a-mbătrânit Olga.i s-a dus viaţa. s-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. se
uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de
privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.
nici corpul nu mai este cel de altădată. corpul ei de vedetă de holewood cu care a înnebunit atâţia
bărbaţi. ce-i mai plăcea să-şi fâţâie fundul pe holurile contabilităţii de la
uzina metalurgică… mai ales când simţea privirea lui Miloreanu pironită-n
picioarele sale. de-a naibii atunci mergea mai legănat şi-i arunca o privire
provocatoare. să ştie tolomacul ce-a pierdut. nu că l-ar fi luat de bărbat.
niciodată n-ar fi putut-o înlocui pe Mica, cea cu ochii rotunzi de viţică, gospodina perfectă, cum o lăuda Miloreanu.
avea dreptate. de-aia–şi căuta el alinare prin birourile uzinei. azi una, mâine
alta... taur comunal era Miloreanu. şi ghemuita
de Mica nu se supara. dimpotrivă. afirma sus şi tare ca asta-i menirea
barbatului. „ce, i-o smulge? tot la mine se întoarce. de mine are nevoie, nu de
fufele pe care le călăreşte pe canapeaua din birou.”
numai pe ea n-a-nghiţit-o Mica, de cum a văzut-o. i-a cerut lui Miloreanu
s-o mute, să-i dea transferul. treaba lui, dar să n-o vadă în uzina lui, că
face vraişte. al naibii, Miloreanu. a liniştit-o repede: „Mico, tată, tu ştii
că mie nu-mi plac curvele. iau eu ce-au tăvălit alţii? aşa mă ştii tu pe mine? să
mă plătească şi nu i-aş arăta nici degetul.” a râs porcul de Miloreanu,
salivând la gândul că Olga deja–i căzuse-n plasă.
nici Olga nu era de colo. i-a cerut funcţie: s-o facă şefă peste
compartimentul contabilitate. „nu pot” i-a zis Miloreanu. „n-ai studii.” „atunci,
nici eu nu pot”, i-a zis Olga cu tupeu. „te mai gândeşti şi hotărăşti. când am decizia în mînă,
vin cu şampania la tine la birou.”
a făcut Miloreanu pe dracu-n zece şi-a pus-o pe Olga şefă. i-a obţinut
derogare de studii de la primul secretar. „o bag la facultate la anu. să aibă
şi studii.” Vergu a râs. „s-o trimiţi şi la mine, mă.. să văd dacă merită
derogarea. şi… ai grijă, Miloreanule, mai cu fereală, c-am auzit că-i dracu gol
muierea.” măgarul de Vergu! doar are
curvele lui de la şcoala de partid. una şi una. nu fac mofturi, nu se scutură. se
duc cu toţi babalîcii de la judeţeană.
nu era proastă Olga. era cea mai bună dintre toate contabilele. îi fusese
respins dosarul la facultate pe motiv de origini nesănătoase. avea bube-n cap, cum îi zisese o
secretară. era de patru ani când o luase frate-său în braţe, să facă poză cu un
grup de „tineri legionari”. fusese şi anchetată Olga. pe toţi i-a dat gata. aşa ajunsese contabilă la uzina metalurgică.
trimisă cu dedicaţie. era susţinută de un mahăr mare. toată lumea ştia.
a băut şampania cu Miloreanu. şi-a aflat Mica-gospodina. o sunase baba de la registratură. numărase şi câte
şampanii a băut Olga cu Miloreanu. s-a-ngroşat gluma rău. nu numai că n-o
aruncase ca pe-o măsea stricată, da’ o şi avansase. a venit Miloreanu cu nasu’
umflat a doua zi la birou. avea comisie în control de la Bucureşti, aşa că nu
putuse să lipsescă.
deşi-i venea ceva mai sus de brâu, îl pocnise Mica în plină figură cu
papucul ei roz, cu pompon. „dacă nu te laşi de curvă, direct la partid mă
opresc”, a urlat roşie la faţă ca racul. s-a oprit Miloreanu. că venise şi Istrate,
secretarul de partid pe uzină, cu basca pe-o ureche: „tovarăşu director, vreau
să mă-nsor.” „şi cine nu te lasă, mă? păi… Olga nu prea-i liberă.” i-a dat de
înţeles că trebuie să-i lase calea liberă.
