JOSE ORTEGA Y GASSET- STUDII DESPRE IUBIRE

Motto : „Într-un cămin predomină totdeauna climatul pe care-l aduce şi-l reprezintă femeia”(Jose Ortega Y Gasset)

Publicată iniţial în 1939 la Buenos Aires, cartea Studii despre iubire este o colecţie de eseuri pe tema iubirii . Ideea centrală a cărţii „constă în considerarea vieţii umane ca realitate radicală; umanul apare însă condiţionat de împrejurarea de a fi , la origine, dual, masculin şi feminin.” „Am credinţa, spune Gasset, că epoca noastră se va ocupa de iubire cu ceva mai multă seriozitate decât se obişnuia..Eroticul a fost dintotdeauna supus unui regim de ocultare. Spectatorul refuză să accepte că în spectacolul vieţii ar exista sectoare prohibite.”

Câteva cuvinte despre autor. S-a născut în 1883 la Madrid, studiile liceale le-a făcut la Malaga şi la Bilbao. În 1902 îşi ia licenţa în filosofie şi publică primele eseuri. După doctoratul din 1904 în filosofie, studiază la Universităţile din Leipzig, Berlin, Marburg cu iluştri profesori neokantieni, publicând articole liberale în care susţine ideea europenizării Spaniei. În 1916 este ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice. În 1923 fondează cea mai importantă revistă spaniolă de cultură, de prestigiu european-Revista de Occidente. Se remarcă printr-o susţinută activitatea parlamentară, publicistică şi academică. În 1951 este distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Glasgow. Marile frământări politice  din Spania îi duc paşii în exil, unde moare în anul 1955. Spania nevertebrată este cea mai coerentă şi cea mai de succes lucrare fiind dedicată temei „decadenţei Spaniei”. În limba română au apărut la Humanitas: „Studii despre iubire”, „Revolta maselor”, „Europa şi ideea de naţiune”, „Omul şi mulţimea”,  „Câteva lecţii de metafizică” , „Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea?”,” Tema vremii noastre”, „Spania nevertebrată”,”Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică”.

 De două secole încoace, spune autorul, se tot vorbeşte despre iubiri, despre acele istorii mai mult sau mai puţin efervescente care apar între femei şi bărbaţi, dar nu se spune nimic despre iubire. Reducând iubirea doar la ceea ce simt bărbaţii şi femeile unii faţă de alţii se minimalizează subiectul. Iubirea nu se rezumă doar la relaţia femeie bărbat: iubim artele, ştiinţa, viaţa, copiii, iubim pe mama, îl iubim pe Dumnezeu. Dacă în lumea antică a dominat teoria platoniciană, urmată de cea stoică, în Evul Mediu reperul a fost Sfântul Toma şi filosofia arabă, veacul al XVII-lea a fost dominat de teoriile lui Descartes şi ale lui Spinoza. Toată această înşiruire de modele dovedeşte că în fiecare epocă au existat filozofi care s-au aplecat asupra fenomenului iubirii emiţând propria teorie.

Sf. Augustin sintetizează definiţia  iubirii ca fiind gravitaţie în jurul obiectului iubit, pentru el dragostea şi ura fiind forme diferite ale dorinţei, iubirea, dorinţă de ceva bun în măsura în care acel lucru e bun. Spinoză elimină ideea de apetit în teoriile sale înlocuind-o cu aceea de cunoaştere. A iubi înseamnă bucuria întâlnirii cu obiectul iubit, teorie care pe Ortega Y Gasset nu-l mulţumeşte deloc. A iubi înseamnă suferinţă, uneori martiraj. Pentru el iubirea seamănă cu o dorinţă în faza incipientă, însă odată declanşat actul iubirii se porneşte într-o mişcare centripetă de la îndrăgostit către obiectul iubit. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă să mergi continuu către el. Iubirea este un fluid, un şuvoi de materie psihică care curge continuu.

Şi iubirea şi ura au în comun această continuă mişcare virtuală deosebirea constând în faptul că în ură se acţionează împotriva obiectului iubit, măcinând la temelia lui disociindu-se de obiectul iubit; în dragoste acest torent  lucrează în  beneficiul obiectului iubit învăluindu-l într-o atmosferă caldă, păstrând o continuă uniune cu acesta- inimă lângă inimă. Şi nu este vorba despre o unire fizică: “Poate că prietenul nostru- să nu uităm prietenia când vorbim în mod generic de iubire- trăieşte departe şi nu ştim ce face. Cu toate acestea ne aflăm cu el într-o convieţuire simbolică-sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într-o reunire esenţială cu el. E ceea ce exprimăm oarecum când, într-o situaţie dificilă, îi spunem cuiva: contează pe mine-sunt alături de dumneata-;cu alte cuvinte, cauza lui este şi a mea, sunt de partea persoanei şi a fiinţei lui.”(pg. 16)

Până la urmă, a iubi înseamnă a nu-ţi concepe existenţa fără obiectul iubit, a-i da viaţă continuu, a-l conserva în spaţiul tău vital.

