăpânei nu s-a mai oprit pe creştetul ei. Ceva se întâmplase şi Nola nu pricepea unde dispăruse Bătrâna Doamnă. Prin casă au început să se perinde rudele; n-o mai băga aproape nimeni în seamă. I-a dispărut pofta de mâncare şi privirile şi-au pierdut strălucirea bucuriei cu care-şi întâmpina stăpâna de fiecare dată. Peste o lună a apărut acasă şi Bătrâna Doamnă. Era slăbită şi se mişca foarte greu. Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată. Atunci a înţeles Nola că moartea bântuie prin preajma stăpânei sale dragi: după mirosul pe care îl simţea de fiecare dată când se apropia de ea s-o mângâie. S-a mutat de lângă calorifer la picioarele patului şi mârâia de fiecare dată când cineva se apropia de ea. Cu greu o puteau dezlipi când venea asistenta să-i facă injecţia. Se jigărise şi nu mai accepta să fie atinsă decât de stăpâna care o certa cu glas moale:

- Of! Nolica, ai fost bucuria bătrâneţilor mele. Dar trebuie să fii ascultătoare că cine ştie pe ce mâini ai să încapi...Şi Nola ciulea urechile, dând uşor din coadă şi lingând încetişor mâna tot mai slăbită care-o mângâia. Deseori noaptea mergea la marginea patului şi rezema năsucul umed de mâna stăpânei. Din ochi îi curgeau lacrimi şi Bătrâna Doamnă ştia că nimeni nu-i oferise atâta iubire ca acel câine adunat de pe străzi. Simţind că i se apropie sfârşitul şi-a chemat nepoţii şi, celui în care avea cea mai mare încredere, i-a oferit o sumă mare de bani rugându-l ca după moartea ei să aibă grijă de Nola.

-Promite-mi, Daniel, i-a spus ea cu voce stinsă. Tu ştii că Mihai  abia se poate îngriji pe sine. Cât despre Emil şi nora mea, vor veni doar după moştenire. 

Nola privea cu tristeţe şi, înţelegând că era vorba despre ea, s-a ascuns sub masă şi-a închis ochii prefăcându-se că doarme. Peste câteva zile  avea să rămână doar cu Bătrânul Domn.  După 60 de ani în care-şi iubise nevasta cu patimă rămânea singur cu Nola. Aceeaşi tristeţe o copleşise şi pe ea, dar nu şi-ar fi părăsit stăpânul pentru nimic în lume, chiar dacă, pe nesimţite, se trecea în altă lume. Uita s-o hrănească,  s-o plimbe; până şi de faptul că-i aparţinea uita, uneori. Într-una din zile a căzut pe stradă şi l-a luat salvarea. Aşa cum promisese, Daniel a venit şi-a luat-o pe Nola. A dus-o la vila din marginea oraşului şi-a legat-o într-un capăt al imensei curţi ce împrejmuia casa. Nola s-a supus: cu capul plecat sub greutatea lanţului s-a aşezat lângă cuşcă refuzând mâncarea. Când şi când limpăia câteva înghiţituri de apă. Ştia că sfârşitul îi este pe aproape şi fără stăpânii ei iubiţi nu-şi dorea să mai trăiască.  Peste câteva zile, bătrânul Domn - slăbit, palid la faţă şi cu privirea tristă  a venit s-o ia acasă. I-a spus c-o voce stinsă: „Hai, Nola!” Parcă nici nu i-a venit a crede. După ce i-a fost dată jos zgarda, încă a mai stat preţ de câteva minute dând uşor din coadă. Au încercat rudele să-l înduplece să renunţe la ea, însă bătrânul s-a dovedit de neclintit. „E fetiţa mea  şi trebuie să meargă acasă.”

Toamna era pe sfârşite.Trecuse un an de când Bătrâna Doamnă plecase în lumea veşniciei. În câteva zile lapoviţa s-a transformat într-un viscol venit parcă din senin. Bătrânul Domn, din ce în ce mai bolnav, se scufunda în noaptea întunecată a uitării de sine. Uita să mânânce şi el şi nici Nolei nu-i mai dădea apă şi mâncare Frigul de afară a pătruns şi în casă, neavând cine să deschidă căldura . Simţind primejdia morţii care da târcoale casei, Nola a început să latre cu disperare la uşa de la intrare. Bătrânul Domn a încercat să se ridice din pat, dar a căzut în genunchi şi inima i s-a oprit. Nola, vlăguită de foame, de sete şi de atâta lătrat a înţeles că nu mai avea pentru ce să trăiască. S-a aşezat cuminte la spatele stăpânului său şi-a închis ochii în aşteptarea morţii pe care o simţea tot mai aproape.

Când au venit pompierii peste vreo săptămână şi au spart uşa au găsit-o mai mult moartă decât vie, dormind la spatele Bătrânului Domn. Privirile sticloase cătau în lături încercând să-şi apere stăpânul. Nu se mai putea ţine nici pe picioare. Tot ceea ce fusese frumos în viaţa ei, toată dragostea de care avusese parte se stinsese odată cu dispariţia celor doi bătrâni care o iubiseră ca pe propriul copil. A murit în aceeaşi zi în braţele Liviei, privind-o cu dragoste şi recunoştinţă. Îi salvase cândva viaţa...

Premiul III la concursul naţional de poveşti "Ion Creangă"