de mult pusese Istrate ochii pe Olga. ştia că „dă cu curu-n populaţie”, cum îi zisese şobolanul ăla mic de la
contabilitate. da’ ăsta era atuul ei cel mai mare! înainte să moară, aşa îl
învăţase bâtu. „p-a mai curvă, tată, s-o iei. c-o faci tu muiere de casă. îi
sătulă şi nu-i mai trebuie, dacă ştii cum s-o linişteşti. ie-te, prostu de Victor,
acum e oale şi ulcele.” Victor fusese unchiul lui Istrate. îşi luase fată
cuminte, liniştită, din familie necăjită. nici nu ridica ochii din pământ şi
roşea toată când auzea cuvinte mai tari. pînă s-a văzut cu pirostriile pe cap. „văzuşi,
muta?” îi zisese bîtu. „poţi face o cale ferată pân’ la Bucureşti dacă le pui
cap la cap, prin câte-a trecut. şi Victor a crăpat ca prostul de oftică. i-a
trebuit fată cuminte…”
la-nceput n-a prea vrut Olga. da’ pe urmă şi-a dat seama că numai aşa putea
să-şi păstreze funcţia. începuse să-i placă şefia. ştia că partidu-i mai mare
ca Miloreanu. pe urmă, avea şi ea o vârstă. Istrate avea şanse să meargă la Bucureşti,
sus de tot. îi plăcea că Istrate o respecta. îi pupa mâna de fiecare dată. şi
n-o privea ca dulăii ăilalţi doar de la brâu în jos.
a avut viaţă bună cu Istrate, Olga. se dădea peste cap să-i facă toate
mofturile. viaţa ei a fost ca un vis frumos. a avut noroc şi, basta !
până când...
a ieşit la pensie Olga. sperase să-i facă Alex, fecioru-său, un nepot.
se-nhăitase cu una de la strungărie şi i-a turnat ăleia un plod. nici n-a vrut
s-audă . „să facă ce-o şti cu bitangul ei.
copilul meu nu-i de însurat.” l-a-nsurat până la urmă pe Alex cu fata
profesorului Ciorăscu de la Agronomie. avea câţiva ani în plus şi-un copil din
flori, dar avea ditamai vila chiar lângă Universitate. dar nu asta era
problema.
se simţea Olga tot mai rău în ultima vreme. a dus-o Istrate pe sus la
doctor. nu i-a venit să creadă. nu era posibil. tocmai ea. nu, sigur
încurcaseră ameţitele de la laborator analizele . s-a mai întâmplat. şi
totuşi...
când se privea în oglindă, nu se recunoştea. nu recunoştea chipul obosit al
străinei, cu privirea pierdută undeva în infinit. slăbise mult în ultima vreme.
şi durerile atroce din vintre, de-i venea să se arunce pe geam... putea fi
orice altceva, dar nu tumoare epitelială,
stadiul II A. „trebuie să te internezi urgent”, îi spusese Rodica, prietena
ei de la oncologie, privind-o cu mare îngrijorare. „nu fii copil, Olga, încă ai
şanse. histerectomie şi, pentru siguranţă, şi glandele mamare.” nici nu-i
trecea prin cap. nu se va lăsa mutilată pentru nimic în lume. „până la urmă tot
murim de ceva, îi spusese lui Istrate râzând forţat. altfel, ne-mpuşcă ăştia că
suntem prea mulţi.” i-a promis c-o să meargă la Bucureşti. dar când o să simtă
ea că trebuie.
până-n ziua în care a căzut. i s-a făcut rău, pur şi simplu. plângea
Istrate ca un copil. „de ce n-ai vrut să mergi la doctor? dacă-i prea târziu?”
aşa a fost. prea târziu. n-a acceptat să fie operată. tot n-avea nicio
şansă. a făcut chimioterapie. dacă-o fi să scape, scapă. aflase în spital că
Mica lui Miloreanu murise cu câteva luni în urmă de–aceeaşi boală parşivă. nu-i
spusese Istrate să nu-i facă rău. săracu Miloreanu, era ca un handicapat fără
Mica. îi fusese, biata de ea, câine credincios până-n ultima clipă.
până la urmă au trimis-o acasă pe Olga. doar Dumnezeu o mai putea ajuta.
acolo-i era singura şi ultima speranţă. medicina făcuse atât cât i se dăduse
voie. trei luni l-a chinuit pe Istrate, ca pe Iisus. urla ca din gură de şarpe.
nici morfina nu mai avea efect. când venea şi-i mângâia fruntea, cu vocea
răguşită şi cu ochii ieşiţi din orbite de durere, Olga îl ruga s-o ajute să
termine mai repede. „nu mă iubeşti! nu m-ai iubit niciodată! criminalule! de ce
mă laşi să mă chinui aşa?!”
şi istrate ieşea, săracul, dezbrăcat aşa cum era, şi se plimba de nebun cu
mâinile la spate prin cartier. îi curgeau lacrimile pe obraz şi-o certa pe Olga
că fusese o îndărătnică. până-ntr-o dimineaţă. s-a trezit Olga veselă, vioaie. „mă
simt ca un nou-născut.” şi-a cerut o friptură şi-un pahar de vin roşu. ciripea
Olga ca-n vremurile bune. şi-a făcut cruce Istrate. o privea şi nu se mai sătura
de chipul ei care, parcă, întinerise. ochii îi străluceau nefiresc. „poate-i de
la morfină”, se gândise Istrate. s-a dat Olga jos din pat şi s-a dus la
fereastră. afară ploua cu găleata. o clipă a fixat privirea pe stropii ce se
scurgea pe geam. „mi-e frig” a apucat să spună. după care a căzut în dreptul
ferestrei. i-a rămas un zâmbet agăţat în colţul gurii. a mai dat un oftat puternic şi s-a stins pe loc.
în capelă Olga stă întinsă în sicriu şi pare că doarme. doar florile,
multe, multe flori cu care a fost acoperită stau mărturie ultimului ei popas în
această lume. Istrate se plimbă de colo colo şi primeşte condoleanţe. nu mai
plânge. pare să-şi fi acceptat situaţia. l-a ajutat şi sticla de vin aproape
golită la prima oră. lângă sicriul Olgăi stă Roxana, noră-sa.
un singur lucru iubea Roxana pe lumea asta: banii. nici copilul, nici pe
Alex. pe Olga nici atât. mergea în vizită la ea doar când o chema să-i mai dea
bani. altfel, îi făcea rău boala Olgăi. acum stătea lângă sicriu cu ochelarii
de soare pe faţă şi cu pălăria roşie de care prinsese ditamai voalul negru.
când Alex încercase să-i zică să se schimbe i-a răspuns scurt: „port doliul în
suflet. destul că port voal negru.”
stătea Roxana la capul Olgăi şi c-o mână strângea poşeta la piept, iar cealaltă-i
aluneca într-un straniu balet, culegând bancnotele de pe pieptul moartei.
venise lume multă şi, care mai de care îi dăduse Olgăi bani de drum. să-şi
plătească luntraşul.
l-a un moment dat, s-a făcut
linişte. cu pălăria într-o mână şi cu un buchet de trandafiri albi în cealaltă,
a intrat Miloreanu, târşind greoi picioarele. de când se-nsurase cu Olga,
Istrate îl ocolise. însă Miloreanu, de câte ori se-mbăta, îşi amintea de Olga.
o iubise cu adevărat. fusese marea lui dragoste. şi lucrurile astea ajungeau la
urechile lui Istrate care se prefăcea că nu le bagă-n seamă.
când l-a văzut pe Miloreanu s-a desprins Istrate dintr-un grup şi s-a proptit
băţos în faţa lui :
- ai venit, mă? l-a întrebat strâpungându-l cu privirile lui albastre,
apoase.
- am venit, i-a zis Miloreanu, cu lacrimile curgând de sub ochelarii
fumurii. am venit c-am iubit-o, cum tu n-ai fost în stare s-o iubeşti. a fost
marea mea dragoste, Istrate!
- a fost, i-a răspuns Istrate cu condescendenţă. a fost, cum nu. da’ s-a
măritat cu mine, mă! ai auzit? a fost nevasta mea! să-ţi intre bine-n cap! şi s-a
dat uşor la o parte făcându-i loc lui Miloreanu cu florile lui cu tot.
pe chipul împietrit al Olgăi, parcă, apăruse un zâmbet ironic. părea că stă
cu ochii închişi, gândind în sinea ei:
- certaţi-vă, cocoşi nătărăi! ehe, pe cine-am iubit eu...
"ehe, pe cine-am iubit eu..." :)
RăspundețiȘtergere