MOTTO:"Nu vreau să mor idiot".( Havel)
Prostia, eseul
politico-filosofic scris de Andre Glucksmann, publicat în martie 1985,
mi-a dat o variantă de răspuns la una din întrebările care-i frământă pe cei
ce realizează adevărata dimensiune a ororilor care au marcat cel de-al
XX-lea secol: Cum a fost posibil?
Cine este Andre Glucksmann, cel care s-a încumetat să scrie un eseu despre prostia instituţionalizată? S-a născut pe 19 iunie 1937 în Boulogne–Billancourt, într-o familie de evrei aşkenazi, proveniţi din Austria. A studiat la Lyon, apoi la Şcoala normală superioară din Saint-Cloud. Prima sa carte, Discurs asupra războiului a fost publicată în 1968. În 1975 a publicat Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni, iar în 1977 Maeştrii gânditori. Este unul dintre cei mai redutabili eseişti ai secolului XX, autor profund implicat în viaţa cetăţii care abordează o serie largă de probleme printre care şi cea a totalitarismelor.
Asemeni
multor intelectuali, a cochetat în tinereţe cu marxismul, pentru ca apoi să
înceapă un război ideologic total atât cu totalitarismul marxist, cât şi cu cel
fascist. Pentru că, spune Glucksmann, „cei mai înverşunaţi critici ai
totalitarismului -Soljeniţîn, Orwell, Souvarine - iau lumină de la flacăra unui
stalinism care i-a pârjolit şi pe ei. Cine nu s-a lăsat niciodată pradă beţiei,
nu prea este pregătit să pătrundă aventura beţivului.”
Aşadar, unul dintre răspunsuri ar fi:
din cauza Prostiei, fenomen universal, la a cărui globalizare au
contribuit din plin marii intelectuali. Parafrazându-l pe Flaubert, Glucksmann
afirmă: „Prostia suntem noi.” Cei care am traversat un întreg secol fără
înţelegerea exactă a lucrurilor şi fără să fi învăţat lecţia de la Socrate
citire, aceea de-a ne cunoaşte limitele şi de-a nu uita nicio clipă cât de
ignoranţi suntem. Sau cum spune Glucksmann: „Cunoaşte-l pe
imbecilul din tine.” Şi
asta fără nicio urmă de maliţiozitate, pentru că, mai consecvent pe lumea asta
decât prostul, nu există. Şi pentru că, gândirea, în general, filozofia, în
particular, au fost puse între paranteze atunci când, o dată în plus, trebuiau
să fie puse în slujba umanităţii.
Amintesc aici primul semnal de
alarmă tras de scriitorul Panait Istrati, după călătoria făcută în URSS şi după
ce-a văzut adevărata şi hidoasa faţă a comunismului. Reacţia intelectualilor
francezi a fost cît se poate de virulentă şi atât de bine orchestrată, încât a
făcut din cel care dezvăluia lumii crudul adevăr un duşman de moarte. Mai
târziu aceeaşi soartă a avut-o şi Soljeniţîn. Nici Havel n-a fost privit cu
ochi mai buni, mulţi dintre intelectualii europeni de stânga, considerând că toate
aceste reacţii antitotalitare au ca rădăcină lipsuri materiale, nu acel rău
profund care afectează fiinţa în demnitatea sa - lipsa libertăţii de gândire şi
de exprimare. Nu despre teroarea sângeroasă şi înfometările din trecut la care
popoarele au fost supuse, ci despre cu totul altceva era vorba. Despre frica
care aproape că sufoca pe fiecare individ în parte şi despre minciuna
totalitară care a devenit politică de stat.
Omul e singurul
animal capabil să devină prost, afirmă Glucksmann, de vreme ce prostia ideologizată s-a întins aupra
întregii lumi precum o ciumă. Şi dacă de nazism lumea s-a vindecat foarte
repede, trăind şocul imaginilor abominabile cu nelegiuirile petrecute în
lagărele morţii, comunismul mai bântuie încă precum o stafie, având de partea
sa pe mulţi dintre intelectualii de renume. „De multe ori început, adesea
întrerupt, întotdeauna inhibat, travaliul colectiv de doliu nu se poate realiza
cu câteva mărturii brute, deja ofilite, cu fotografii îngălbenite şi cu voci
aproape stinse.”… „Aşa cum a fost Auschwitz pentru Occident, Kolîma trebuie să
devină experienţa interioară a popoarelor imperiului sovietic.” Şi nu
numai. Dovada că lumea este încă reticentă în a pune alături cele două
ideologii, care în esenţă au o singură rădăcină, este şi respingerea
solicitării celor şase state europene de-a trata crimele comunismului în egală
măsură cu cele ale nazismului.
