RUPTURA

Cu un scrâşnet prelung, personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare, ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî, cu paşi nesiguri, o femeie cu chipul ars de soare, ca la vreo patruzeci de ani. De sub basmaua trasă pe frunte, s-o protejeze de razele soarelui, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.

Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi-o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete. După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.

Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.

Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:

- Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?

- De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.

Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într-o cărare şerpuitoare.

Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta, ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:

- Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului, că nu te fac popă! Da’ tu parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!

Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase, lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa, cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.

- Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă...

Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:

- Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese, fă, fi-ta de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.” Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!

Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari, care aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:

- De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?

Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:

- Mai e mult până la şosea?

- Ei, mai este... cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.

Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi-a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou, adresându-se unui personaj nevăzut :

- Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea să-şi tămâieze morţii la cimitir :

«C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo... Şi-am rămas cu nătângaaa... Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa... C-a plecat în funduuu lumii... Doamnee, rău m-ai blestemaat...»

În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi... Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca „proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…

Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.

S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:

- Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului, să se uite lumea după mine ca după urs.

Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet enigmatic în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…