"A TRĂI DECENT"

Aud, tot mai des, în ultima vreme, expresia  „a trăi decent”, expresie în numele căreia se clamează câte şi mai câte drepturi. „A trăi decent” a devenit unicul scop al vieţii, ultima treaptă a Paradisului pământesc pentru care merită să sacrifici orice alte porniriri, venite din cine ştie ce rătăciri ale gândului rău strunit. „A trăi decent” echivalează cu „o îndestulare liniştită”, în care „fericirea” de altădată a fost înlocuită cu „bunăstarea”, iar „nobleţea spiritului” cu „decenţa”.

Toată această zbatere de „a trăi decent” mi-a amintit fără să vreau de personajul lui Gogol, Cicikov, a cărui unică dorinţă în viaţă era „de a călca sigur pe o temelie sănătoasă”, lucru care nu se putea întâmpla decât acumulând cu religiozitate, copeică lângă copeică, pentru ca mai târziu să cumpere ceea ce l-ar fi pus în rând cu toată lumea şi i-ar fi dat siguranţa şi statutul de „om cu bunăstare”, sau cum am spune în zilele noastre, „să trăiască decent”. Cicikov nu iubea banul în sine: „nu ţinea la bani pentru bani, spune Gogol, nu era un om chiar zgârcit, un cărpănos. Nu, nu era mânat de acest îndemn; visa o viaţă de plăceri, îmbelşugată, trăsuri, o casă minunat orânduită, mese bune... Banul, refuzat cu zgârcenie deocamdată, atât sieşi cât şi altuia, era strâns pentru mai târziu, ca odată şi odată să guste negreşit din toate. Când vreun bogătaş trecea într-o trăsură frumoasă, trasă de cai trăpaşi cu hamuri scumpe, Cicikov sta locului încremenit apoi, parcă trezit dintr-un somn lung, zicea: „Şi când te gândeşti că era un conţopist , care se tundea muscăleşte!”.

Oare câţi dintre cicikovii dâmboviţeni nu vor fi trăit această revoltă, la vederea ciobanului cu ditamai „maibacul”, ce-şi duce zilele într-un palat, ajuns graţie admiraţiei mioritice, drept reprezentant de frunte al naţiei, taman în forurile europene? Şi, care, de la înălţimea statutului de Cicikov îndestulat, se adresează celor mulţi cu condescendenţă: „Aşa m-a făcut mama, sunt constructiv, iar cei care sunt complexaţi să n-aibă duşmănie pe mine. Mie nu-mi place să citesc că îmi lăcrimează ochii şi mă dor, dar uite că am realizat ceva în viaţa asta şi fac imagine ţării peste tot unde merg.” (Adevărul)

Ei, dar câţi dintre cei care-l privesc cu admiraţie nu şi-ar dori „un trai decent” ca al lui? Şi câţi nu şi-au sacrificat orice alte porniri, inclusiv moralitatea, subordonându-le acestui scop: „a trăi decent”? Căci, aşa cum spune şi Cicikov: „dacă ţi-ai ales un scop, trebuie să mergi spre el de-a dreptul... Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe toată lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!”

Gândind astfel, „binele” şi „răul” devin atât de relative în capul multora dintre cei care visează la un „trai decent”, încât instinctul de agonisire e bine scuturat şi aerisit de orice alte piedici ce ţin de moralitate. Şi cum să nu afirm aceste lucruri, când citesc despre o tânără plecată în Italia „la furat” cu ştirea mamei, care mamă, probabil, s-ar fi supărat aflând că fata „face trotuarul” pentru a strânge mai repede acei bani necesari la terminarea vilei dintr-un sat de pe undeva din judeţul Timiş?

Deşi, mai degrabă conservatori şi tradiţionalişti, imediat după 90, când s-a câştigat lucrul cel mai de preţ-libertatea de mişcare- cicikovii dâmboviţeni au descoperit "traiul de huzur" al celor pe care vreme de 50 de ani partidul unic i-a înfierat. Şi unica lor dorinţă a devenit cea de a-şi face „un trai decent”, culegând doar „florile plăcerii”, caimacul raiului occidental, ceea ce se vedea doar la suprafaţă, nimic ce ţinea de profunzimea culturii
universale. Mulţi dintre ei, gândind „creştineşte” precum Cicikov, au pornit cu
inima deschisă şi cu ochii plini de lacrimi către lumina orbitoare a marilor metropole
europene, spunându-şi precum confratele lor rus: „Inima lui miloasă (a occidentalului) nu-l rabdă să nu-şi puie pitacul de aramă în palma unui sărac.” Numai că, odată ajuns „să trăiască decent” în sătucul lui, creştinul sfârşeşte în păgânul narcisist prin idolatrizarea propriei deveniri.

Ajuns în acest punct al acumulării, este supus, precum oricare muritor de la Confucius încoace, ideeii pozitiviste de perpetuare veşnică. Pentru Cicikov nu există un sfârşit, dimpotrivă, o continuitate infinită a propriei seminţii - ne este nouă bine, copiilor noştri trebuie să le fie şi mai bine, nepoţilor, strănepoţilor, şi mai şi. Unicul sens dat vieţii este cel de acumulare, de agonisire pentru cei ce vor veni „a capitalului mort, a tezaurului de suflete moarte”, care nu se va risipi niciodată. Un adevărat „cult al urmaşilor” a devenit obsesia lui Cicikov, soţia şi copiii fiind eterna justificare a tuturor nelegiuirilor, a tuturor absurdităţilor monstruoase pe care le avem zilnic în faţa ochilor. Iar „temelia sănătoasă” a acestor agoniseli alungă orice himeră idealistă: „Să pot lăsa o moştenire soţiei, copiilor, pe care am vrut să-i am pentru binele patriei, ca s-o slujesc. Iată pentru ce am vrut să fac avere! spune Cicikov. Dumnezeu mi-e martor, că întotdeauna mi-am dorit o soţie, că am dorit să-mi fac datoria de om şi cetăţean, ca să câştig într-adevăr stima cetăţenilor, mai-marilor mei.” „Aş fi pierit, se gândeşte el într-un moment de primejdie, ca o băşică pe apă. Fără urmă, fără urmaşi.” Nu vi se pare cunoscută această invocare?

Iată spaima cea mare: să nu ai urmaşi cărora să le laşi agoniseala de-o viaţă, banul pe ban adunat, indiferent cum. Chiar dacă „sufletele moarte” negociate de eroul gogolian au fost înlocuite azi de „sufletele vii” scoase la mezat de cei ce-şi spun politicieni, îmbogăţiţi peste noapte, dar şi de cicikovii care le invidiază statutul, fiind oricând gata să-i spulbere. Cine mai poate fi atât de naiv să creadă în vorbele lui Iisus: „Adunaţi-vă comori în cer. Ce răscumpărare dă omul pe sufletul lui sau ce folos va avea, dacă va cumpăra întreaga lume, iar sufletul şi-l va pierde?”

Trăim în plin materialism, iar atunci când toate aceste fapte duc într-o fundătură, se aud scuze demne de acelaşi personaj gogolian: „Ce să fac? M-a nenorocit blestemata de lipsă de măsură, Satana m-a ispitit, m-a scos din marginile judecăţii şi înţelepciunii omeneşti.” Nu c-ar avea cineva vreo urmă de regrete pentru ceea ce face. Asta e lumea în care trăim, lume în care totul e precis formulat, geometrizat, planificat, şi în care idealismele nu-şi au rostul. Şi-atunci noi de ce-am fi altfel, dacă ăsta e cursul omenirii? Uneori ne mai supărăm pe acei „pictori” care îndrăznesc să ne surprindă chipul cel adevărat. În rest, nu ne dorim decât „să trăim decent”. „Decentul” nostru, nu cel al locuitorului Saharei care doreşte doar un strop de apă să-i umezească buzele arse, nici „decentul” celui prins la întretăierea gloanţelor, nici „decentul” celui care scormoneşte în gunoaiele altora pentru o coajă de pâine.

La final, nu pot să spun decât, parafrazându-l pe Puşkin, care sub impresia lecturii „Sufletelor moarte”, îşi exprima tristeţea -o tristeţe dominată de spaima monstruozităţii lumii în care trăia: „Doamne, cât e de tristă, România noastră!” Să ne ferească Dumnezeu de vremuri grele cu adevărat!