SOARELE VIEŢII MELE, FIODOR DOSTOIEVSKI

 

 “În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.

–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.

(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.

Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

 Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna  a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite, singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul  Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”

Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora.

Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva  cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.

Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit  în străinătate din 1913,  a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.

O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece  ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”

Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă  în  Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi. Dar niciodată nu renunţa la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.

Munca de  editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol , a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul.  Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.

“Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993