SYLVIA PLATH – CLOPOTUL DE STICLĂ (note de lectură)

Sylvia Plath s-a născut pe 27 octombrie 1932 la Boston. În 1941 I se publică prima poezie în secţiunea pentru copii a ziarului Boston Herald. La numai opt ani, rămâne orfană de tată, Sylvia îmbolnăvindu-se de depresie care o va afecta tot restul vieţii.

În 1950 este admisă la Smith College, unde este o studentă de excepţie. În vacanţa de vară este recompensată de revista Mademoiselle cu postul de « editor invitat » şi petrece o lună la New York, experienţă în urma căreia scrie romanul autobiografic Clopotul de sticlă. Fiindu-i refuzată participarea la seminarul de la Harvard, Sylvia cade din nou în depresie şi are prima tentativă de sinucidere, după ce primeşte tratamentul cu electroşocuri.

În 1955 termină facultatea cu summa cum laude şi obţine o bursă Fulbright la Cambridge. Aici îl întâlneşte pe Ted Hughes cu care se căsătoreşte. După numai şase ani de căsnicie şi naşterea primului copil, Ted o părăseşte pentru Assia Gutmann Wevill. În urma acestei drame, Sylvia scrie unele dintre cele mai valoroase poezii, precum şi romanul Clopotul de sticlă. Singură, cu doi copii se luptă cu greutăţile vieţii şi cade în depresie profundă. Pe 11 februarie 1963 îşi pune capăt zilelor băgându-şi capul în cuptorul aragazului. Şase ani mai târziu se sinucide şi Assia Wevill împreună cu copilul pe care-l avea cu Ted Hughes.

Viaţa Sylviei Plath a fost marcată de o profundă depresie şi de gândul ratării ca scriitor, recunoaşterea valorii sale venind mult mai târziu, abia după 20 de ani de la moarte primind premiul Pullitzer

 

 

Roman autobiografic şi unicul, scris de Sylvia Plath, Clopotul de sticlă (The Bell Jar) a fost publicat în 1963 sub pseudonimul Victoria Lucas.

La vârsta de 19 ani Esther Greenwood( alias Sylvia) trăieşte visul oricărei fete din America, primind ca premiu o colaborare timp de o lună la revista de modă Mademoiselle, din New York. Proaspăt venită în oraş, tânăra Esther, aflată deja sub „clopotul de sticlă” al unei depresii este şocată de ştirea condamnării la moarte a soţilor Rosenberg, primii civili americani executaţi prin electrocutare pentru spionaj în anul 1957.

Şocul  primului contact cu viermuiala marelui oraş este amplificat de ştirea execuţiei celor doi, oraşul nefiind nici pe departe locul în care Esther şi-ar fi dorit să petreacă acea vară. Poate oraşul, văzut într-o lumină gri, difuză, poate ştirea execuţiei, scrisă cu litere de-o şchioapă, care sărea în ochi la toate chioşcurile de ziare sau, poate, ...mai mult ca sigur, starea de depresie în care căzuse tânăra Esther se făceau vinovate de modul de-a percepe realitatea din jur. Pentru că nici şederea la hotelul Amazon împreună cu celelate 12 fete câştigătore, nici trusele de cosmetice primite în dar, care ar fi încântat orice adolescentă, nici ţinutele cumpărate cu scopul de-a participa la evenimentele mondene nu găseau ecou în sufletul ei.

Nimic nu avea sens, relaţiile păreau de complezenţă, plictisul şi dezgustul fiind stările alternative prin care trecea. Şi angoasele de tot felul, spaima existenţială, copleşitoare, în mijlocul unei lumi în care nu-şi găsea locul,  aşa cum s-a întâmplat după petrecerea cu Lenny şi Doreen:

„Tăcerea mă deprima. Nu era tăcerea tăcerii. Era tăcerea mea.”

Remarcabil este ochiul critic cu care tânăra Esther descrie întâlnirile mondene, cocteilurile, de după fiecare prezentare de modă, unde, bietele modele nu îndrăzneau să se atingă de mâncare, unde multă lume, aşa cum era şi ea, nu cunoştea eticheta. În acelaşi registru descrie prima naştere la care participă invitată de prietenul său Buddy Willard, student la medicină, precum şi imaginea pe care i-o lasă goliciunea lui Buddy atunci când încercând s-o seducă se dezbracă în faţa ei. Descoperă că Buddy, băiatul pur în aparenţă făcea ceea ce făceau toţi tinerii de vârsta lui -îşi începuse viaţa sexuală cu o chelneriţă. Pentru Esteher care credea că în dragoste se vine pur şi neîntinat şi de o parte şi de alta, aventura lui Buddy, pare a fi sfârşitul lumii, o dezamăgeşte profund.

Cu acelaşi ochi critic, ironic şi detaşat Esther îşi judecă propria persoană. O mulţime de lucruri pe care nu era capabilă să le facă o scoteau în afara lumii. De pildă: nu ştia să gătească, deşi mama şi bunica erau gospodine perfecte, nu ştia la perfecţie meseria pentru care se pregătea, deci, nu prea avea şanse să găsească un job bun. În concluzie nu prea avea ce oferi unui eventual pretendent la mâna ei. Singurul lucru la care se pricepea foarte bine şi care nu-i ajuta la nimic era să înveţe, să câştige burse şi premii.

„Mă simţeam ca un cal de curse, spune Esther, într-o lume fără piste de hipodrom sau ca un campion la fotbal studenţesc îmbrăcat într-un costum şi dus pe Wall Street, cu toate zilele de glorie adunate într-o cupă aurie, mititică, pusă pe şemineu, cu o dată gravată pe ea ca data de pe o piatră funerară.”

Era precum „smochinul neroditor” şi care bărbat şi-ar fi dorit să se procopsească cu una ca ea? Şi ca dovadă, singurul bărbat căruia îi sugerase că şi-ar dori să facă dragoste cu el, Eric, o găsea prea inteligentă şi prea cinică semănând mult prea mult cu sora lui.

Deşi societatea ipocrită americană de la jumătatea secolului XX condamna sexul în afara căsătoriei, puţini erau tinerii care veneau în noaptea nunţii puri. De altfel, bărbaţii aveau un statut diferit de al femeilor, pentru ei orice fiind permis. Ceea ce-şi dorea, ori simţea femeia, nici nu intra în discuţie. Ea trebuia să se supună şi să asculte de alţii cu mai multă experienţă.

„Poate că era drăguţ să fii pură şi apoi să te măriţi cu un bărbat pur, dar ce te făceai dacă dintr-o dată, după ce vă căsătoreaţi, el îţi mărturisea că nu e pur, aşa cum făcuse Buddy Willard?Nu suportam ideea ca o femeie să aibă o singură vaţă pură, în timp ce bărbatul putea să aibă două vieţi, una pură, alta nu.”

Esther a decis că nici pentru ea interdicţia de-a trece graniţa purităţii ar avea vreo valoare. Numai că odată trecută dincolo, nu găsi nimic care să-i ofere senzaţii speciale, de fiecare dată găsea cusur bărbatului de lângă ea şi unica concluzie la care ajunse fu că: „...indiferent de toţi trandafirii şi de toate săruturile şi de toate mesele la restaurant cu care bărbatul copleşeşte o femeie înainte de-a se însura cu ea, când se termină slujba de cununie gândul lui tăinuit era ca ea să i se întindă sub picioare ca preşul de bucătărie al doamnei Willard.”

Gândind astfel, Esther a decis să nu se mărite niciodată lucru pe care i l-a spus şi lui Buddy atunci când i-a cerut mâna. Faptul că nimic n-o mulţumea, că nu-şi dorea nimic de la viaţă, că era pur şi simplu, labilă, neputând să ia vreo decizie definitivă îl făcuse cândva pe Buddy, studentul la medicină, s-o încadreze în categoria nevroticilor. Acum, Esther îi confirma aprecierea:

„- Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Câte zile oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud reciproc.”

Şi avea dreptate în felul ei. De la bun început, moartea se strecurase în umbra ei. Sugestivă fiind  ştirea care bombarda societatea americană, împărţind-o în două: unii abia aşteptau ca soţii Rosenberg să fie electrocutaţi, în vreme ce, alţii scriau petiţii cerând clemenţă. Luna petrecută la New York se apropia de sfârşit şi Esther îşi dorea tot mai puţin să continue colaborarea cu revista de modă. Pur şi simplu dădea cu piciorul şansei care i se oferise de-a pătrunde într-o lume atât de dorită de majoritatea adolescentelor. Descoperise cât de găunoasă era acea lume glossy, cât de lipsită de substanţă. La ultima şedinţă foto când a fost întrebată ce personaj vrea să întruchipeze pentru revistă, Esther a spus că nu ştie ce vrea.

„- Ei sigur ştii , mi-a spus fotograful.

- Vrea, spuse Jay Cee, spirituală, să fie tot.

Am spus că vreau să fiu poetă.

Apoi au început să caute un nobiect pe care să-l ţin. Jay Cee  a sugerat o carte de poezii, dar fotograful a spus că nu, era prea evident. Trebuia să fie ceva care să arate ce inspirase poeziile. În cele din urmă, Jay Ceeşi-a desprins trandafirul de hârtie, cu coadă lungă, de pe ultima ei pălărie. Fotograful îşi potrivea luminile albe şi fierbinţi

-Arată-ne cât eşti de fericită când scrii o poezie.

Mă uitam prin fresca de plante artificiale din geamul lui Jay Cee spre cerul albastru din fundal. Câţiva nori pufoşi şi teatrali se mişcau de la dreapta la stânga. Mi-am lipit privirea de cel mai mare nor, de parcă, atunci când acesta ieşea din câmpul meu vizual, aş fi putut avea norocul să ies şi eu cu el. Simţeam că e foarte important să-mi menţin gura în linie dreaptă.

-Zâmbeşte-ne.”

Experienţa ei cu New York-ul se termină dramatic. La un pas de a fi violată, Esther cade într-o profundă depresie viaţa nemaioferindu-i niciun motiv spre a fi trăită. Îşi aruncă pe geam toate rochiile scumpe cumpărate pentru petrecerile mondene împrumutând în ziua plecării haine de la altcineva. Ajunsă acasă află că nu fusese acceptată la cursul de scriere creativă, deşi până atunci nu avusese niciun eşec şcolar. Sentimentul ratării este atât de puternic încât nopţile nu mai poate dormi. Îi vine ideea să scrie un roman al cărei eroină, Elaine, să-şi povestească viaţa, dar realizează că nu avea ce povesti, viaţa ei fiind la început. Iată un lucru pe care mulţi dintre cei care scriu romane la 20 de ani îl pierd din vedere: un autor care nu are experienţă de viaţă este, pur şi simplu, plictisitor. Depresia o demoralizează, îi taie pofta de viaţă şi nici de citit nu mai are chef. Când constată că nu se poate concentra să scrie măcar o scrisoare, începe terapia. Trece prin experienţa nefericită a tratamentului cu electroşoci care mai mult o dezechilibrează, accentuându-i depresia. Este găsită la timp după o primă încercare de-a se sinucide şi este internată în clinică din nou. Tratamentul la care sunt supuşi bolnavii în clinica de psihiatrie o traumatizează. Între timp apare Joan, una dintre prietenele ei care-i declară dragoste. Deşi ura bărbaţii pentru misoginismul lor, Esther nu pricepe înclinaţiile sexuale ale prietenei sale:

„-Îmi placi.”, îi spuse Joan

„ Nasol, Joan, i-am spus, luînd cartea în mâini. Pentru că tu nu-mi placi mie. Mă faci să borăsc dacă vrei să ştii.”

În aceste împrejurări se petrece întâlnirea cu profesorul Irwin. Lui Esther îi intrase în cap că primul bărbat cu care avea să se culce trebuia să fie inteligent şi să-l respecte, un bărbat pe care apoi să nu-l mai vadă şi care să fie experimentat, de vreme ce ea era virgină. Şi Irwin era bărbatul ideal pentru a-şi pierde virginitatea.

La finalul romanului Esther intră în camera în care o echipă de medici de la sanatoriu o vor intervieva pentru a da verdictul dacă va fi externată, sau nu.

Spre deosebire de autoare care-şi va pune capăt zilelor, eroina romanului rămâne în viaţă. Interesant finalul deschis al naraţiunii, autoarea lăsând la latitudinea cititorului să imagineze un final. Clopotul de sticlă, roman subiectiv, scris la persoana întâi este o adevărată „radiografie a unuia dintre cele mai zbuciumate suflete feminine ale secolului XX. „ Scris cu sinceritate, ironie şi dezinvoltură captivează cititorul ţinându-l în priză până la final. Depresia, această boală care macină lumea modernă şi care a distrus nenumărate vieţi, mai ales, în rândul oamenilor de artă este precum o capcană din care foarte puţini mai pot scăpa. Dar cu ce preţ!

Bibliografie:Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Editura Polirom, 2012