CUM TRĂIESC MORŢII SAU DESPRE ADEVĂRATA FERICIRE

Cum trăiesc morţii? Iată o întrebare pe care nu ştiu câtă lume şi-o pune. Nu. Nu-i o întrebare absurdă, ci una cât se poate de normală, dacă ţinem cont de vremurile în care trăim. Un posibil răspuns l-a dat scriitorul englez Will Self  în al său roman Cum trăiesc morţii, apărut la editura Humanitas. Deşi, nu despre cartea cu pricina vreau să vorbesc acum, am aflat că între metropola şi necropola  londoneză mare diferenţă nu-i. Că şi ei plătesc taxe (nu ca la noi, unde nici viii nu se prea înghesuie). Că au pofte devoratoare pe care şi le satisfac din plin, nefiind pândiţi de consecinţe - adică, mănâncă bine fără teama kilogramelor, fumează, se droghează, fac sex (fără teama că vor face şi copii), merg la slujbe, la restaurant, se iubesc, se urăsc. Într-un cuvânt, trăiesc viaţa din plin, aşa cum n-au făcut-o aici în lumea în care ne chinuim noi să supravieţuim. Şi toate aceste lucruri le aflăm din mărturisirile protagonistei, Lily Bloom, o bătrână evreică doborâtă de cancer, care ajunge la concluzia că cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla cuiva este „să nu-şi trăiască moartea”.

 Aşadar, în rândurile care urmează, încerc să aduc la cunoştinţa cititorului fapte care dovedesc cât de mult s-au schimbat lucrurile şi pe meleagurile noastre. Dacă pe vremea copilăriei mele moartea mai înfiora şi impunea un oarecare respect, azi situaţia este total diferită. Îmi amintesc cu câtă obstinaţie refuzam să rămân peste noapte la una dintre rudele mele, ce avea locuinţa la o aruncătură de băţ de cel mai mare cimitir din oraşul de pe Dunăre. Eram ferm convinsă că „vecinii” de peste drum duc o viaţă cât se poate de agitată noaptea şi, mare lucru n-ar fi fost, să vină să-mi facă, aşa, câte-o vizită, în vreme ce eu aş fi fost cuprinsă de somn. În consecinţă, pentru a evita o întâlnire care-mi dădea fiori reci pe şira spinării, numai când mă gândeam la o atât de stranie întâlnire , îmi vedeam de drumul meu. Acum, parcă am căpătat şi eu o altă înţelegere a vieţii de după viaţă, dar anumite lucruri care se petrec sub ochii mei îmi depăşesc, nu de puţine ori, puterea de imaginaţie.

 Mai zilele trecute, aflată într-o pasă nu prea bună, îmi zic: ia să văd şi eu ce-l mai poate face fericit pe un om, acum, când, oriunde ai întoarce privirea, auzi numai au! şi vai! şi vezi doar chipuri încruntate. Iar dacă ai proasta inspiraţie să contrazici pe cineva în ceea ce priveşte convingeri bine înţepenite în adâncul fiinţei sale (că deh! până şi sfinţii se mai îndoiesc de existenţa Celui Puternic), te trezeşti pur şi simplu luat de urechi. Ce-mi zic? ia să dau un search pe goagăl la cuvântul „fericire”. Zdrang! Îmi apare sub privire următorul text de încurajare: „Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete!”

Zic: taci! c-am nimerit-o. Ia să vedem cât îi trebuie unui om să fie fericit…

Şi, iată, care-i reţeta pentru avea inima cât roata carului şi chipul surâzător: una bucată „icoană sfinţită a Maicii Domnului”, una bucată „cruce de mână”, una bucată „toiag de ceară curată”, „tămâie parfumată”, „căţuie pentru tămâiere” precum şi una bucată „îndreptar privind înmormântarea şi pomenirile pentru cei Adormiţi”. Şi ca să nu alergi ca bezmeticul să aduni laolaltă toate lucruşoarele pomenite mai sus, câţiva dintre păstorii oiţelor majoritare au pus de-o afacere, vânzând „truse pentru înmormântare.” Cel ce achiziţionează un astfel de obiect află, plin de bucurie, că a găsit ceea ce mulţi caută dar nu găsesc - „calea către fericire”. Sloganul care face reclamă cutiei buclucaşe fiind cât se poate de sugestiv: „Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete…”

Unul dintre păstori, intervievat de-o jună ziaristă, afirmă cu convingere că: „trusa este foarte folositoare pentru oameni”. 

Cred şi eu, făţarnicule, mi-am zis în gând. Mai ales că  nimic nu-i gratis pe lumea asta. Iar voi aţi făcut din biserică un fel de agenţie de imobiliare în care de la ultimul gropar până la vlădică toată lumea tranzacţionează locuri de veci. Preţurile sunt imense pentru nişte pârliţi de morţi care n-au văzut în viaţa lor câteva sute de euro laolaltă, darmite un teanc de câteva mii. Şi pentru ce? Doar să ţi se odihnească oasele după ce nu mai ai nicio legătură cu lumea celor vii? Şi, cum o şmecherie cere alta, spre a se susţine, iată că au apărut şi pleşcarii, desigur din rândul celor mai onorabili cetăţeni ai patriei: politicienii. Nume sonore şi predestinate precum Toni Greblă sau Gheorghe Caralicea  şi-au fabricat certificate de revoluţionari obţinând astfel locuri de veci gratis. Nu ştiu cât se vor fi bucurat popii, cert este că n-au suflat o vorbuliţă: o mână spală pe alta şi amândouă spoliază bugetul unei naţii şi-aşa ameţită de foame şi sărăcie. Alţi politicieni, precum Cătălin Voicu, acest Bran al politichiei dâmboviţene au avut aspiraţii mult mai înalte: pe lângă gratuităţi şi-au dorit să intre în istoria românilor şmanglind locul de veci al unui erou veritabil. Gogomanul cu pricina şi-a dorit să stea la dreapta voievodului Ghica, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri a pus la pământ cavoul generalului Ioan Nicolescu Argeşanu, erou al Războiului de Independenţă şi a ridicat ditamai cripta de marmură să nu uite naţia română ce erou a fost la cârma ei în cel de-al XXI-lea secol. Obrazul bucălat al şmenarului politruc va adăsta la cele veşnice la loc de cinste pe măsura faptelor sale din timpul vieţii.

După cum se vede din cele relatate bisnisul din zona fericirii veşnice este înfloritor şi ca atare concurenţa este acerbă. Pe viaţă şi pe moarte, s-ar putea spune.

Aşa cum s-a întâmplat într-un sat de pe lângă Slobozia, Reviga, când după ce fostul preot fusese concediat de patriarhie, cei din localităţile învecinate s-au încăierat la capul răposatului pentru întâietatea taxei de înmormântare.  Lupta a fost crâncenă, fostul preot a blocat uşile şi geamurile decedatului să nu care cumva să treacă la opoziţie precum vajnicii noştri politicieni. Dar şi opoziţia nu s-a lăsat mai prejos: s-a dus cu noaptea-n cap la casa defunctului, când toată lumea moţăia şi nu mai avea aceeaşi prezenţă de spirit şi, înşelând vigilenţa paznicilor, au turnat o scenă de cascadorie cu decedatul, care l-ar fi lăsat cu gura căscată şi pe Bruce Lee, catapultându-l pur şi simplu pe geam. În drum, babele siderate au asistat neputincioase la escaladarea ferestrei de către potcapurile victorioase, cu prada-Vasile sau Gheorghe, cum l-o fi chemat pe bietul răposat, pornit pe ultimul drum înainte de cântatul cocoşilor. Îmi imaginez ce faţă va fi făcut partea vătămată când s-a dus să-şi facă treaba cum stabilise cu neamurile mortului. Cum nici PDLiştii nu l-au putut ţine pe Frunzăverde să treacă la opoziţie,  tot aşa şi  neamurile răposatului nu l-au putut scăpa de opoziţia cea acaparatoare pe sărmanul fericit.

http://www.rtv.net/preotii-din-reviga-se-incaiera-pe-morti--vezi-aici-cum-este-scos-pe-geam-cosciugul-unui-barbat-video_22879.html 

În timp ce unii păstori autohtoni nu se dau la o parte de la nicio acţiune machiavelică întru înmulţirea numărului oiţelor, alţii aleg să se impună prin propriul exemplu, care-i muuult mai convingător. Aşa se explică cum acest pastor gabonez eludând simplul rol de agent electoral al lui Iisus şi-a pus în minte să-i uzurpe domnia de două milenii. Cum? Săvârşind un fleac de minune, aflat la îndemâna oricui, acela de-a păşi doar încălţat cu sandalele din val în val pe cuprinsul oaceanelor. Se vede treaba că ori nu erau curate sandalele pe tălpi, ori n-a fost atent la vreun viraj, s-a dus bietul popă, bâldâbâc! precum toporul la fund. Mila Domnului fie cu el! 

http://jurnalul.ro/stiri/externe/un-popa-s-a-inecat-incercand-sa-mearga-pe-apa-ca-iisus-video-659154.html#

Ei, dar ce-i drept pe lumea asta? Unora le trebuie foarte puţin să se simtă fericiţi, adică, cam cât încape în trusa cu pricina; alţii sunt mult mai pretenţioşi. Probabil că şi nevoile sunt mai mari, şi-n acest caz fericirea începe de la construirea unei vile cu un număr de camere aproape egal cu cel al căsuţei din lumea de dincoace. Fără glumă, multe din cimitirele patriei au devenit ne-ncăpătoare din cauza vilelor cu turnuleţe ce se lăbărţează atât pe orizontală cât şi pe verticală, să aibă omul unde să se mişte. Cât despre dotare - ultimul răcnet: mobilă stil, covoare persane veritabile, oglindă de Veneţia, plasmă, boxe audio având puterea unei uzine de amplificare cât a formaţiei Pink Floyd şi nelipsitul telefon mobil, de ultimă generaţie. 

O imagine mai clară a vieţii de după, pe care o trăiesc unii pe meleagurile mioritice, o ai în zilele de sărbătoare. Filmele lui Kusturica sunt imagini diafane pe lângă ceea ce-ţi oferă realitatea. Încă de dimineaţă, aleile necropolei devin neîncăpătoare pentru Rolls Royceuri, Mercedes-uri, Rangers-uri, Cadillac-uri şi alte bâzdâgănii cât mai încăpătoare şi mai colorate. Pe urmă se instalează grătarele, încep să sfârâie mititeii, să curgă şampania, şi să te învăluie o muzică cam ca aceea pe care dansau triburile de canibali. Practic, toate simţurile îţi sunt exacerbate, iar mintea  ţi-o ia razna. Când şi când, întreaga hărmălaie se opreşte subit şi din sicriul în care defunctul se pregăteşte să vină la chermeza aflată-n toi se aude ţârâitul mobilului. Ştiind că-i cam posac dumnealui, vezi ca prin ceaţă, prin fumul grătarelor, o arătare ce gesticulează, sugerând privitorului cât de fragilă e graniţa dintre cele două lumi.

Şi cum acastă lume nu mai oferă prea multe bucurii, adevărata fericire nu şi-o poate găsi omul decât la loc cu verdeaţă veşnică. Altădată amorezii dăruiau Dulcineelor valori din astea perisabile: bijuterii, cosmeticale, călătorii prin locuri exotice...Acum, ultimul răcnet este să-i faci cadou un loc de veci în cel mai scump şi inaccesibil cimitir din lume. Aşa se vede că stai bine la pungă şi poţi oferi ceea ce nu oricine o poate face! Eroul unei astfel de telenovele nu putea să fie decât un urmaş al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, un anume Petre Crăiete, moldovan tare de vîrtute. 

Orbit de nurii marii vedete Pamela de România( nume princiar!) i-a cumpărat omul loc de veci, taman în inima Londrei. Din păcate duduia în cauză nu s-a lăsat înduplecată „nici dacă-i cumpără un cimitir întreg.” Pe bună dreptate: are femeia aspiraţii mult mai înalte pentru viaţa ce va urma.

Mă opresc aici,  cu convingerea că n-avem de ce să ne facem probleme. Indiferent cum trăim şi ce facem urmează o altă viaţă mult mai bună şi mai frumoasă,  cu adevărat fericită, chiar dacă maliţiosul Heine afirma undeva că cei care au mâncat ciulini pe lumea asta vor continua să facă acelaşi lucru şi Dincolo.