Unul din autorii romantici pe care i-a preocupat iubirea şi i-a dedicat o carte cu titlul Despre iubire (De l’amour) a fost Stendhal. Era, într-adevăr, una dintre cele mai citite cărţi,  în veacul al XIX-lea pentru că oferea o lectură relaxantă, plăcută care venea în întâmpinarea multor cititori. Stendhal avea o întreagă teorie asupra iubirii considerând că ne îndrăgostim atunci când proiectăm asupra celuilalt perfecţiuni inexistente. În clipa în care cunoşti persoana mult mai bine, imaginaţia lasă loc realităţii şi iubirea moare. Zice-se că întru perpetuarea speciei, bărbatul iubeşte numai ce trebuie iubit. Cum în natură nu există perfecţiune, omul şi-o creează în mintea lui, proiectând asupra persoanei de care se îndrăgosteşte, calităţi pe care nu le are. Intervine aici un inconvenient. Afirmaţia că lucrurile perfecte nu există, nu are temelie. Dacă în femeia reală nu există calităţi care să provoace îndrăgostirea de unde ar putea veni acest standard? Chiar dacă femeia ar simula că are calităţi inexistente, ce model ar putea avea la bază?

Împărţind iubirea pe categorii: amour –gout, amour- vanite, amour-passion, Stendhal trasează o linie de demarcaţie între iubirea falsă, bazată pe o proiecţie a unor false calităţi şi iubirea adevărată, iubirea –pasiune. Analizând teoria stendhaliană a iubirii, Gasset consideră că Stendhal n-a iubit şi n-a fost iubit ca bărbat niciodată, atâta timp cât în teoria sa consideră că dragostea moare.

Conform teoriei lui, numită „teoria cristalizării”, dacă se aruncă o crenguţă în minele din Salzburg, a doua zi poate fi recuperată transfigurată într-o broderie de cristale irizate. În sufletul apt de iubire are loc un proces asemănător. Imaginea reală a unei femei ce se oglindeşte în sufletul unui bărbat capătă acele suprapuneri dantelate imaginare ce se acumulează pe crenguţa introdusă în mină.

Gasset trage concluzia că Stendhal nu face altceva prin această filosofie  asupra iubirii decât să se sustragă vieţii şi să evadeze în virtual.

Dar pe cât a fost Stendhal privat de iubire adevărată, pe atât a fost Chateaubriand un veritabil îndrăgostit fiind iubit, venerat, chiar, de femei. Pentru că Don Juan nu este bărbatul care face curte femeilor, ci acela care este curtat. Există în realitate bărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu o intensitate şi cu o frecvenţă la superlativ. Unul ca Stendhal ticluieşte  vreme de 40 de ani o adevărată strategie de asalt asupra zidurilor femeii, şi bietul de el nu izbuteşte să fie iubit de vreuna. 
Ca o paranteză, acest lucru se poate întâmpla şi în domeniul esteticului: oricât s-ar strădui unii, nu sunt capabili să aibă în viaţa lor o adevărată şi răscolitoare emoţie artistică.

Atâta timp cât Stendhal crede că iubirea se face (proiectând false calităţi) şi că iubirea, astfel născută, moare, este clar că e vorba despre o pseudoiubire. Chateaubriand nu face cel mai mic efort-el întâlneşte iubirea gata făcută: trece pe lângă femeie şi aceasta se simte încărcată de o electricitate magică. I se dă cu totul păstrându-l în suflet toată viaţa. Şi să nu vă-nchipuiţi că Chateaubriand a fost vreun Adonis,- era scund, adus de spate, cu un chip nu prea atrăgător.  În plus, pentru el ataşamentul faţă de o femeie nu dura mai mult de opt zile, însă femeia rămânea fascinată de „geniu” pentru tot restul vieţii. Marchiza de Custine este una dintre femeile care nu l-a uitat până la sfârşitul vieţii după numai câteva zile petrecute împreună la castelul ei din Fervaque. Avea aproape 70 de ani când un vizitator al castelului evocă figura lui Chateaubriand:

„Ajungând în încăperea cu marele şemineu, acesta spuse:

Aşadar aici e locul unde Chateaubriand stătea la picioarele dumneavoastră? Şi ea promptă, surprinsă şi parcă ofensată: „A, nu, domnule dragă, nu; eu la picioarele  lui Chateaubriand.”

Adevărata iubire rămâne aceea care dăinuie în timp, oricât de departe ar fi pesoana iubită. Femeia care-l iubeşte pe tâlhar e cu simţirea alături de el în închisoare.

Din toată teoria despre iubire, Ortega Y Gasset reţine ca esenţială năzuinţa omului către perfecţiune. A te îndrăgosti înseamnă a te lăsa fermecat de ceva ce pare a fi perfecţiune. În orizontul omenesc, perfecţiunea înseamnă nu ceea ce este mai bun decât restul, ci ceea ce se remarcă prin excelare. Acea calitate te îndeamnă, te cheamă către a te uni cu ea. Atracţia emoţională este însoţită de atracţia sexuală, care nu trebuie confundată cu instinctul sexual. Instinctul nu este un impuls către perfecţiune. Concluzia: dragostea este atracţia către frumuseţe.

Dar, Ortega Y Gasset nu respinge în totalitate teoria „cristalizării” avansată de Stendhal în cartea sa. Numai că proiecţia unor calităţi  inexistente asupra unei persoane este un fenomen care poate fi extins în multe alte domenii: în politică, în artă, în comerţ. Şi îndrăgostirea nici pe departe nu înseamnă o acumulare, ci o sărăcire, o stare de mizerie mentală, viaţa conştiinţei noastre îngustându-se enorm aproape de paralizie. Îndrăgostirea nu înseamnă şi iubire. Iubirea este o pură activitate emoţională îndreptată către un obiect-lucru, persoană. Ca activitate „sentimentală”, îndrăgostirea  nu prea are legătură cu funcţiile intelectuale-percepţia, atenţia, gândirea memoria, imaginaţia şi nici cu dorinţa. Iubirea înseamnă viaţă, vioiciune, mişcare către acel ceva care a devenit obiectul iubirii noastre, indiferent în ce loc s-ar afla. Aşadar, Stendhal nu despre iubire a vorbit în cartea sa , ci despre „îndrăgostire”, un fenomen care ţine mai degrabă de atenţie. Deoarece numărul de obiecte ce alcătuiesc lumea unui individ este foarte mare şi câmpul conştiinţei este limitat apare un soi de luptă pentru a ne cuceri atenţia. Atunci când atenţia se fixează vreme îndelungată şi cu o frecvenţă mai mare asupra unui obiect vorbim despre „manie”. Gasset consideră îndrăgostirea un fenomen al atenţiei, o stare anormală a acestuia într-un om normal. Are loc o eliminare a tuturor lucrurilor care ne ocupau atenţia, conştiinţa se îngustează şi conţine în final un singur obiect. Deşi îndrăgostitul consideră că viaţa conştiinţei sale e mult mai bogată, fenomenul este invers: toate forţele sale psihice se focalizează asupra unui singur punct. Aproape că putem asocia îndrăgostirea cu entuziasmul mistic.

O vorbă din popor chiar spune despre îndrăgostit că „i-a sorbit minţile” şi adevărul este că iubirile(nu iubirea) se limitează la acest joc al ocupării atenţiei celuilalt.  Ieşirea din starea de îndrăgostire echivalează cu o trezire, atenţia îşi măreşte câmpul, e ceva aproape mecanic. De aceea fenomenul îndrăgostirii nu diferă-şi prostul şi deşteptul şi burghezul şi săracul trec prin aceeleaşi stări, diferă doar începutul. „Căci la urma urmelor, deosebirea dintre inteligent şi prost constă în faptul că primul trăieşte cu garda ridicată împotriva propriilor prostii, le recunoaşte de îndată ce-şi fac apariţia şi se străduieşte să le elimine, în timp ce prostul li se abndonează încântat şi fără rezerve.”pg 168

Ca şi mecanism psihologic, îndrăgostirea se aseamănă cu un proces mistic, mai ales prin monotonia parcursului- şi misticul şi îndrăgostitul ating acea stare de graţie prin care se situează în afara lumii.„Nu există extaz mistic fără o prealabilă  golire a minţii”. Misticul consideră că simplul şi unicul  gând la Dumnezeu înseamnă că-l are în faţă, că viaţa lui e plină de Dumnezeu. Total eronat. Vidul din suflet nu înseamnă bogăţie, magistrul Eckhart numeşte aceasta „pustia tăcută a lui Dumnezeu”. „Adevăratul chip de a-l avea pe Dumnezeu, spune Eckhart, este în suflet, nu în gândirea uniformă şi continuă la Dumnezeu. Omul nu trebuie să aibă doar un Dumnezeu gândit, deoarece când încetează gândirea, încetează şi Dumnezeu.”

