TELEFONUL

Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie, străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. La un moment dat, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu după-amiază, altfel, iar ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:

- De ce naiba nu vrei tu să schimbi vechitura asta? Mă scoate din minţi!

Dany întinse mâna alene, ţinând în continuare ochii închişi. Ridică receptorul fără să aibă habar cine ar fi putut să-l sune la ora aceea. Toată lumea avea mobil, aşa că telefonul fix devenise un soi de mobilă: făcea parte din decor. Chiar n-o înţelegea pe Gina de ce se înfuria la fiecare apel. Pentru atâta lucru să renunţe la primul lui aparat, i se părea stupid.

La celalalt capat auzi o voce feminină, puţin nesigură:

- Alo, Dany?

- Da, eu sunt, spuse Dany trezit de-a binelea. „Să fiu al naibii daca recunosc glasul ăsta” îi trecu scurt prin cap.

- Ce mai faci? se auzi de la celălalt capăt.

- Daca nu sunt indiscret, pot să ştiu cu cine stau de vorba? Şi de unde ai numarul?

Convenise cu Gina să dea numărul de la telefonul fix doar celor din familie. Şi, oricât s-ar fi străduit, nu recunoştea vocea. La celălalt capăt se făcuse linişte.

- Mai eşti pe fir? Te-am întrebat ceva. De fapt, civilizat era să te prezinţi, să spui cine eşti şi ce doreşti, spuse el pe un ton care ar fi descurajat orice intrus.

- Am găsit un bileţel pe frigider. Şi acolo era acest număr de telefon. Cred ca i-a căzut fetei care mi-a făcut curat. Dacă te supără… închid, îi spuse vocea pe un ton încărcat de tristeţe.

Dany începuse deja să regrete c-o luase aşa din scurt. Între timp, încerca să-şi imagineze chipul necunoscutei. După voce, părea să fie tânără. Poate era singură şi de aceea îl sunase pe el să stea de vorbă. Închise ochii şi începu să construiască un chip în jurul glasului care-i persista în urechi. Un astfel de glas, nu putea fi decât al unei femei frumoasă. Pe un ton moale îi răspunse:

- Nu m-am supărat. Voiam doar să ştiu…

Brusc la celălat capăt auzi:

- Noapte bună, Dany. Poate  o să mai sun…Cine ştie?

I-a răspuns şi Dany ca un automat:

- Noapte bună!

Şi inima începu să-i bată cu repeziciune.

Se întorcea cu mai bine de 20 de ani în urmă. În acele seri de primăvară, când o conducea pe Gina până-n scara blocului şi, după ce-şi lua rămas bun de la ea, îi venea de fiecare dată să fugă până la uşa ei şi s-o cheme înapoi. Şi acum, ca şi atunci, simţi un gol în suflet. Poate ar fi fost bine dacă i-ar fi spus să sune la o anumită oră. Să nu dea peste Gina...

Îşi aprinse o ţigară şi căzu pe gânduri. Când a venit Gina, l-a găsit fumând pe întuneric, căzut într-un soi de reverie. S-a şi speriat, crezând că nu se simte bine:

-Ce stai ca strigoii fără lumină? Ori nu-ţi este bine?

Dany a schimbat repede vorba, să nu fie nevoit să-i spună Ginei care era adevăratul motiv al reveriilor sale. Oricum, n-ar fi înţeles. S-ar fi luat la harţă de pomană. L-ar fi acuzat că minte şi că cine ştie ce fufă şi-a găsit. Nici nu se întâmplase mare lucru: a avut o scurtă conversaţie la telefon cu o necunoscută. Însă privirile iscoditoare ale Ginei s-au oprit pe aparatul aşezat pe braţul fotoliului:

- Cu cine ai vorbit?

- Un apel fals, îi răspunse Dany, pe un ton vădit nepăsător.

Au trecut câteva zile. Luat cu problemele lui, Dany uitase definitiv de telefonul de la femeia necunoscută. Ca de obicei, după o zi de alergătură, se aşeză în fotoliu cu gândul să moţăie puţin, în semiîntuneric. De astă dată zbârnâitul soneriei îl luă prin surprindere:

- Bună seara. Ce faci, Dany? Te-ai mai gândit la mine?

Deşi intenţionase să răspundă tăios pentru a-l descuraja pe apelant, când auzi vocea de la celălalt capăt se înmuie. Îi răspunse cu o voce guturală, aşa cum proceda, de obicei, când simţea miros de femelă prin preajmă:

- Bună seara. Dacă m-am gândit?... Păi, de ce să mă gândesc, câtă vreme nu spui cine eşti?

- Te-am supărat iar...spuse vocea parcă regretând că l-a sunat.

- Nu... nu... nici vorbă... totuşi...

- Bine, Dany, mai vorbim. Acum trebuie să plec.

- Alo! alo! încercă Dany s-o oprească.

În ureche a început să-i sune binecunoscutul păcănit care-i semnala linia ocupată. Îi părea rău că nu s-a putut abţine. „Parcă-s o babă curioasă!” îşi spuse cu ciudă, scoţând mecanic o ţigară din pachetul pus pe braţul fotoliului. O aprinse şi trase primul fum cu nesaţ. Aceeaşi tulburare ca şi data trecută îl cuprinse. Lucru nou pentru el, care, de foarte multă vreme, se resemnase în ceea ce priveşte femeile. Îi ajungea Gina. O iubise ca un nebun în tinereţe. Avea el o vorbă pe care i-o şoptea în momentele de tandreţe: „precum soldaţii”, ca un disperat... 

Acum, ar fi dat oricât să scape de privirea ei iscoditoare şi încărcată de reproşuri. Se simţea în preajma ei de parcă cine ştie ce nelegiuire ar fi făcut. Şi, parcă nu-i era de-ajuns, îi picase pe cap treaba asta cu telefonul...Nici nu voia să-şi imagineze cum ar fi reacţionat Gina dacă ar fi aflat. Mai întâi, nu l-ar fi crezut în ruptul capului că n-o cunoaşte. C-a apărut, aşa, din senin.

Gina avea explicaţii pentru orice se petrecea în jurul ei. Te privea şi ştia dinainte ce-ţi trece prin cap. Nimeni nu făcea gesturi gratuite. Toată lumea avea câte un interes. Bărbaţii, inclusiv Dany, gândesc cu partea de la brâu în jos atunci când văd două picioare lungi şi un bust proeminent. Nici nu-şi mai bătea capul. În faţa lor, femeia deşteaptă, descurcăreaţă, nu făcea două parale. Trebuia neapărat să arate precum top modelele după care li se scurgeau ochii.

În zadar încercase Dany să-i explice că nu toţi bărbaţii sunt la fel. Că nu le pasă tuturor de fotomodele. Că sunt bărbaţi, aşa cum era şi el, care s-ar fi putut îndrăgosti doar de mersul unei femei, de felul în care priveşte, de vocea ei. Nuuu! Ea ştia sigur cum stau lucrurile şi să nu-ncerce s-o ducă de nas. Şi Dany n-a insistat. Însă a început s-o privească cu alţi ochi. Nu mai simţea acel gol în suflet când nu-i era pe-aproape. Dimpotrivă, era o uşurare s-o ştie plecată la serviciu, oriunde... Iar acum... străina asta... îi tulbura, pur şi simplu, gândurile. Stinse ţigara fumată pe jumătate şi plecă să se întâlnească cu un vechi amic care-l rugase să-l ajute să-şi instaleze nişte programe în calculator. Vocea străinei i se lipise de timpan şi-l urmărea încă dându-i o stare de nelinişte.

Au trecut câteva luni. Uitase de incidentul cu telefonul când, într-o după-amiază, soneria stridentă a telefonului începu să zbârnâie. „De trei ori, de fiecare dată”, îi trecu prin cap lui Dany. La capătul celălalt o voce cunoscută, îl întrebă alintându-se:

- Nu ţi-a fost dor de mine? Ce-ai zice dacă... dacă ne-am întâlni?

Dany amuţi, pur şi simplu. Atât de mare îi era dorinţa s-o cunoască încât nu fu capabil de nicio reacţie. Un râs ca un chiţcăit îl trezi la realitate:

- Ţi-a păpat pisica limba? Hai, Dany. Spune ceva!

- Da, da, se trezi că rosteşte de parcă altcineva ar fi vorbit în numele lui.

- Bine, mă grăbesc. Notează: strada Cicoarei, nr. 32. E un singur imobil cu etaj acolo. Urci la etajul 1 şi suni la uşa din capătul scărilor.

Şi, până să se dezmeticească, auzi iar tonul acela nesuferit de linie ocupată. Închise telefonul şi scoase repede o mică agendă dintr-un sertar, rupse o foiţă şi notă adresa necunoscutei. „La ce m-aş duce la uşa unei femei pe care n-o cunosc” îşi spuse, în vreme ce îndoia bileţelul şi-l aşeza cu grijă într-o despărţitură a portmoneului. Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat comod în fotoliu să vadă un serial poliţist. Când şi când mai urmărea câte un episod. Un gând nu-i dădea pace. Era gândul la necunoscută. Se bucurase când îi auzise vocea, de parcă erau doi buni şi vechi prieteni. Fără să vrea, pipăi portofelul pus în buzunarul de la spate. Aruncă o privire la ceasul de pe hol. Trebuia să apară şi Gina.

