DUMITRU DRĂGHICESCU-DIN PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

„Dacă activitatea societăţii în care ne dezvoltăm noi este sporadică, intermitentă, anarhică, incoerentă, astfel va fi şi sufletul, caracterul şi mintalitatea noastră”

(Dumitru  Drăghicescu)

           „Din psihologia poporului român”, a fost editată pentru prima dată în 1907 la „Librăria Leon Alcalay”, reeditată în 1995 de „Albatros” şi în 2006 şi 2007 la Editura „Historia”( 520 pg.). În momentul apariţiei, a fost un fel de bestseller, provocând o mulţime de controverse. Este prima mare monografie a sufletului românesc, apărută la începutul veacului al XX-lea, într-o perioadă de tranziţie destul de asemănătoare cu cea pe care o străbatem acum, moment în care autorul încă mai spera la apariţia unor personalităţi creative cu rol catalizator în spiritul românesc, mai credea în instituirea unei veritabile democraţii şi în punerea în practică a unor măsuri de reformă care ar fi însemnat începutul modernităţii în România. (Nu vi se par cunoscute aceste deziderate?)

              Opera lui D. Drăghicescu apare într-o perioadă în care nici statul român nu era desăvârşit, lucru care s-a întâmplat la 1918, dar, care, urmărit de vejnicul fatalism a fost din nou lipsit de desăvârşire în 1940 prin directivele Dicatatului de la Viena. Ceea ce  s-a răsfrânt atât asupra mentalităţii colective, cât şi asupra mentalităţii fiecărui individ în parte afost o totală lipsă de desăvârşire. Nimic din ceea ce s-a început vreodată pe acest petec de pământ numit România, n-a fost dus la capăt, desăvârşit cu temeinicie: „Ceea ce săvârşeşte românul, spune D. Drăghicescu, niciodată nu este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui aproape nimic nu se face la noi, fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să scoboare. De aci goana după expediente. Omul cel mai tare în expediente va fi omul cel mai tare la noi, va ajunge cel mai departe, se va sui cel mai sus, atunci când soarta nu l-a făcut să se nască sus. Cei născuţi sus n-au însă nevoie de expediente. Auzeam un prieten isteţ, care definea într-o zi, într-un mod foarte semnificativ, noţiunea salarului: salarul pentru român, zicea dânsul, este mijlocul de a-ţi perpetua creditul.”

             Înainte să discutăm despre cartea lui Dumitru Drăghicescu, să vedem cine a fost autorul. S-a născut  în data de 4 mai 1875 în Zăvoieni, judeţul Vâlcea şi, după ce a absolvit Liceul Carol din Craiova, a urmat Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Şi-a dat licenţa în filososfie cu lucrarea „Influenţa lui Kant asupra lui Auguste Comte”. A plecat apoi la Paris unde şi-a dat doctoratul, fiind primul român titrat în sociologie la Paris. I-a avut profesori pe Emile Durkheim, Gabriel de Tarde, Henri

Bergson. Întors în ţară, a fost numit o vreme conferenţiar la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti. Drumul către o catedră de profesor i-a fost barat de nemuritoarea corupţie, care şi la acea vreme era o cochetă ce bântuia chiar şi pe marele Titu Maiorescu. Aşadar, n-a fost admis nici la Universitatea din Bucureşti, nici la cea din Iaşi, astfel încât, scârbit, a plecat din ţară angajându-se în politica externă. A fost una din marile personalităţi politice ale României, care au activat în Europa occidentală pentru a face cunoscute aspiraţiile şi drepturile noastre la unitate naţională deplină şi pentru recunoaşterea internaţională a Unirii. Bun prieten Cu Elena Văcărescu şi cu Nicolae Titulescu, deseori a luat poziţie în favoarea României militând pentru recunoaşterea ei pe plan internaţional. Între 1936-1938 a fost ambasador al României în Mexic. La 14 septembrie 1945 se sinucide la vârsta de 70 de ani..

             „Din psihologia poporului român” apare într-un spaţiu încă neexplorat la noi. Doar Constantin Rădulescu Motru( 1868-1957) mai încercase un fel de studiu sociologic, mai degrabă o analiză a practicilor politice în „Cultura română şi politicianismul”. Deşi este o analiză pertinentă a psihicului românesc, bazată pe documente istorice (lucrări de A.D. Xenopol, N.Iorga, O. Densuşianu) -, lucrarea lui Drăghicescu este arareori trecută în bibliografiile de specialitate. Se ignoră faptul că în logica demersului său, autorul porneşte pentru prima dată de la principiul determinismului social, principiu pe care l-a introdus pentru prima dată în gândirea sociologică europeană, adaptându-l pentru cercetarea etnopsihologică. De la Socrate încoace, se ştie că fără să te cunoşti şi să te înţelegi aşa cum eşti, nu poţi evolua, acelaşi lucru petrecându-se la nivelul unei întregi naţiuni. Ca ansamblu structurat de experienţe şi tradiţii, ca sinteză de istorie şi de muncă, socialul generează o anume stare de spirit care-l exprimă şi-l definesc pe individ.

Pe plan european, astfel de studii asupra popoarelor au făcut Montesquieu(1689-1755) („Despre spiritul legilor”), care consideră factorul geografic determinant în profilul etnic al unei naţii, Holbach(1723-1789) şi Helvetius( 1715-1771), care pun în prim plan rolul condiţiilor istorice. Factorul etnopsihologic ia amploare spre sfârşitul secolului al XIX-lea, alunecându-se deseori către rasism. Examinarea mecanismului psihologic la nivelul comunităţii, cu rigoare ştiinţifică, a fost realizată în Franţa de Alfred Jules Fouillee (1838-1912), iar în Anglia de  Emile Boutmy (1835-1906).

                 La răspântia dintre veacuri şi la confruntarea dintre epoci istorice, spiritele lucide aşa cum a fost Dumitru Drăghicescu încearcă să aprofundeze autocunoaşterea, identificând defectele şi calităţile, cu scopul de-a merge la esenţa fiinţei naţiei spre a trezi conştiinţa de sine. Modelele de tip tradiţional erau anulate, iar dezorientarea comportamentală începuse să se generalizeze la nivelul întregii societăţi: „În epoca de tranziţie în care ne aflăm, fiindcă toate tiparele de activitate, de cugetare şi de simţire s-au topit, ne găsim într-o atmosferă psihologică şi socială plină de anarhie, foarte complexă, haotică”, îşi motiva autorul demersul ştiinţific. În studiul său, autorul foloseşte diverse metode şi mijloace de cercetare, precum şi surse diferite: istoria, filologia, folclorul, diferite anchete sociale, analiza literaturii culte, studiul personal asupra activităţii sociale şi mentale româneşti, precum şi analiza biografică şi caracterul personalităţilor: „Prin urmare, ceea ce hotărăşte temeinic modul în care se desfăşoară, la un moment dat, viaţa noastră sufletească este chipul cum se desfăşoară azi şi cum s-a dezvoltat în trecut viaţa socială a poporului căruia aparţinem. Conştiinţa noastră reproduce fidel ecoul vieţii istorice a naţiunii din care facem parte. Prin mijlocirea societăţii, istoria este aceea care făureşte şi modelează mintea şi caracterul unui popor.”(pg53)

                   Pornind de la comparaţia mentalităţii vechilor greci a romanilor, francezilor, englezilor, germanilor, ruşilor, autorul ajunge la concluzia că: „românii sunt o rasă occidentală cu obiceiuri orientale” deoarece au „o inteligenţă şi o închipuire vioaie, isteaţă, dar un caracter slab, moale, schimbător”. Motivul: „Românii au împrunutat moravurile şi viciile popoarelor care i-au guvernat şi protejat... de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi vanitate... de la ruşi desfrâul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor.”

Vorbind despre etnogeneza românilor, Dumitru Drăghicescu scoate în evidenţă calităţile şi defectele dacilor, romanilor şi ale slavilor, popoare care au avut cea mai importantă contribuţie în distilarea poporului român. Astfel că românii secolului al X-lea erau un popor de păstori crud şi violent, impulsivi, curajoşi, nepăsători în faţa morţii, inteligenţi, cu o imaginaţie activă şi foarte bogată, înclinaţi spre poezie, vicleni, perfizi, făţarnici. Alterarea caracterului poporului român a început o dată cu căderea sub turci; istoria zbuciumată cu desele schimbări de domnie însoţite de corupţie şi de secătuirea ţării prin mărirea de la an la an a tributului şi a preţului cu care se cumpăra tronul a inoculat românilor lipsa de voinţă, caracterul schimbător precum şi lipsa de aplecare către temeinicia lucrului bine făcut. Trăsătura dominantă cu care românul s-a ales după anii îndelungaţi de ocupare turcească este pasivitatea, lipsa de energie, un soi de-a se opune şi de a rezista prin resemnare şi indiferenţă. Românul nu ştie să zâmbească, viaţa lui exterioară este aproape în întregime anihilată în schimb e capabil de ironii şfichiuitoare de un fel, de un umor distructiv uneori. Lipsa de stabilitate socială şi istorică l-a făcut pe român să trăiască sub semnul Norocului, al fatalităţii.Consecinţele fatalismului au fost lipsa de prevedere şi indiferenţa ridicate la rang de virtuţi. Lucru dovedit cu prisosinţă de casele ţăranilor români făcute sub semnul provizoratului.

            Desele schimbări de domnie, desele schimbări de stăpân i-au creat românului o înţelepciune aparte, tocmai pentru a se proteja şi pentru a supravieţui.„Nu se află încă un popor în lume şi o organizare politică de soiul celei care există la români, spune Drăghicescu, unde „şeful statului, care forma temelia unică a vieţii politice, să se fi schimbat aşa de des, aşa de neregulat.”

               Dar răul cel mai mare, cele mai mari trădări şi uneltiri, le-au produs boierii, fapt care-l face pe autor să nu-i considere români. Interesele lor personale n-au coincis niciodată cu interesele ţării. Dintotdeauna Puterea, în relaţia cu cei mulţi, a manifestat dispreţ, căutând doar să-i spolieze.  Iată cât de plastic prezenta un ţăran ales deputat în 1848, relaţia dintre Putere şi omul de rând: „Dacă ar fi putut  ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”

               Felul de a fi al unui popor este determinat şi de modul în care instituţiile (juridice, economice şi culturale) care guvernează societatea îşi desfăşoară activitatea. Nici la capitolul justiţie românii n-au sta vreodată mai bine. Este o mare erezie afirmaţia că temelia dreptului nostru este dreptul roman, baza fiind obiceiul pământului, o formă rudimentară a dreptului roman. Întreg secolul al XIX-lea este prezentat de autor într-o atmosferă socială zdruncinată de puternice convulsii, schimbări şi reforme „în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer.” Desele convulsiuni ale istoriei au produs o instabilitatea, o lipsă de desăvârşire a sufletului românesc: „Unitatea conştiinţei, corelaţiunea funcţiunilor sufleteşti, organizarea stărilor lăuntrice ce constituie unitatea conştiinţei va fi oglinda lăuntrică a chipului cum se desfăşoară viaţa istorică şi socială la care luăm parte. Dacă activitatea societăţii în care ne dezvoltăm noi este sporadică, intermitentă, anarhică, incoerentă, astfel va fi şi sufletul caracterul şi mintalitatea noastră.”

                   În tot trecutul lui, poporul român a depins de cineva: de sultan, de ţar, de tătuc. N-am ştiut să ne trăim viaţa proprie, ci am trăit viaţa altora. Nepăsarea şi resemnarea ne-au însoţit la tot pasul. Incoerenţa şi anarhia istoriei s-au răsfrânt asupra caracterului românului. „Istoria lor îngăduie românilor, cel mult, să facă planuri vagi, ceva mai puţin să le facă lămurite, precise, şi mai puţin să le înceapă a pune în practică, prea puţin sau deloc ca să le săvârşească şi niciodată ca să le desăvârşească. De aceea, în ziua de azi încă, noi plănuim foarte multe lucruri, din grabă, planurile noastre sunt totdeauna ceţoase, nelămurite. Cu cât însă plănuim mai multe lucruri, cu atât începem mai puţine. Cu toate astea românii încep foarte multe lucruri. Dar ce nu s-a început la noi? Şi totuşi, cu cât începem mai multe lucruri, cu atât mai puţine putem urmări în realizarea lor. De aci proverbul batjocoritor: „Românului îi e greu să înceapă ceva, că de lăsat se lasă el uşor.””(pg 373) Din punct de vedere geografic, istoric şi social, am fost şi vom rămâne pentru totdeauna sub semnul provizoratului.

                   O influenţă nefastă asupra formării psihologiei poporului român a avut-o ortodoxia, pătrunsă în spaţiul carpato-danubian în primul rând prin intermediul călugărilor greci: „Mai târziu, vom vedea că sub scutul religiei călugării greci vor cuceri această ţară, şi vlaga mănoaselor noastre câmpii va fi confiscată şi trimisă pe nimic afară din ţară. Moşiile cele mai rodnice şi binecuvântate se vor îngrămădi în mâinile călugărilor greci şi a preoţilor greci, vicleni şi făţarnici, drept preţ al mântuirii şi al vieţii viitoare, pe care ei le hărăzeau prea lesne încrezătorilor români. Grecii, confiscând pe Dumnezeu şi punând la mezat împărăţia cerurilor, ajunseseră, cu timpul în aproape deplină stăpânire a ţarinii româneşti. Aşa încât nu numai păstrarea, dar pierzarea neamului nostru atârna timp îndelungat de această credinţă în viaţa vecinică.”(Pg 205) Autorul contestă ideea foarte des atestată cum că biserica şi legea creştină au salvat neamul românesc de la pieire: „S-a zis şi se repetă foarte des că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi ţara de la pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atât drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră duse neamul românesc, în mai multe rânduri la marginea pierzării... Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze n-a fost desigur în vederea lumii acesteia, ci poate, pentru lumea cealaltă, pentru împărăţia cerurilor... slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri, să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce avem comun cu el.” Aşa cum bine observă şi D. Drăghicescu, românii sunt prin excelenţă un popor ateu, lipsit de credinţă pentru că-i lipseşte cu desăvârşire latura mistico-filosofică a creştinismului, preocupat fiind în primul rând de repectarea riturilor, a laturii formale a religiei.

              Lipsa de ordine, de metodă, a trecut din acţiunea noastră în cugetarea noastră: „Toate felurile de activitate românească, ştiinţa, literatura, arta noastră, agricultura, industria şi comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului... Astfel neisprăvită este istoriografia noastră, încât nici azi nu suntem bine lămuriţi despre începuturile şi obârşia noastră; neisprăvită este limba, gramatica şi ortografia românească, căci nu aflăm încă reguli stabilite, statornice, primite de toţi autorii şi scriitorii, nici de acelaşi autor în diferitele lui scrieri; neisprăvită este literatura şi arta noastră, căci până azi nu avem un poet ca Milton sau Dante (păstrând proporţiile desigur), n-avem un dramaturg ca Moliere şi Schiller sau Ibsen; n-avem un pictor ca Tiziano sau Murillo, nici un sculptor ca Michelangelo etc., neisprăvită este cugetarea românească, căci până azi n-avem un cugetător ca Descartes, Locke sau Leibniz; în sfârşit, neisprăvite sunt comerţul şi agricultura şi industria la noi căci comerţul îl fac străinii, căci ţăranii noştri nu sunt azi nici mai buni nici mai răi agricultori ca vechii geţi, iar industria ne vine gata din patru părţi ale lumii; şi neisprăvită este cultura noastră, azi abia 18-20 % dintre români ştiu ceti şi scrie, iar numărul şcoalelor abia este a treia parte din ceea ce ar trebui să fie.”(pg.345)

                    Fineţea şi vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seamă, un spirit critic amar, distructiv. „Lipsa de energie şi voinţă activă, spune D. Drăghicescu,  pasivitatea defensivă şi resemnată în faptă a românului, au lăsat însă loc la protestarea verbală, fie prin batjocură şi sarcasme, fie prin plângeri şi critici adresate, în proză şi în vesuri către şi în contra asupritorilor. Întreaga noastră literatură populară este predominată de o notă plângătoare.”(Pg.350) Psihologia românului se caracterizează mai ales prin calităţi defensive, ajungând la o sublimare a limbajului prin vorbele de duh şi prin creaţia artistică. Structural, românul  a devenit un estet nativ, cu gust pentru artele frumoase, pentru creaţia lirică, în primul rând.

              Tot în linia lui D. Drăghicescu, Cioran publica în 1934 ( la nici 24 de ani!),  Schimbarea la faţă a României,  o reacţie violentă faţă de pasivitatea proverbială a românilor, mereu pierzătoare. „Deficienţele actuale ale poporului român nu sunt produsul istoriei sale, afirmă Cioran ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale.”(pg.63) O carte scrisă cu pasiunea şi efervescenţa celor 24 de ani în care autorul alunecă deseori către rasism. La senectute Cioran va considera acest text „poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin.”A fost doar o încercare a tânărului Cioran de a se vindeca de disperarea de a se fi născut într-o cultură minoră.

Există în literatura de specialitate o părere diametral opusă, în cartea lui Mircea Vulcănescu  „Dimensiunea românească a existenţei”, unde suferinţa individuală se preschimbă în „idee –forţă”. Întreg discursul este o   "descriere fenomenologică a ideii de existenţă în gândirea româneasca", şi se dedică scriitorului Emil Cioran.  Într-o scrisoare din 1944 Cioran îi răspundea lui Mircea Vulcănescu....: "Dacă evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimăcit de ele, m-aş apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni, în umbra căreia puţinătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aş asista pasiv la o dedicaţie înscrisă sub cea mai substanţială tălmăcire a îmtâmplării valahe? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi de gălbeaza ei. După ce-am citit studiul tău, în acest Cartier latin în care putrezesc glorios de şapte ani, îmi ziceam că n-aş avea totuşi nimic de adăugat dacă el s-ar fi terminat cu o analiză a adaugiului fatal: «n-a fost să fie» - care-mi pare a fi cheia tuturor neizbutirilor noastre şi formula în sine a oricărei ursite". 

            Stilul clar, concis, ritmul alert, numeroasele surse menţionate, nu rareori ironia fină cu care a fost scrisă această carte reţine trează atenţia cititorului în pofida dimensiunii-520 de pagini.  Este o carte de tinereţe - autorul avea doar 31 de ani când a terminat-o. Din bibliografia aceluiaşi autor mai amintesc Idealul creator publicată la Paris în 1914( Ed. Albatros 2006).