Psihiatrul Paul Schilder admite o strânsă legătură între îndrăgostire şi hipnotism, femeia fiind considerată un subiect hipnotic mai bun decât bărbatul, ea fiind mult mai docilă. Atât misticismul, cât şi hipnotismul au în comun cu îndrăgostirea acel fenomen de ocupare toatală a atenţiei. Femeia îndrăgostită se frământă tot timpul când n-are în faţa ochilor bărbatul în toată integritatea sa. Tot i se pare că nu-i acordă suficientă atenţie, că e cam distrat, prea dispersat în alte spaţii. Bărbatul mai sensibil „se simte deseori ruşinat că nu este capabil de radicalism în dăruirea de sine, de totalitatea prezenţei adusă în dragostea către femeie.”

 Ca o primă concluzie: ceea ce trăiesc oamenii, acel proces amoros nu este iubire, ci îndrăgostirea. Iubirea este un proces mult mai amplu şi mai profund, mai serios uman şi mai puţin violentă. Nu tuturor îndrăgostirilor le urmează şi iubirea. Unii măsoară calitatea iubirii după violenţa ei, atribut al îndrăgostirii.

Omul în profunzimea sa este un sistem înnăscut de preferinţe şi aversiuni. Rămâne un mare mister pentru om tocmai acel nucleu al inimii la care cu greu se ajunge- nimeni nu ştie ce valori slujesc vorbele şi faptele aproapelui, fiind imposibil să treci dincolo de ele. Actori ai propriei noastre fiinţe, jucăm fiecare rolul vieţii noastre mânaţi de superficiale înrâuriri- mare parte din sentimentele şi opiniile fiecărui individ nu au crescut spontan în fondul personal, ci sunt copiate din preajma socială. Deci nu vorbele şi faptele pot surprinde secretul inimii aproapelui, ci lucruri care par lipsite de relevanţă: gestica şi mimica. Acesta este  şi motivul pentru care ne supără felul în care suntem judecaţi de cei din jur, atâta timp cât ne străduim să simulăm o altă faţă pe care o oferim celuilalt. În alegerea amoroasă prevalează tocmai acest fond ţinut în umbră. Iubirea în esenţa sa este o alegere în care preferinţele merg către amănuntele  devoalate de gestică şi de mimică până ajung la miezul sulfletului. Aşa se explică situaţii în care bărbaţii se pot îndrăgosti de femei care în ochii celorlalţi nu sunt deloc frumoase.  Iubirea presupune o aderare intimă la un anumit tip de viaţă umană care pare a fi cel mai performant.

Cel mai adesea omul iubeşte de mai multe ori succesiv, nefiind adeptul unei unice iubiri.

Interesant ar fi de citit un roman al cărui protagonist să fie un bărbat văzut prin prisma iubirilor sale, de văzut ce scoate fiecare femeie în parte din adâncurile sufletului său şi cum îi modeloază caracterul. Adevărul este că pe omul îndrăgostit îl poţi cunoaşte după felul în care iubeşte şi nu după obiectul iubit. Dacă omul nu ar avea o imaginaţie atât de generoasă nu ar fi capabil să iubească „sexual”  cu atâta fantezie nu s-ar deosebi de animal.

În iubire există cu siguranţă alegere, hazardul neavând vreo relevanţă aşa cum se încearcă a se evidenţia, mai ales atunci când apare o îndrăgostire „nepotrivită”. O idee cât se poate de falsă este aceea  că omul se îndrăgosteşte de proporţionalitatea fizică a celuilalt. Şi acest lucru se vede cel mai bine la femeie, entuziasmul său erotic vis-a-vis de bărbatul frumos fizic putând fi pus la îndoială. Sufletul feminin e mult mai unitar decât al bărbatului, la ea neexistând această disociere între afect şi plăcerea sexuală. Imagianaţia femeii este destul de săracă, la ea prevalând senzualitatea.

Un alt lucru asupra căruia se poate discuta este faptul că fiecare generaţie a avut propriile sale modele în selecţia erotică, selecţie călăuzită de idealuri profunde „ dospite în spaţiul cel mai adânc al fiinţei”. Iată un exemplu grăitor: de-a lungul istoriei, pe femeie n-au interesat-o niciodată geniile, decât accidental. Din contră, geniul o oripilează pe femeie, o îndepărtează şi ca atare iată unul din motivele singurătăţii oamenilor mari. Atracţia femeii este de foarte multe ori îndreptată către bărbatul mediocru şi, se pare că natura este cea care o ţine departe de excelenţă- specia trebuie ţinută între nişte limite mediocre , „să evite selecţia în sensul optim, să caute ca bărbatul să nu devină niciodată semizeu sau arhanghel.”

Nimic nu poate fi mai măgulitor pentru un bărbat decât atunci când apare drept o figură interesantă în ochii femeilor. Dar ce este bărbatul interesant? Este acel bărbat de care se îndrăgostesc femeile. Iubirile în esenţa lor constituie o viaţă tainică şi de aceea o iubire nu poate fi povestită. Odată terminată ea îşi pierde din strălucire. Un paradox e faptul că despre iubire vorbesc mai mult cei care nu sunt capabili s-o trăiască: scriu versuri, eseuri...lucru ingrat , ca şi cum iubirea ar fi ceva ce poate fi teoretizat. În dragoste ca şi în politică toată lumea e pricepută. Se scapă din vedere o evidenţă: pentru a privi către un lucru trebuie să te îndepărtezi de el.

Dragostea adevărată, în viziunea lui Gasset, este ceea ce urmează îndrăgostirii, momentul de abandon total împletit cu senzaţia că eşti absorbit până în străfundul fiinţei tale, dar nu în sensul coexistenţei celor două ci în sensul că se nutresc reciproc, abandonul fiind produs de „fermecare”. Dacă în iubire mama se abandonează copilului dintr-un instinct radical străin de spiritualitate, în prietenie, prietenul se abandonează printr-o decizie lucidă şi clară a voinţei lui, în iubire, sufletul scapă pur şi simplu din mâini şi se lasă absorbit de celălalt, astfel încât îndrăgostitul vede lumea prin ochii celuilalt. Însă nu oricine se poate îndrăgosti şi nu de oricine.  „Les poetes n’ont pas raison de nous depeindre l’amour comme un aveugle: il faut lui oter son bandeau et lui rendre desormais la jouissance de ses yeux”(Pascal- Sur les Passion de l’amour”)

Se pune întrebarea, (cât se poate de trivială) dacă în lumea sentimentelor există o modă.Setimentul amoros are la fel cu tot ceea ce ţine de viaţa omului, istoria şi evoluţia sa. Fiecare epocă îşi are stilul său de-a iubi, fiecare generaţie modifică permanent gradul regimului erotic antecedent. De aceea bărbatul matur se îndrăgosteşte în mod normal de o femeie din generaţia sa alături de care regăseşte un stil erotic compatibil, elemente comune de cultură. Oprindu-ne puţin la evoluţia iubirii constatăm că fiecare epocă a avut modelul său. Astfel, „dragostea romantică” a fost şi rămâne apanajul iubirii curteneşti, descoperită şi cultivată încă din secolul al XII-lea, iubire care reprezintă o formă extremă de erotism spiritualizat. Să ne gândim la Dante care se îndrăgosteşte de surâsul femeii exemplare, ori la Petrarca care doreşte de la Beatrice numai gestul care exprimă sufletul. Iubirea aceasta nobilă, aproape clorotică, a fost partea luminoasă din cea mai întunecată etapă a Evului Mediu. O aflăm din toată poezia trubadurească care a cântat iubirea pură, lipsită de materialitate.

Ultimul eseu din Studii despre iubire are ca temă centrală un anume tip de femeie – creola, prototipul fundamental al tuturor femeilor, în viziunea autorului. Este un imn închinat femeii iubite. Creola reprezintă superlativul feminităţii ale cărei atribute ar fi vehemenţa, spontaneitatea, graţia şi moliciunea. Este femeia care s-a distilat vreme de patru secole de efort vital, de fervori, de încercări, de dureri, în ale cărei vene curge sângele regilor incaşi în amestec cu cel al conchistadorilor spanioli, acei hidalgo implacabili plecaţi să cucerească lumea. Creola nu e nici dură, nici eterică însă atributul său cel mai valoros este că se pricepe la bărbaţi, că în preajma ei bărbatul ajunge cu greu dar când ajunge se simte în toată plenitudinea sa.

Tema iubirii ca sentiment universal, nu a iubirilor, l-a urmărit toată viaţa pe Ortega Y Gasset şi i-a dedicat un număr important de pagini în eseurile sale:

Jose Ortega Y Gasset- Studii despre iubire, Humanitas, 1991