CALLIOPI

„Nu mă scuturaţi, sunt un copac plin de lacrimi.”(Jean Pollart)
Vara se înstăpânise peste satul încremenit din inima Bărăganului. Era jumătatea lui iulie şi căldura pârjolise deja câmpurile ce purtau crăpăturile imense, asemănătoare unor răni adânci. 
Rareori, pe uliţa pustie zbura, năuc, vreun calu popii adăstând în cele din urmă pe tufa de trandafiri agăţători ce umbrea pragul casei. Când şi când, trecea câte o adiere de vânt, rătăcită prin frunzişul plopilor ce străjuiau de-a lungul uliţei şi un murmur uşor ca o tânguire se înălţa dintre frunzele tremurătoare. Petuniile şi regina nopţii, sădite pe lângă garduri, îşi chirciseră florile şi frunzele în aşteptarea serii.
Printre casele făloase de pe uliţa mare stătea puţin povârnită-ntr-o parte căsuţa bătrânei Calliopi. În curtea aceea mică, acoperită de troscot, paşii ei căpătaseră sens, în atâţia ani de aşteptare, şi numai ea, singură, ştia acest lucru. Sprijinită în baston, bătrâna ieşi din casă şi se îndreptă către mărul domnesc din apropiere, ale cărui fructe se coceau toamna, târziu, prin luna noiembrie, când frunzele părăseau copacul ca nişte păsări rănite. În arşiţa verii, prin trunchiul acelui măr, curgea seva plină de forţă care-i prelungea propriul destin către înaltul cerului. Asemeni lui, Calliopi se desăvârşise în aşteptare hrănindu-şi sufletul precum fructele ce se coceau în tăcere şi răbdare. Timpul scurs în aşteptarea omului drag îi sorbise din ochi apa luminii şi-i brăzdase pe chip cute adânci. Se scursese, inutil, prin ea ca printr-o sită, în absenţa omului iubit. Din frumuseţea de altădată, nu rămâseseră decât cele două mărgeluţe negre, altădată cei mai pătrunzători şi încărcaţi de o stranie frumuseţe, ochi.
Îşi pierduse frumuseţea de timpuriu, atâta timp cât nu mai era nici bărbatul în ochii căruia să se oglindească. La nici un an de la căsătorie fusese luat pe front şi, după câteva epistole scrise destul de laconic, n-a mai ştiut nimic de el. Uneori, în singurătate, chipul i se lumina din interior şi buzele murmurau o litanie cântând încetişor pasul bărbatului care-i răsunase seară de seară în prag şi, căruia, recunoscându-l, i se abandonase cu întreaga fiinţă, afundându-se într-o mare de linişte. Acum, după atâţia ani, era mai prezent ca oricând şi mai puternic decât oricare din bărbaţii care–i roiseră în jur, cât încă fusese tânără. În adâncul sufletului ştia că acela care iubeşte doar apropierea dragostei, nu va cunoaşte vreodată întâlnirea cu adevărata iubire.
Calliopi o aflase în urmă cu şaizeci de ani. De aceea, niciodată nu-i trecuse prin cap că Lisandru nu va deschide într-o bună zi portiţa de la drum şi nu-şi va lăsa capul pe pieptul lui să se odihnească după atâtea nopţi de aşteptare şi frământări. Râdeau toţi şi-o credeau trecută-n lumea inocenţilor, bătrâni ai nimănui ce populau sanatoriul aflat la câţiva km de satul ei.
Ce ştiau ei ce-i adevărata dragoste? În toţi aceşti ani, în care ea s-a purtat ca şi cum bărbatul iubit era prezent în casa şi în iubirea ei, în care şi-a rânduit întreg ceremonialul vieţii ca pentru doi, uniţi întru Dumnezeu din ceruri, Calliopi n-a simţit nici măcar o clipă frigul singurătăţii. Credea cu toată fiinţa în taina sfântei comuniuni, pecetluită prin inelul greu de metal pe care cu mândrie îl purta pe inelarul mâinii stângi, pe partea inimii, la care deseori privea ca la o icoană. Era semnul cel mai de preţ pe care Lisandru i-l lăsase pe timpul absenţei sale. Când i-l pusese în deget, la nuntă, a privit-o în ochi şi-atunci când mâna ei firavă s-a plecat sub greutatea inelului, mai în glumă, mai în serios i-a spus:
- E din metal curat, să-i simţi greutatea şi apăsarea, câte zile vom avea.
Şi Calliopi a fost mândră că bărbatul iubit îi dăruia pecetea iubirii a cărei valoare sta în forţă şi greutate, şi nu în strălucire ce-ţi lua doar ochii, precum aurul. Aflase Calliopi în toţi aceşti ani, şi preţuia cu atât mai mult, că adevărata iubire e setea de iubire. Că aşa cum o ardea setea pe dinăuntru, atunci când o prindea soarele arzător în mijlocul Bărăganului şi buzele-i uscate tânjeau după răcoarea şi limpezimea apei din ciutura fântânii, aflată la margine de hat, aşa-i tânjea trupul după mângâierile bărbatului, vremelnic plecat înspre alte lumi. Atunci ridica privirea către înaltul cerului şi se ruga ştiind că acolo, sus, sufletul său era una cu sufletul lui Lisandru. Cu încrederea că Dumnezeu îi ocrotea pasul şi gândul, clipă de clipă, Calliopi ştia, sigur, că ceea ce unise El nicio forţă de pe lumea asta nu mai putea desface.
La umbra mărului, bătrâna Calliopi îşi făcuse obiceiul să pregătească masa de seară a celor câteva găinuşe care dormitau blegite, cu aripile întinse în ţărna de lângă gard. De ceva vreme, copila cea mică a unui nepot se aciuase pe lângă ea şi-şi vedea nestingherită de jocul cu păpuşa de cârpă pe care o adusese să i-o arate bătrânei. Şi-n acea linişte grea, de-atâta căldură toropitoare ce se abătuse asupra locului, se auzi clinchetul zăvorului, apoi scârţîitul  portiţei de la drum.
Bătrâna a tresărit, inima a început să-i bată cu putere, şi-a pus palma streaşină la ochi şi-a  rămas privind parcă înspre o altă lume.
În uliţă, nepoata sa şuşotea cu cineva străin în vreme ce o umbră aplecată de spate se apropia încet-încet de ea. Când s-a dumirit cine era, Calliopi a reuşit să îngaime în şoaptă:
- Of, dadă Ileană...
 Era Ileana, sora ei mai mare.
Avea 17 ani când, la sfârşitul războiului româno-bulgar, o trupă de cavalerie, rătăcind drumul către Cadrilater, a fost nevoită să ceară găzduire peste noapte în prima casă de la marginea satului. Obosiţi de drum lung, călăreţii străini au bătut în poartă cu gând să ceară apă şi mâncare pentru cai. I-a întâmpinat Ileana, copila gazdei, abia ieşită la horă.
Ce şi cum a fost, nimeni n-a vrut să mai povestească. În zori, odată cu ofiţerii bulgari a dispărut şi ea. Au plâns-o ca pe mort şi toate încercările de-a o găsi n-au izbândit. Fuga Ilenei le-a umplut neamul de ruşine şi s-a răsfrânt asupra lui Calliopi care, târziu de tot, a avut voie să iasă în sat. Amândouă aveau trăsături frumoase, clasice, de statui greceşti ca toate muierile din neamul lor: erau deschise la ten şi la păr, cu nasul drept şi cu priviri negre, arzătoare, priviri care mistuiseră inimile bărbaţilor.
După mai bine de şaizeci de ani, la primăria din comună venise o scrisoare de la Televiziunea Naţională Bulgară. Un anume doctor Stanicev îşi căuta rudele de sânge din satul aflat în inima Bărăganului: dorea să-i îndeplinească ultima dorinţă a mamei sale.
N-a fost uşor deloc. A durat doi ani până s-au perfectat toate actele şi iată-l acum pe doctorul Stanicev, care nici el nu mai era tânăr, stând de vorbă cu nepoata lui Calliopi în poartă şi privind cu bucurie şi curiozitate către cele două bătrâne.
Mâinile lor noduroase s-au îngemănat, ca nişte liane ce-şi căutau copacul de sprijin, şi au rămas privindu-se îndelung. Se priveau în tăcere, sorbindu-se din priviri, pe chipuri alunecându-le o undă de teamă să nu se termine prea curând vraja revederii. Au stat aşa preţ de 10-15 minute, apoi, ţinându-o de mână, Calliopi şi-a luat sora şi-a dus-o în camera ei, mirosind puternic a busuioc, acolo unde trona patul de lemn îmbrăcat în velinţe şi horbote. În jur, totul strălucea de curăţenie, iar la capătul patului, pe peretele de la răsărit ardea candela sub icoana Maicii cu Pruncul. Ileana îşi făcu cruce îndreptându-şi privirea către celălat perete pe care se afla tabloul părinţilor şi cel al sorei sale, mireasă alături de Lisandru. Încăperea răcoroasă, frumos mirositoare, inundată de horbote albe ca spuma laptelui ce purta urmele celor dragi se transformă într-o reţea de legături ce găseau răsunet în inimile lor şi se reflectau în priviri umplând aerul de o muzică divină.
Într-un târziu, Ileana, mângâind degetele noduroase ale sorei sale privi către ulcica cu apă rece de pe masă şi-i spuse cu chipul luminat de bucurie:
- Apă!
Era primul cuvânt pronunţat în limba pe care n-o mai vorbise de când plecase cu tânărul ofiţer Stanicev, cuvânt care avu darul să rupă zăgazul unei bariere pe care o credea de netrecut. Încet-încet, năvăleau altele şi altele, ca nişte pâraie ce treceau în râuri învolburate de munte.
Chipul bătrânei Calliopi era luminat din interior, vocea îi tremura şi, pentru prima dată, după atâta vreme, simţea că speranţa ce-o ţinuse în viaţă căpăta sens. Dragostea de soră era lumina ce arsese undeva în lume şi acum ardea cu toată forţa în trupul plăpând al Ilenei. Ştia că tăcerea ei, de ani şi ani, tare precum coaja de nucă care înconjurase dragostea pentru omul drag, nu fusese doar o nălucă. Şi multe înţelegea acum Calliopi, care învăţase să vadă dincolo de lucruri, în înţelesurile lor adânci.
Întâlnirea cu rătăcitoarea Ileana îi revelase forţa iubirii în absenţă, care o dată cu prezenţa celuilalt pălea, tăcerea învinsă fiind de cuvinte.
Ce au vorbit cele două bătrâne preţ de câteva ore n-a aflat nimeni niciodată. Nici n-au îndrăznit să le tulbure acel unic şi singular moment. „Bulgăroaica” s-a urcat spre seară în maşina fiului său şi dusă a fost.
A doua zi, în zori, bătrâna Calliopi a deschis lada de la căpătâiul patului în care ţinea cele trebuitoare ultimului drum şi le-a rânduit frumos pe marginea lăzii. Îngânând încetişor vechea litanie în care-şi cânta pasul bărbatului ce nu-i mai călcase pragul a scos la lumina soarelui poalele, ia, fota şi marama pe care le purtase în noaptea nunţii. Clădită în ani şi ani de răbdătoare aşteptări, fântâna inimii se transformase în templu, ascuns ochilor celorlalţi, aşa cum avarul îşi pune comoara la adăpost să nu cadă pradă jefuitorilor. Drumul ei prin deşertul lumii se apropia de sfârşit, purtând cu sine bucuria împlinirii iubirii.