POEZIA LUI ION BARBU

              „Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă”. Acesta este crezul poetic al  celui care a fost şi este un poet destul de inaccesibil pentru marea majoritate a publicului cititor. Şi, cum să nu fie aşa discursul unui poet care care nu poate fi încadrat în nici una din formulele poetice cunoscute de istoria literară de la noi. Caz unic, poezia lui Ion Barbu reprezintă esenţa ultimă a poeticului, transcendere a realului către un spaţiu de esenţă muzicală ce presupune „puritatea şi răceala gheţarului”, rigurozitatea geometrică a gestului, detaşarea totală  de afect.

           Ion Barbu este pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian şi numele purtat de bunicul acestuia, maistru zidar, mahalagiu din „Omul de piatră”. S-a născut la Câmpulung Muscel, la 19 martie 1895. Studiază matematica în ţară şi în Germania, profesând până la sfârşitul vieţii, 11 august 1961, la Universitatea din Bucureşti.

                 A debutat la „Sburătorul” lui Lovinescu, neavând curaj să-l amestece pe geometru în poezie, sub pseudonimul Ion Popescu. „Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor şi prea puţin ca poet şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie,”afirma poetul într-un interviu. Începutul relaţiei sale cu Euterpe, purtătoarea flautului dublu al Eladei, stă sub semnul ludicului. Astfel că traducerea unei poezii a lui Baudelaire i-a deschis apetitul pentru discursul liric pe care în final îl consideră ca pe o prelungire a geometriei, deşi sunt voci care afirmă că poetul e de departe deasupra matematicianului. Luând contact cu poezia suprarealiştilor o consideră „iremediabil ratată”deoarece nu reuşeşte să depăşească contingentul- „poezia este o atitudine de vis şi extaz, iar lumina visului e ca o fulguraţie, spune Barbu. Obsedat fiind de lumină, îl consideră pe Rembrandt primul suprarealist preocupat de lumina imanentă.

              La baza discursului poetic barbian stă oda pindarică, cea care duce către firele nevăzute ale începuturilor poeziei. Pornind de la explicaţiile date de însuşi poetul, opera sa lirică are patru stadii: parnasian, balcanic, expresionist şi cel al poeziei pure. Astfel de la Grecia simplă, plină de viaţă, trece la una turcită, balcanizată, apoi la Grecia dionisiacă – fază incipientă a eroticului, ca în final, să ajungă la Grecia apolinică – cea a Cântului absolut, al eufoniei în zbor, o „încercare mereu reluată” de înălţare la modul intelectual al Lirei.

                Hugo Friederich afirma existenţa unor limite în interpretarea actului poetic, exegetul trebuind să se oprească mai cu seamă asupra „tehnicii de expresie”. De aceea voi creiona doar câteva elemente ce deschid calea interpretărilor poeziei lui Ion Barbu.

 Prima fază a poeticii barbiene este reprezentată prin ciclul de versuri publicate în Sburătorul, versuri de formă parnasiană. Folosind un material de natură cosmică, poetul înclină mai degrabă către romantism amestecat cu delirul dionsiac al expresioniştilor.

„Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,/Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,/ Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit/Se revarsă divinul în luturi pieritoare./”( Umanizare )Poezia din această fază e o încercare umanizare a scenariului misterelor din Eleusis, erudiţia şi cultura trecând înaintea invenţiei poetice. Spre deosebire de Blaga, ale cărui trăiri dionysiace se puneau în slujba realizării eului individual plenar, Ion Barbu aderă mai degrabă la acea ultimă fază decadentă a misterelor, corespunzătoare unui Dionysos bahic.

               Următoarea treaptă în poezia lui Barbu o reprezintă  cea antonpannescă sau balcanică a cărei temă fundamentală este Moartea şi Somnul. Ciclul Isarlâk conţine poezia unei lumi în declin ce-şi consumă spasmele într-un timp nedeterminat. Simbolul acestei lumi este Nastratin Hogea „uşuratul Hoge, mereu soitariu” posesor al iniţierii prin care poate salva o lume în care  „În loc de aur, pieptul acelui trist Argos/ Ducea o lână verde de alge năclăite”(Nastratin Hogea la Isarlâk)

Domnişoara Hus e un poem de un pitoresc exterior: eroina apropiată Penei Corcoduşa a lui Mateiu Caragiale închipuie idealul feminin al acestei lumi „la mijloc de Rău şi Bun”. Din Levantul decadent, poetul recrează prin sublimare, ridicând apatia, indolenţa şi mizeria la rang de valori, o nouă Cetate „Ruptă din coastă cu soare!” care „Trebuie să înflorească:/ Alba/Dreapta/Isarlâk”

Elementul modern din aceste versuri îl constituie tonul gros şi buf, ecou al faptei creatoare înregistrat cu un „surâs fonf al Creatorului”.

             Cu Uvenderode  de fapt inaugurează hermetismul propriu-zis- într-o poezie ce se subsumează viziunii ontologice asupra Erosului: un Luceafăr feminin- în  încercarea de iniţiere intelectuală  a limitatului, sub dominaţia triumfală a Soarelui. Increatul este locul fără hotar din care vremea încearcă în zadar să se nască. Adevărat spectacol magic Riga Crypto şi lapona Enigel aminteşte de poemul lui Coleridge The Rime of Ancient Mariner.Tema acestei balade fiind tragicul unei iubiri de neatins rezultată din incompatibilitatea lumilor celor doi protagonişti-spirituala laponă Enigel şi increatul Rygă Cripto.  „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearca crudă de pădure,/ Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă,/

              În Oul dogmatic se cântă creaţia. Oul  ca sumă şi rezumat palpabil, al lumii, palat de nuntă şi cavou, cel în care sălăşluieşte pacea-ntâie a lumii, acolo unde moartea germinează în viaţă . În lirica sa Ion Barbu închipuie existenţa a trei trepte de cunoaştere ce înainteză în spirală către absolut. Pornind de la eros ajunge la faza intelectuală ca în final să descopere Poezia. „An al Geei, închisoare,/ Ocoleşte roatele interioare:/Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului/ Mercur/ În topire în azur,/ Roata Soarelui/Marelui./(Ritmuri pentru nunţile necesare)

                A patra şi ultima treaptă conţine o poezie a geometriei în zbor. Simbolurile se ermetizează” Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţiile dezvoltate ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă.” Este o poezie cu obiect aşa cum însuşi poetul susţine. Să remarcăm aici limbajul poetic univoc care cere o instruire adâncă cititorului, diferit de obscuritatea poeticilor moderne de azi ce se lasă interpretate la infinit. Poarta de intrare în acest ţinut rarefiat al liricii barbiene e îngustă şi cere iniţiere. Ne aflăm aici pe ultima treaptă a visului precum în poezia lui Poe în care poetul inspirat „dezvăluie oracular formele arhetipale ale universului.”În Joc secund, poetul e tributar poeziei clasice care l-a fascinat. „Jocul secund e reflectarea ideală şi spiritualizată a cosmosului în conştiinţă”, spune Lovinescu. Aşa cum imaginile se reflectă în oglindă, tot aşa şi lumea se răsfrânge în conştiinţa poetului. El nu reproduce imaginile întocmai, ci transformate în spirit.  Astfel că în redactarea primelor ermetizări intervine matematicianul, care folosindu-se de procedeul algebric al substituţiei, cuvântul e învăluit de mister. Este un ermetism de procedeu, nu unul de substanţă.  Materia lirică purificată, sublimată are ca rezultat inovarea poeziei prin „înlocuirea simţurilor şi instaurarea Intelectului.” Astfel încât aşa cum afirmă Marin Mincu, „Poetul a rămas învingător pe terenul Poeziei” - „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Şi cântec iztoveşte:ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”/(Joc secund)