Ba, gândind la zidarul lui
Soljeniţîn, Ivan Denisovici, autorul ajunge la concluzia că ideologia marxistă
s-a dovedit cu mult mai parşivă decât nazismul, atunci când a exploatat cu
multă viclenie capacitatea pe care o are omul de-a se întemniţa singur-
intervenind printr-o acţiune spirituală asupra spiritului. „Febra
de zidar a lui Denisovici, spune Glucksmann, ilustrează o regulă
generală: fiecare îşi poartă bucuros bolovanul pentru zidirea închisorii
comune, Sisif a devenit muncitor colectiv” Concluzia: „Uluitoarea
capacitate autoflagelantă a prostiei închide în fiecare ideologie sâmburele
tare al urii de sine.”
Dacă în sa Fenomenologie a
spiritului, Hegel descrie profundele frământări între limitele
antagonismelor ale unei inteligenţe care la final iese biruitoare, devenirea-lume
din secolul al XX-lea apare mai degrabă ca efectul unei dialectici a prostiei
şi nu a spiritului. Căci prostia a ieşit biruitoare, întărită am putea zice,
dintr-un întreg sistem de contradicţii. Ea nu este niciodată în criză de
argumente (dovada febra neocomunistă care i-a cuprins pe majoritatea
intelectualilor în acest moment) şi reinventează mişcarea de perpetuum
mobile a celui care se pedepseşte singur. Experienţa repetată a secolului
al XX-lea, prelungită în secolul al XXI-lea, arată că „poţi sfârşi prosteşte
fără să fii un imbecil”
Totalitarismul nu moare de la
sine: „sau îl faci bucăţi, sau îl laşi în pace”, spune Glucksmann. Nu
există cale de mijloc. Dovadă este post-totalitarismul care bântuie încă
Europa, purtând masca unei „democraţii originale”. Şi lucrul cel mai
evident este faptul că minciuna are mare trecere în toate păturile societăţii.
„Căci esenţa Statului bazat pe minciună constă în faptul că te face să participi
(conştient sau inconştient, nu are importanţă) la devalorizarea colectivă a
ceea ce fundamentează întreaga demnitate şi întreaga glorie a vieţii omeneşti;
ajungi să iei parte la devalorizarea nu numai a adevărului ca atare, ci şi a
aspiraţiei spre cunoaşterea adevărului” (P.Fidelius) „Teroarea în masă
îngrozea, minciuna post-totalitară prosteşte; iată două modalităţi de a priva
individul de posibilitatea de a-şi folosi individual creierul.” (Glucksmann)
Lumea îşi doreşte stabilitate,
linişte; principiile democraţiei veritabile, fiind grav compromise de urmaşii
celor ce-au instituit totalitarismul comunist, cad în derizoriu. „În
era post-totalitară, fiecare tolerează prostia celui de lângă el cu condiţia ca
aceasta să nu-i uzurpe propria prostie.” Societatea subzistă
gândind cât mai puţin posibil, statul post-totalitar se întăreşte prin
exploatarea inteligentă a prostiei individuale. Şi la acest atac adus asupra
inteligenţei de către Putere aderă cu voioşie mare parte din intelighenţie
care, nu de puţine ori, şi-a trădat propriul statut, intrând în concubinaj cu
Puterea. În această situaţie, graniţa dintre prostie şi ticăloşie este cât se
poate de fragilă.
„Inegalitatea socială, spune Glucksmann, pare să fie cheia
dezechilibrului mental.” Mizeria celor săraci poate fi uşor manipulată în
slujba prostiei ideologice. Este suficient să apară la orizont un salvator, cel
care promite aducerea Raiului pe pământ, şi oamenii vor reacţiona precum o
turmă. Şi odată ce le intră în cap că numai democraţia este aceea care le-a
distrus viaţa, pauperizându-i, nimic nu le mai poate schimba gândirea. Deoarece
„cretinul se caracterizează prin aceea că niciodată nu se lasă
descumpănit, el se arată mereu gata să-şi formeze o părere despre ceea ce nu
ştie, să decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înţeles îi
scapă.”Şi cât de bine se vede acest lucru în timpul
campaniilor electorale! Pe bună dreptate, autorul se întreabă de unde provin
certitudinile unei lumi pe care fiecare campanie electorală îşi propune s-o
construiască din temelii?
Prostia este universală. Nu
poate fi catalogată nici de dreapta nici de stânga, însă atunci când nu este
privită cu înţelegere, prostia ne devorează. Purtând mai multe chipuri, în funcţie
de epoca în care a trăit, prostia se baricadează în propria autosuficienţă şi
devine de neclintit. Nimic n-o atacă fără să se zdrobească. E perseverentă şi
are propria logică nu de puţine ori cât se poate de cuceritoare. Structura
tâmpă, spune Glucksmann, se ocroteşte singură prin eliminarea a ceea ce
o contestă. Nimic n-o supără mai mult decât critica. Şi dacă animalul
găseşte de obicei un obiect pe care să se cocoaţe, prostul stă cocoţat pe sine
însuşi. Pentru mintea lui îngustă, totul este posibil. El poate ordona
şi clasa lucrurile la infinit, nu-şi pune întrebări niciodată, îşi etalează
autosuficienţa ca pe o mare minune a lumii cerând omologarea ei cu valoare de
adevăr absolut. Şi pentru exemplificarea prostului tipic, Glucksmann face
recurs la personajele lui Flaubert. Emma e tipul de prost snob, care citeşte o
mulţime de cărţi şi începe să trăiască viaţa eroinelor de acolo. Bouvard şi
Pecuchet sunt alte tipuri de proşti: ei iau totul de-a gata din dicţionare şi
le servesc celorlalţi drept adevăruri incontestabile. Judecă pe toată lumea,
dar nu se lasă judecaţi. Până şi iubirea prostului este una platonică,
închisă-n versuri contrafăcute. Se adoră pe sine şi nu-şi poate explica iubirea
în afara lui. Se defineşte de fiecare dată raportându-se doar la sine. Îi place
să se asculte şi să fie adulat de ceilalţi. De obicei îi este frică de moarte
şi de aceea ajunge bolnav închipuit. Dar mă opresc. Lista e mult mai lungă şi
întărită de exemplele din literatura lumii. „Cu excepţia cretinilor,
spune Flaubert, murim întotdeauna cu nesiguranţa propriei valori şi
a operelor noastre.” Siguri pe ei, proştii ajung la un moment dat
creatorii şi diriguitorii lumii. Şi cum să te salvezi de ei? Să fugi? Dar de ce
trebuie să fugi din calea lor?
Factorul catalizator în existenţa şi supravieţuirea prostiei este însuşi
intelectualul. El care se crede organizator, propovăduitor, prevestitor,
denunţător de apocalipsă. El care-şi arogă apoteotic funcţia de salvator al
umanităţii. Ne-a dovedit-o Marx ,
Lenin şi toţi urmaşii lor, cu prisosinţă. Ne-au dovedit-o şi ne-o dovedesc în
continuare, Casandrele neliniştite ce prevăd acum moartea democraţiei, chemând
la luptă proletară. Citind cartea lui Julien Benda, Trădarea
intelectualilor, ni se întăreşte ideea că toţi aceşti falşi Mesia au adus
omenirea acolo unde a ajuns. Glucksmann consideră că termenul de „intelectual”
datează de pe vremea afacerii Dreyfus, când oamenii de litere s-au manifestat
ca o colectivitate şi-au intervenit în scandalurile cetăţii. Astfel, elita s-a
împărţit în două tabere, fiecare considerând că deţine adevărul absolut.
Intelectualii şi-au schimbat menirea, punându-se fiecare în slujba unui
stindard, fără să accepte că adevărul sălăşluieşte undeva pe la mijloc. În
timp, intelectualul a devenit un sacerdot, un propovăduitor al unei lumi
utopice. Aşa s-a întâmplat cu Lenin, „gânditorul arici” cu o singură
idee fixă, aceea de-a schimba lumea după tiparele minţii lui, creînd un Univers
al Prostiei în care Binele, Frumosul şi Adevărul ar fi trebuit să-şi dea mâna.
Fiind lucrul cel mai echitabil împărţit din lume, Prostia se găseşte în fiecare
din noi. Altfel, de unde s-ar fi alimentat regimurile totalitare, care au
umbrit faimosul secol XX, precum şi cele două războaie mondiale?
Închei cu un citat al lui Roland
Barthes, care nu-mi lasă nici urmă de speranţă: „…Prostia ar fi un sâmbure
tare şi indivizibil, un element primar: nu există nici o posibilitate de-a o
descompune ştiinţific (dacă o analiză ştiinţifică a prostiei ar fi posibilă,
s-ar prăbuşi întreaga televiziune). Ce este ea? Un spectacol, o ficţiune
estetică, poate o fantasmă? Şi dacă ne-am include şi noi în peisaj? E frumos, e
sufocant, e straniu; iar despre prostie n-aş avea, în fond, dreptul să spun
decât atât: mă fascinează
Bibliografie: Andre Glucksmann, Prostia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu