Hermann Hesse (1877-1962)
s-a născut la 2 iulie la Calw(Wurtenberg) , fiind al doilea fiu al lui Johannes
Hesse şi al Mariei Gundert, familie de şvabi elveţieni. Contemporan cu Proust,
Joyce Kafka, Camus, Sartre, Hesse a debutat în 1899 cu volumul Cântece
romantice în care rămâne tributar lui Goethe. În 1902 după prima călătorie
în Italia şi moartea mamei publică volumul Poezii.
Doi ani mai târziu publică romanul Peter
Camenzind obţinând Premiul „Bauernfeld”. Colaborează la revistele
Simplicissimus, Neue Rundschau, Rheinlande, Martie. În urma unei călătorii în
India publică în 1913 Din India, iar
în 1919 primeşte Premiul Fontane pentru romanul Demian. În 1922 publică povestirea Siddharta. Hugo Ball publică
prima biografie alui Hesse în 1927, când împlineşte 50 de ani şi când îi apare romanul Lupul stepelor. Însă romanul cu care adevenit celebru afost Jocul
cu mărgele de sticlă, publicat în 1943. Moare la 9 august 1962 la Montagnola.
În afara experienţelor
impuse de diverse şcoli literare, Hermann Hesse a rămas un scriitor moralist
orientat către valorile spirituale fundamentale ale omenirii, chiar dacă epoca
în care a trăit a fost una de mari transformări sociale şi morale. Forţa
spiritului se dovedea fi din ce în ce mai lipsită de putere şi însuşi
scriitorul nota: „Noi, poeţii nu încercăm
să explicăm sau să ameliorăm epoca noastră. Nu căutăm nici să-i transmitem
învăţături. Noi căutăm să învăţăm din cadrul ei propria noastră suferinţă, să
dezvăluim propriile noastre visuri, rvelând astfelmereu lumea imaginilor, lumea
sufletului, lumea trăirilor noastre.” Poet de mare puritate interioară
Hesse a fost mai tot timpul ispitit de farmecul izolării din iureşul
cotidianului, de retragerea în mijlocul naturii. Tema sa preferată a fost „înfăţişarea unui fragment de umanitate şi
iubire, a unui fragment al vieţii instinctuale şi sublimate, pe care o explorez
din natura mea proprie, pentru acărei justeţe, sinceritate şi directă trăire
pot să garantez.” Opera lui Hesse are prin excelenţă un caracter
autobiografic, personajele sale fiind proiecţii ale propriilor trăiri, ipostaze
ale modului său de abordare a existenţei. Renunţând la ambiţiile autorului omniscient, Hesse se apropie de
marile mistere ale umanităţii prin scrutarea propriei conştiinţe, opera sa
fiind în primul rând o confesiune în care memoria
pierdută se împleteşte continuuu cu memoria
regăsită. Criza civilizaţiei moderne de la început de secol şi izbucnirea
primului război mondial au însemnat pentru Hesse prilej de suferinţă şi
profunde nelinişti:”Astăzi mizeria se
aude din întreaga lume. Ea este atât de mare, încât în orice colţ mărunt m-aş
găsi, sunt gata să fac totul pentru a ajuta cu ceva.” Atât în povestiri cât
şi în romane tema centrală rămâne raportul dintre individul mistuit continuu de
crize morale şi societatea cu care se află în conflict
Narcis şi Gură- de- Aur, publicat în 1930, reia acelaşi procedeu
retoric al personajelor antinomice folosit în întreaga sa operă. Este antinomia
dintre spirit şi materie, dintre viziunea apolinică şi cea dionisiacă asupra
existenţei. Folosind formulele literare ale Bildungsromanului, autorul urmăreşte
evoluţia celor doi tineri din şcoala mănăstirii Maulbronn care au moduri total
diferite de abordare şi înţelegere a vieţii: Narcis are vocaţia ascezei, iar Gură-
de- Aur întruchipează spiritul dionisiac, căruia autorul sub impresia
lecturilor din Goethe îi va da o tentă
faustică. „Pe cât era Narcis de sumbru şi
uscăţiv, pe atât era Gură- de- Aur de luminos şi înfloritor. Pe cât era Narcis
un gânditor şi un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător şi un
suflet copilăros. Dar un fel de destin uman se arcuia deasupra contrastelor:
amândoi erau oameni nobili, amândoi erau deasupra celorlalţi, însemnaţi prin
daruri şi semne vizibile şi amândoi fuseseră învestiţi de soartă cu o chemare
deosebită.”Însă între cei doi tineri atât de deosebiţi începu să se
înfiripe o prietenie ciudată. Narcis hotărî că cel mai bun lucru ar fi să-l
facă pe Gură -de -Aur să se privească cu alţi ochi, să-şi descopere partea bună
şi neîntinată . Aici se adevereşte vorba că fiecare dintre noi este de fapt aşa
cum apare în ochii celuilalt. Însă prietenia lor nu era văzută cu ochi buni de
ceilalţi elevi din mănăstire astfel că Gură- de- Aur se trezi din ce în ce mai
singur.
Gură- de- Aur purta
cu sine o taină şi într-o bună zi în urma unei discuţii cu Narcis acesta,
versat în desluşirea sufletelor, îi scoase la lumină lucruri de care se ruşina
şi pe care nu dorea să şi le amintească. Mama sa fusese „o dansatoare, o femeie
frumoasă, sălbatică de origine nobilă dar necurată şi păgână.”În zadar
încercase tatăl, om rece cu privire vicleană, s-o schimbe, ea îşi urmă instinctele şi chemarea
sângelui, fără să-i pese de cum o privea lumea. Iar el, copilul, fusese obligat
s-o dea uitării. Acum, în urma discuţiei cu Narcis i s-a amintit despre viaţa
ei şi despre felul ei de-a fi. Şi i-a spus cu detaşare că viaţa lui îşi va
schimba făgaşul, drumul său se va reîntoarce către mama de a cărei fire va fi
tot mai aproape. A fost momentul în care
cuvintele lui Narcis au declanşat în sufletul lui resorturi nebănuite. „Tu, îi pune Narcis, ţi-ai uitat copilăria, din adâncul sufletului tău ea caută să te
recâştige. Te va face să suferi până îi vei da ascultare.”
Şi după acest episod,
Gură -de -Aur a părăsit mănăstirea şi s-a transformat într-un Don Juan,
peregrin prin satele Germaniei Evului Mediu. I se dezvăluie cu timpul o cu
totul altă lume decât cea despre care învăţase între zidurile mănăstirii. Orele de latină sunt înlocuite cu şcoala
vieţii la care profesor asiduu îi devine vagabondul Victor, uns cu toate
alifiile. De la el a învăţat cele trei lucruri esenţiale pentru a supravieţui:
procurarea hranei, găsirea unui adăpost pe timp de noapte şi asigurarea
continuă în faţa primejdiei. Curând însă fu nevoit să-şi ucidă camaradul care
la rândul lui a încercat să-l sugrume. În cele din urmă ajunge ucenic la un
cioplitor de icoane. Gură- de- Aur devenise alt om în urma anilor de drumeţii.
Se maturizase şi căpătase ştiinţa vieţii pe calea experienţei directe, nu ca
Narcis, din cărţi. Totodată reuşise să-şi înfrâneze pornirile instinctuale,
porniri moştenite de la mama sa. Alături de maestrul Niklaus, Gură- de- Aur îşi
regăseşte adevărata vocaţie, cea de artist. „În artă şi în existenţa sa de artist dăinuia, pentru Gură- de- Aur,
posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicţii ale fiinţei sale pentru
a da grai superbei, mereu înnoitei parabole a dezbinării naturii sale. Dar arta
nu era un dar gratuit, nu se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump,
cerea sacrificii.” Şi după anii de libertate au urmat ani de supunere faţă
de maestrul său şi de trudă cu dalta şi ciocanul.
Impresionantă şi admirabilă
această metamorfoză la care Hesse şi-a
supus personajul. În gândul lui încolţeşte dorinţa de-a imortaliza în lemn
exact momentul divin al maternităţii lucru care i-ar fia dus împăcarea cu sine,
cu destinul său şi implicit cu cea care i-a dat viaţă precum şi împăcarea cu
Mama cea Sfântă. Astfel ar fi luat sfârşit acea relaţie marcată de păcatul
originar pe care o putea lega el cu femeia. Transformarea lui Gură –de- Aur
este unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate femeii. Însă sufletul lui
măcinat de dorinţe contradictorii l-au pornit iarăşi pe drumuri către libertate
, însă în afara timpului şi-a vieţii. A simţit că nu poate dăltui acest miracol
numit viaţă dacă nu cunoaşte moartea sub cele mai hidoase forme. În aceste
peregrinări cunoaşte cealaltă faţă a femeii, apropierea ei de moarte, bucuria
iubirii fiind înlocuită cu tristeţea şi suferinţa morţii.
La capătul primei drumeţii fusese
subjugat de chipul Maicii Domnului cioplit de maestrul Niklaus şi-şi dorise să
devină şi el cioplitor. De astă dată
după ce călătorise cu moartea prin preajmă
ajuns în dreptul unei biserici în acărei curte se aflau statui cioplite
în piatră care înfruntaseră timpul din vremuri imemoriale. Impresionat de
veşnicia lor s-a retras într-un confesional spre a-şi încredinţa viaţa bunului
Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu, începu el
spovedania, uită-te ce am devenit. Mă
întorc din lume şi am devenit un om rău, un fluieră- vânt, mi-am irosit anii
tinereţii ca un risipitor, puţin mi-a mai rămas. Am ucis, am furat, am
preacurvit, am trândăvit şi am luat pâinea de la gura altora. Bunule Dumnezeu,
de ce ne-ai croit aşa, de ce ne duci pe astfel de căi? Nu suntem oare copiii
tăi? Nu a murit Fiul pentru noi? Nu există sfinţi şi îngeri pentru a ne călăuzi?
Sau poate acestea sunt numai poveşti frumoase, născociri, care se
istorisesc copiilor, pe seama cărora până şi popii râd?Din pricina ta, Dumnezeule-
Tată mi-am pierdut încrederea, rău ai plămădit lumea şi rău menţii ordinea în
ea...”
Las cititorului plăcerea de-a afla finalul
întâmplărilor prin care a trecut eroul nostru, Gură- de -Aur şi care-i
diferenţa dintre relaţia gânditorului cu
lumea şi cea a artistului în raport cu lumea. Şi ce înseamnă „să te realizezi” la capătul unei vieţi
zbuciumate. Cartea lui Hesse merită citită tocmai pentru simplitatea şi
adâncimea întâmplărilor care marchează vieţile celor doi eroi: Narcis şi Gură -de
-Aur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu