ALDOUS HUXLEY- FRUNZE USCATE(note de lectură)

Motto: „De unde ştiţi că Pământul nu e iadul altui

Univers?”

Gogol pleca din această lume lăsând un ultim îndemn contemporanilor: „nu fiţi suflete moarte, ci vii!” Şi mulţi s-au întrebat după aceea: cum să împaci trăirea întru Hristos fără să te dezici de viaţă? În romanul său Frunze uscate, Aldous Huxley abordează pe un ton plin de ironie tocmai încercarea individului de-a rezolva această dramă: „A fi sfâşiat între imperative diferite este soarta dureroasă a aproape oricărei fiinţe umane. Între înger şi demon, între materie şi spirit, între raţiune şi venerata judecată. Conflictul în diferitele sale forme este tema oricărei drame.” Spre deosebire de Gogol, Huxley reuşeşte doar să dea viaţă unor personaje mai degrabă de natură livrescă ce se mişcă într-un spaţiu rarefiat ce caracterizează o linie narativă la fel de livrescă. La un moment dat unul din personajele sale, domnişoara Threpow, care de multe ori se face purtătoarea de cuvânt a însuşi autorului, îşi exprimă regretul că nu se poate înălţa la nivelul trăirilor autorilor ruşi: „Când îl citea pe Dostoievski sau pe Cehov, nu se putea împiedica să nu se suspecteze că era altfel alcătuită decât aceşti ruşi.”

În romanul său, Huxley surprinde lumea artistică şi pseudoartistică din prima jumătate a secolului XIX. Indiferent de temperamentul pe care-l are individul, există un al doilea nivel al formării umane: cel al perfecţiunii spirituale către care tinde fiecare. Omul e deopotrivă supus pasiunilor, impulsurilor biologice, dar, totodată, şi raţionalului.

Drama personajelor lui Huxley se declanşează atunci când încep să trăiască experienţa rupturii echilibrului, când toate tipurile de laşităţi, minciuni, amabilităţi şi sincerităţi inutile încep să le copleşească. Puţine dintre personajele sale se pot sustrage existenţei fără scop, găsindu-şi echilibrul şi liniştea pentru refacerea ordinii iniţiale. Din punctul de vedere al autorului, nivelul de realizare a Omului este condiţionat de şapte elemente care ar da unitatea acestuia cu Universul: Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea, Sănătatea, Graţia, Bucuria. Absenţa unuia sau a mai multor elemente explică ruperea echilibrului.

Particularitatea prozei lui Huxley e dată de ironia generată de dubla funcţionare a ideilor prin oameni: una sunt şi alta şi-ar dori să fie: dihotomia dintre etre si paraitre. Deşi există o compatibilitate între fiinţă şi ideea atribuită ei, distanţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce-şi doresc să fie e, uneori, imensă. Unde mai pui că şi ideile mari pot fi puse în legătură cu situaţii derizorii, cu un comportament nesincer, aşa cum şi sinceritatea neadecvată poate trece drept prostie, afectare, cochetărie.

Alienarea personajelor transpare şi în relaţiile interpersonale: oamenii lui Huxley nu sunt singuri, dar trăiesc într-un fel de infern comun prin necomunicare. Fiecare îşi doreşte o poziţie cât mai privilegiată în societate, din egoism şi din comoditate. Aproape toate personajele sale suferă de bovarism: sunt ceva, dar vor să pară altceva - de aici şi rolul decisiv al disimulării, al conduitei duale.

 Irene e o fată simplă, căreia îi place să coasă lenjerie, dar pentru că mătuşa sa vede în ea o mare artistă, nu ştie ce să aleagă: „ce să facă? Să picteze şi să scrie sau să se apuce să-şi coasă lenjeria?” În final, se angajează în faţa mătuşii să fie o artistă desăvârşită, chit că ei îi lipseşte talentul şi tragerea de inimă către lumea artei.La rândul său, domnul Chellifer, deşi sufera de mal de siecle, continuă să facă ceea ce nu-i place, adică să scrie într-o revistă despre creşterea iepurilor de casă. Mary, alter-ego-ul autorului, îşi compune o mască pentru Calamy, apărând drept autoarea inteligentă plină de cinism, în raport cu platitudinea celorlalţi. „Fiind o fire mult mai pătrunzătoare şi autoanalitică decât majoritatea bărbaţilor şi femeilor care condamnă cu indignare la alţii propriile păcate înveterate, domnişoara Thriplow îşi dădea seama , criticându-i pe alţii, de existenţa unor defecte similare la ea.”

Personajele lui Huxley sunt actori ce joacă roluri diferite pe scena propriei vieţi. Maeştri în arta disimulării, bolnave de snobism, în sensul bun al cuvântului, toate acţiunile lor sunt dominate de verbul a părea, întrucât noblesse oblige. Doamna Aldwincle suferă de prostie incurabilă, chiar dacă, devenind proprietara unui vechi palat Italian (Palatul Cybo Malaspina) încearcă să devină o adevărată amfitrioană pentru lumea artei. E într-adevăr o imbecilă şi o mărginită, fapt care i se trece cu vederea datorită averii pe care o deţine şi a încercărilor sale de mecenat. Până şi ticălosul de Elver îşi justifică intenţiile criminale printr-o reminescenţă din Dante, ce plutea în mintea-i înceţoşată de alcool: „În Dante, tata ne-a crescut în versuri din Dante; eu le uram… Dar câte ceva mi-a mai rămas totuşi în minte. Vă mai amintiţi de femeia care povesteşte cum a murit: „Siena mi fe, disfecemi Maremma”? Soţul a închis-o într-un castel din Maremma şi ea a murit de friguri.”

Aproape toate personajele lui Huxley îşi caută salvarea prin Dragoste, dar fiecare o înţelege în felul său:

doamna Aldwincle aspiră la o iubire absolută, pasională, care să-i acorde un statut de Laura sau de Beatrice.

Domnişoara Thripow la rândul ei, deşi, fire rece şi calculată, visează la o iubire magică, aşa cum doar în marile

romane mai poţi întîlni. Asemeni Emei Bovary, ea nu-şi trăieşte nici pe departe propria viaţa, ci se confundă cu

unul din personajele romanului pe care tocmai îl scrie.

Francis Chelifer, cuprins de mal de siecle, citeşte Wittgenstein, ascultă Bach, dar aspiraţiile sale nu coincid deloc cu slăbiciunile care-l trag înapoi. Speră ca timpul şi înaintarea în vârstă să ucidă Adamul din el, să se poată instala într-o existenţă umană naturală şi să-şi găsească Pacea.

Cardan încearcă la rândul său să-şi depăşească statutul de slugă prea plecată a doamnei Aldwincle şi printr-o ticăloşie - căsătoria cu retardata Grace, pe care o răpeşte de la fratele său -, speră să intre în rândul celor bogaţi prin averea pe care aceasta o deţinea. Din păcate, Grace moare stupid intoxicându-se cu peşte stricat, tocmai într-o localitate de pe malul mării unde peştele se găsea din abundenţă.

E o continuă simetrie între realitate şi aspiraţie încât, uneori, masca pe care o poartă personajul, chiar aduce o schimbare a identităţii. Astfel, lordul Hovenden, din pietonul imbecil, se transformă într-un adevărat supraom la volanul automobilului şi reuşeşte să spună ceea ce gândeşte, pierzându-şi timiditatea în faţa Irenei.

Singurul personaj care chiar face ceva pentru a ieşi din caruselul dualităţii şi al minciunii ajunsă ca mod de viaţă, este Calamy, care, în final, se retrage în sihăstria montană, spaţiu de concentrare şi iluminare, dar asta numai după ce a trăit experienţa înălţării de la existenţa fără scop. Pacea pe care personajul şi-o regăseşte e creatoare, înălţătoare.

Oprindu-mă la acest personaj am ajuns la dilema lui Gogol: adevăratul creator îşi poate îndeplini propria misiune, propria ardere, aici pe pământ, rămânând în bune relaţii cu Dumnezeu sau trebuie să trăiască agonia marelui creator rus?

 În viziunea lui Huxley, doar ascetizarea artistului îi poate aduce liniştea creatoare, împăcarea cu sine şi cu marele Creator. Gogol a trăit drama mortificării propriului suflet, fiind obsedat de această dilemă, ca, în final, să lase cu limbă de moarte acel îndemn celebru: „fiţi vii!”Dar, a fi viu înseamnă până la urmă rezolvarea dihotomiei dintre a fi şi a părea în favoarea lui  a fi.