 Şi el simţea tot mai puternic imboldul de-a ajunge în strada Cicoarei. Şi-a luat inima în dinţi şi-a ieşit din casă.  S-a urcat într-un taxi cerând să-l ducă la imobilul cu pricina. Când a auzit adresa, taximetristul a tresărit: „Cicoarei 32?” a întebat încă o dată. „Aţi auzit bine,” îi spuse Dany aşezându-se pe bancheta din spate. Cu coada ochiului observă privirea iscoditoare a şoferului, care-l studia în oglindă.

Ca un somnambul a urcat primul rând de trepte. S-a oprit. A avut un moment de ezitare când, s-a gândit, pur şi simplu, să se întoarcă din drum. Însă ceva, o dorinţă mult mai puternică decât voinţa, l-au făcut să meargă până la capăt.

S-a trezit în faţa unei uşi din lemn de brad, înnegrit de patina timpului. A sunat scurt, dorindu-şi să nu răspundă nimeni. Uşa s-a deschis imediat şi în prag a apărut chipul curios al unei copile. Blondă, cu nişte ochi mari, căprui, i-a spus fără să ezite: „Intraţi, vă rog. Mama se întoarce îndată.” În aceeaşi clipă l-au apucat remuşcările: „Ce nebunie să vii aşa la uşa unei străine!” Se considera, totuşi, un tip cerebral. Fără să clipească a făcut stânga-mprejur şi a dat să coboare scările. În faţa lui apăru zâmbetul stingher al unei femei trecută de prima tinereţe, cu un trenci ponosit şi cu o sacoşă în mână.

- Bună, Dany. Te-ai ţinut de cuvânt. Intră.

În el se ducea o bătălie interioară necunoscută până atunci: negăsind rostul venirii aici ar fi vrut să se evapore, să dispară ca şi cum n-ar fi fost; dar buna lui creştere îl împiedica să se poarte ca un necioplit. Ştia c-ar fi rănit-o pe fiinţa din faţa lui dacă pleca fără nicio explicaţie. Cumva, trebuia să se termine povestea asta care-i ocupa mintea de ceva vreme. Copila deschise uşa larg şi, când pătrunse în holul de la intrare, uluirea lui Dany fu copleşitoare: câteva acuarele în care-şi recunoscu propriul chip acoperea un întreg perete. Se simţea de parcă cineva îi furase identitatea. „Cine era această femeie şi în ce joc intrase? De unde-l cunoştea? Ce voia de la el?” Întrebări, una după alta, îi treceau prin minte fără să reuşească să se adune. O privire fugară către femeia care aştepta cuminte în prag l-a făcut să-şi dea seama că intrase în mare belea. Îi zâmbea cu gura până la urechi, aşteptând un semn de încântare de la el. Fără un cuvânt, s-a întors şi-a luat-o la fugă pe scări la vale. A umblat aşa în neştire câteva ore. Începuse să plouă, însă el nu simţea că era ud şi năclăit de transpiraţie de parcă ar fi urcat versantul abrupt al unui munte.

 Într-un târziu, ajunse în faţa uşii apartamentului. Spera ca Gina să doarmă să nu-l cicălească cu întrebările. Nu se simţea în stare să-i răspundă. Spre surprinderea lui, Gina nu dormea: aşezată în fotoliu avea în faţă o sticlă de Jack Daniels cu două pahare şi cu o lumânare parfumată, alături. Mirosea frumos şi, dintr-odată, i-a văzut chipul după care altădată era înnebunit. Ridicând paharul, cu puţin lichid gălbui pe fund, îi spuse cu o voce calină:

- La mulţi ani, iubitule!

Şi-a amintit că era ziua în care-şi celebrau căsătoria. Obicei pe care de câţiva ani îl lăsaseră la o parte. După 27 de ani de căsnicie, nu prea-ţi vine să mai sărbătoreşti...

 Astă-seară era însă altceva. Ceva nedefinit, o atmosferă electrizantă... Fără să spună un cuvânt, Dany s-a îndreptat către telefon, l-a scos din priză şi l-a aruncat în coşul de gunoi.

Viaţa-şi urma propriul curs.