Decembrie. Zorile sfâşie faţa nopţii împrăştiind o lumină rece şi murdară.
În cameră frig. Atât de frig, încât Sabina nu îndrăzneşte să deschidă ochii de
teamă să nu-i pătrundă frigul dincolo de suflet. Liniştea dimineţii e spartă de
soneria asurzitoare a ceasului deşteptător. Îl pusese ca de obicei să sune la
ora 4. Era ora când, asemeni unui robot, alerga pe scări la vale cu cele două
sticle zdrăngănind, să le aşeze la „coadă”. Prima „coadă” a zilei: cea de la lapte. Urma apoi
cea de la pâine - „una pe zi”, de la ouă – „patru de persoană” şi de la salam -
„jumătate de kil”, când prindeai. Caloriferul e dezmorţit, cât să nu îngheţe
apa din conducte. Afară, o ceaţă pâcloasă amestecată cu promoroacă creează un peisaj hibernal, sinistru. Ar fi pus un
radiator în priză, numai că, seară de seară, de pe la miezul nopţii până se
lumina de ziuă, curentul era întrerupt. Într-o pornire eroică Sabina s-a dat
jos din pat şi-a pornit bâjbâind către bucătărie să aprindă aragazul. Şi gazul
abia pâlpîia. C-o seară înainte încercase să-şi încropească ceva de mîncare,
dar nu reuşise în câteva ore decât să încălzească apa. Aşa că, renunţase Nici
nu mai avea putere să se revolte. Toate simţurile parcă îi erau anesteziate
şi-şi târa cu mare greutate fiinţa împovărată de atîtea lipsuri, de la o zi la
alta. Nici măcar speranţă în vreo schimbare nu mai avea. Ajunsese la
apogeu: „epoca de aur”. Fiecare zi
trăită semăna cu-un obstacol dintr-o cursă de 100 metri garduri. Din instinct
ştia că nu trebuia să slăbească ritmul
alergării: orice cădere echivala cu pierderea cursei.
Clincănind uşor, scoase cele două sticle de lapte din cămară şi le puse la
uşă. Îşi luă un chibrit şi-o lumînare şi-o porni bâjbîind pe scările blocului .
Tot încearcase să asprindă băţul de chibrit, însă n-a reuşit: se făcea economie
la fosfor şi băţul era aproape gol. Până la urmă, reuşind să aprindă lumânarea,
coborî pipăind treaptă cu treaptă treaptă, cu degetele încleştate pe băierile
sacoşei cu sticlele goale. La etajul doi, cât pe ce să dea nas în nas cu vecinul
de deasupra, care, ignorând întunericul, mergea ca orbetele pe scări. Noroc de
zdrăngănitul sticlelor...
Jos, în spatele blocului, tronau câteva navete cu sticle de lapte, un
lichid alb, apos, şi câteva cu borcane de iaurt, un fel de lapte înăcrit. Şi
pentru cele câteva sticle aveau să se înfrunte aproape o sută de persoane care
deja aşteptau ca nişte roboţi rebegiţi să apară vânzătoarea. Dintr-o privire,
Sabina îşi dădu seama că n-are rost să se mai aşeze la coadă. Făcu cale-ntoarsă
prin bezna rece din scara blocului şi, cu chiu cu vai, ajunse la uşa
apartamentului. Îi pierise pofta de mâncare. Şi-a aprins o ţigară şi a rămas cu
privirea pierdută în gol.
S-a făcut deja ora 6. Camera s-a umplut de-o lumină gălbuie,
apăsătoare. Era timpul să se îmbrace şi să plece la serviciu. Sabina lucra la
un birou din staţia de cale ferată pe post de secretară. Ajunsese acolo dintr-o
întâmplare, postul fiind pregătit pentru o pilă a şefului care, însă, l-a
refuzat: era sub demnitatea ei să lucreze în gară.
În birou, intrai ca într-o gheţărie. Măcar avea curent şi putea să bea un
ceai cald. Pe hol, colegii se delectau cu faimosul nechezol pe care Sabina nici
să-l miroasă nu suporta. Încă mai purta în nări aroma de cafea din prăvălia lui
Klein de unde îşi cumpăra, ehei, cu mulţi ani în urmă, „câte o sută măcinată”.
Aşteptând să fiarbă apa pentru ceai, s-a îndreptat către fereastra care da spre
liniile de cale ferată. În spate, colegii discutau despre cozile la care au mai
stat. Procurarea mâncării devenise unicul subiect de discuţie dintre ei. Orice
altă temă încercai să abordezi, erai ignorat. Totul era prohibitiv, mai puţin
borcanele cu spanac, şi ghiveci, cu capacele pline de găinaţ de muscă, ce
ocupau rafturile tuturor magazinelor. Numai când se gândea la ele, Sabinei i se
făcea rău. Cu ceva vreme în urmă primise
vizita unui vechi prieten. Omul venea de departe şi fusese nevoită să-i
încropească rapid o gustare. Luase un borcan de ghiveci să facă un fel de tocăniţă. Când îşi amintea faza de la
masă o apuca un fel de râsu-plânsu. Gelu începuse să înfulece lăudând-o ce bună
gospodină este când, dintr-o dată a făcut ochii mari, s-a înroşit la faţă şi a
scos din gură un gogoloi cât o nucă: era un ciulin porcesc. I-a apucat pe
amândoi un râs isteric de nu se mai puteau opri.
Sabina se oprise în faţa ferestrei de parcă ar fi aşteptat pe cineva. În
spate, auzea râsul sinistru al colegilor: spunea unul un banc despre „cartofii
boabe”. Cineva i-a spus scurt să-nchidă gura:„Ia seama, Darius a fost chemat de « ceist » şi-a tot dat la
declaraţii, şi-a transpirat rece, până a adus cartofii la normal.”
S-a auzit un şuierat prelung şi-n gară a intrat trenul „Prietenia”: venea de la Moscova şi
mergea la Sofia. Staţiona cam un sfert de oră, până se schimba locomotiva. Nu
semăna deloc cu trenurile noastre
mâncate de rugină, cu geamuri sparte, cu uşi pe jumătate închise, în care
iarna încremeneai de frig, iar vara te
sufocai de cald. Şi feţele călătorilor erau diferite de cele pe care le puteai întâlni
pe stradă. Ieşeau la geamuri surâzători, veseli, morfolind tot timpul câte
ceva; pe mesele lor se vedeau fel de fel de pacheţele frumos ambalate, sticluţe
cu sucuri sau alte băuturi...
.
Şi, în timp ce privea, spre cei câţiva călători care scoseseră capul pe
geam, discutând zgomotos, în faţa ochilor au început să se deruleze imagini
dintr-un film absurd. Un grup de copii de la orfelinatul de peste pod,
îmbrăcaţi în faimoasele treninguri albastre şi cu tenişi în picioare, cu feţele
învineţite de frig şi tremurând din toate încheieturile, s-au oprit sub geamul
deschis. Aproape ca la o comandă au întins mâinile cerşind tânguitor: „mi-e foameee”. O voce din spatele
Sabinei a şoptit: „bine că nu-s ai noştri!” Aşa era. Bine că nu erau ai noştri. Erau
ai nimănui şi, de obicei, erau ţinuţi ascunşi, ca nişte leproşi. „Ai noştri” erau şoimi, pionieri, „viitorul de aur” al ţării.
Râzând, doi călători au venit cu
câte un pumn de bomboane pe care le-au aruncat printre pietrele ascuţite dintre
linii. Cu un chiot, haita de copii a început să se îmbrâncească şi să adune
prada, scrijelindu-şi degetele. „Tovarăşii” râdeau, de le săltau burţile, şi
aruncau câte o mână de bomboane, însoţite de îndemnul: „Haraşo!” „Haraşo!”.
Priviri flămânde, învineţite de ger, cătau cu ochii mari, înlăcrimaţi, către
fereastra vagonului în timp ce, de pe degetele chircite, ridicate a rugă, li se
prelingeau şuviţe roşii.
În momentul în care s-a auzit şuierul prelung al locomotivei, din spatele
ultimului vagon a apărut Luca, măturătorul gării. Printre ceferişti umbla
zvonul că era fiul retardat al unuia dintre şefi. Cu ochii ieşiţi din orbite şi
urlând cât îl ţineau bojocii, Luca învârtea ameninţător măturoiul de nuiele pe
deasupra capului. Ajuns în dreptul mogâldeţelor chircite printre linii a
început să pocnească în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ucis nişte gândaci.
După fiecare plesneală se auzeau icnete şi plânsete mocnite. Degetele
învineţite de frig scormoneau printre pietrele ascuţite primind cu stoicism
fiecare lovitură. La rândul lui, oligofrenul urla dement : « Vă omooor
băăă ! Vă omooor băăă !! », răstimp în care loviturile se
înteţiseră. Sabina simţi că-i alunecă pământul de sub picioare. Căutând un
punct de sprijin, dădu cu ochii de colegul său Vlad, care, atras de urletele de
afară se oprise în dreptul ferestrei. Cu o voce joasă, răguşită, de parcă ar fi
venit din altă lume, Sabina s-a rugat de el să coboare şi să-l oprească.
« E prea mult, şopti ea...E prea mult... »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu