NOTE PE MARGINEA ESEULUI VALOAREA OMULUI DE IOAN PETROVICI

Valoarea omului este titlul conferinţei susţinută în Aula Universităţii din Iaşi, de filosoful Ioan Petrovici, la 28 octombrie 1923, în folosul Societăţii de profilaxie a tuberculozei.  

Autorul porneşte în demersul său socio-filosofic de la ideea că orice fiinţă umană posedă, în primul rând, o valoare prin însăşi calitatea sa de fiinţă umană; că orice fiinţă omenească, oricât ar fi ea de “dărăpănată”, nu trebuie aruncată la periferia societăţii , ci trebuie să fie sprijinită să trăiască.

 Pornind de la ideea că omul e buricul Universului indiferent că-i viu, ori plecat în lumea umbrelor, autorul ajunge cu istoricul faptelor la momentul apariţei creştinismului când, spune el, omul a căpătat noi valenţe valorice. Iară, “pentru omul care se ridică peste furtuna simţurilor, creştinismul deschide cele mai frumoase făgăduinţi. El osândeşte acele cazuri-evident cele mai frecvente- în care animalitatea copleşeşte umanitatea. Iar trăsătura de căpetenie cu care religia creştină ridică şi mai mult valoarea omului decât fusese înainte, este rostogolirea tuturor acelor bariere pe care poparele antichităţii le păzea cu străşnicie: dintre caste, dintre clase sociale, dintre naţiuni. Creştinismul vine cu ideea de egalitate şi fraternitate universală, nu admite clase inferioare –toţi sunt fii aceluiaşi părinte, valoarea unui om nu i-o dă calitatea de a fi membrul cutărei clase sau al cutărei naţii,ci calitatea sa de “om”indisolubil legată de anumite virtuţi care constituie umanitatea ca atare.”

Petrovici consideră ca fiind răspunzătoare pentru năruirea vechiului eşafodaj pe care s-ar fi clădit umanitatea, trei lucruri :

1. teoria lui Copernic, noua concepţie astronomică  prin care  este combătut geocentrismul, astfel încât pământul îşi pierde aureola de centru al Universului, devenind o planetă ca oricare în imensitatea de galaxii. Totodată  nici locuitorii săi nu mai rămân unicele fiinţe superioare .

2.  înlăturarea ideii de nemurire a sufletului a fost o altă cauză a regresiei fiinţei umane din punct de vedere spiritual.

3. iar ultima lovitură dată  “ifoselor omeneşti” a fost celebra teorie darwinistă conform căreia omul încetează să mai fie o fiinţă de origine divină, el fiind doar o altă etapă în evoluţia vieţii pe pământ.

Autorul consideră că nu-i nimic deosebit în schimbarea ideeii despre strămoşi, nu genitorii sunt atât de importanţi, pe cât de important este ce-a devenit, de fapt, omul.

Ba, filosoful francez Lachelier afirmă că natura a dat dovadă de mult mai multă imaginaţie atunci când a creat celelalte specii, decât atunci, când a creat omul.” Ai zice că dând naştere omului, natura i-a trecut mâna , i-a dat lui sarcina creatoare, dânsa rămânând să se odihnească, şi-n adevăr că atunci toate schimbările făcute pe scoarţa globului sunt opera fanteziei şi creaţiei omeneşti.”

Iată că omul, de fapt şi de drept, a rămas un privilegiat, desemnat de Creator să creeze la rândul său. Astfel, pe bună dreptate hegelienii afirmă că natura s-a depăşit pe sine prin creaţia omului. Conştientizarea de către om a statutului său a făcut posibilă interiorizarea sa, o întoarcere către lumea dinlăuntru, şi o dată cu această posibilitate de introspecţie a apărut un cult al egoismului şi al forţei.

Toate-s bune şi frumoase până când conferenţiarul găseşte şi ţapul ispăşitor pentru răsturnările petrecute la nivelul fiinţei umane, începând cu secolul al XIX-lea. Mai straşnică decât cele amintite mai sus pare a fi  doctrina lui Nietzsche, conform căreia filosoful german ar face apologia bestiei umane. Este şi motivul pentru care a avut atâta succes, susţine Petrovici : exaltarea laturii stihiale din individ. Concluzia: “Un vânt pustietor a venit să sufle peste flacăra luminoasă a altruismului şi iubirii de aproape pe care creştinismul, cu mari silinţe, o aprinsese ca un far al conduitei superioare.”

Şi mă opresc aici pentru că în finalul conferinţei autorul face o paralelă între binecuvântata societate antebelică şi ticăloşia celei postbelice.

De laudă că această conferinţă a fost susţinută pe considerente filantropice. Că un filosof de talia lui Ioan Petrovici invocă aceleaşi motive pe care şi Biserica le invocă legat de  decăderea morală a individului poate fi trecut cu vederea. Dar să acuzi o aşa–zisă doctrină a lui Nietzsche în favoarea sălbăticirii omenirii mi s-a părut cel puţin curios.

Nu-i găsesc vină autorului pentru că opera lui Nietzsche a fost receptată în mod greşit în întreaga Europă. Abia în 1950 Walter Kaufman, professor de filosofie emigrant la Universitatea Priceton  a început munca de retraducere a lui Nietzsche şi prezentarea lui în faţa lumii drept gânditor tradiţionalist şi nu de inspirator al anarhiştilor şi de ideolog al naziştilor, de predecesor al tuturor mişcărilor iraţionaliste. Drumul a fost lung şi greu. Cărţile sale scrise după Naşterea tragediei(1872) şi Consideraţiile inactuale(1873-1876)sunt alcătuite din reflexii  în care este sintetizată natura experienţei umane, având aspectul unor scrieri aforistice, radicale în conţinut. Viziunea lui Nietzsche poate fi sintetizată într-o frază:  de vreme ce trăim în epava acestei lumi de două mii de ani, având drept fundament o serie de minciuni cu privire la lucrurile esenţiale, singura salvare ar fi un început nou în totalitate. Însă această perspectivă asupra lumii a oferit o “carte albă” tuturor celor care susţin ideea unei rupture radicale de putreda moştenire culturală.

Obsedat de ideeea că cei ce vor veni nu-i vor înţelege scrierile mai vechi ( fapt care s-a şi întâmplat) Nietzsche le-a tot reluat dând impresia că au fost scrise simultan.

Începând cu 1872 Nietzsche şi-a petrecut mare parte din timp, scriind. Numărul cărţilor publicate fiind impresionant. Cercetătorii operei sale au comis greşeala de-a amesteca materiale publicate cu cele găsite în manuscrise. Aşa, două din conceptele majore avansate de Nietzsche: Voinaţa de putere şi Eterna Reîntoarcere  au rămas nedezvoltate. Un mare deserviciu i l-a făcut Heidegger care şi-a prezentat opera ca derivând din cea  a lui Nietzsche căreia îi aducea multiple critici.

Nietzsche a fost un stilist înnăscut şi de aceea a trudit mult asupra frazelor până să le aducă la nivelul dorit. Iată  de aici o mare diferenţă între materialul găsit în ciorne şi cel publicat, lucru de care nu s-a prea ţinut cont. .

Prima lui carte, Naşterea tragediei din spiritual muzicii a fost publicată când avea vârsta de 27 de ani. Faptul că retorica se substituie rigorii în paginile cărţii, Nietzsche fiind profesor de limbi clasice la Basel încă de la vârsta de 24 de ani, i-a atras oprobriul lumii academice. Stilul exaltat prin care argumentează decăderea tragediei greceşti, printr-un artificiu istoric, l-a speriat până şi pe Wagner cu care discutase deseori aceste speculaţii şi a cărui artă o considera ca pe o revigorare a tragediei greceşti. Ideea esenţială a cărţii este că evoluţia artei este legată de dualitatea apolinic/dionisiac.Cele două tipuri de experienţe estetice, apolinic şi dionisiac sunt datele cu care investighează lumea în care trăim. Arta apolinică este comparată cu visul, cea dionisiacă cu beţia, cele două forme nutrindu-se reciproc.

Astfel tragedia greacă ajunge la apogeu prin Eschil şi Sofocle pentru a decade apoi prin Euripide care manifestă interes pentru psihologia personajului, pentru individ, în concluzie, pentru raţiune, fiind puternic influenţat de Socrate. Este momentul în care corul este înlocuit cu individul, comunitatea, cu insul. Astfel filosoful grec devine o figură radical anti-tragică. Practic cartea tratează unul dintre subiectele care l-au urmărit pe Nietzsche întotdeauna: relaţia dintre instinct şi raţiune. În viziunea sa lumea este un loc în care se petrec lucruri atât de grave încât orice încercare de a-i da un sens în limitele moralei este sortită eşecului. Chiar dacă Naşterea tragediei a fost mană cerească pentru criticii din toate vremurile, pentru negativismul său, chiar dacă însuşi Nietzsche şi-a blamat propria operă, ea a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori, antropologi, esteticieni.Un exemplu în acest sens este cartea lui G. Călinescu: Între apolinic şi dionisiac.

Perioada în care a scris Naşterea tragediei a fost cea mai luminoasă din viaţa lui. În 1872 familia Wagner pleacă la Byreuth. Rămas singur, fără bunul său prieten, dar şi cu sănătatea care începe să se şubrezească, Nietzsche începe să pună la îndoială superioritatea culturii germane şi începe să scrie tratatul: Consideraţii inactuale. Problema e că demersul său a pornit printr-un atac la adresa bătrânului David Strauss, autorul Vieţii lui Iisus. Consideraţii inactuale este în primul rând o adevărată meditaţie asupra culturii greceşti considerată  în opoziţie cu cea latină. Singura inadvertenţă fiind manifestarea unei false admiraţii faţă de Wagner pe care, de fapt, începuse să-l reconsidere, mai ales după ce participase la Festivalul de la Bayreuth. Astfel scrie Omenesc, mult prea omenesc o carte stufoasă în care Nietzsche îşi acordă o mare libertate atât în ceea ce priveşte concepţia cât şi conţinutul şi prin care demonstrează că cele mai chinuitoare experienţe pot fi transformate în scopuri pozitive.

Întreaga operă a lui Nietzsche se focalizează asupra unui subiect care abordează relaţia dintre suferinţă şi cultură. Preocupat de felul în care omul se raportează la suferinţă Nietzsche a fost mai interesat de partea eroică, de măreţia acestei dualităţi, decât de bunătate. În cartea sa Aurora, nu neagă valorile moralei aşa cum s-a afirmat. Nietzsche nu este un apărător al nihilismului, el proroceşte declinul societăţii constatând sfârşitul iminent. În practică, moralitatea derivă din tradiţia iudeo-creştină, originile ei aflându-se în poruncile zeului unui trib din Orientul Mijlociu, care au fost instituite tocmai pentru continuitatea tribului. E clar că atitudinea lui Nietzsche faţă de creştinism manifestă în Aurora este unul din motivele Conferinţei lui Ioan Petrovici. Dar, deşi detesta nimicnicia omului parte a creştinismului cu tot cu virtuţile sale, era conştient de valorile spirituale ivite din spiritualitatea creştină, precum o mănăstire gotică sau Misa în Si minor. Era de asemenea conştient de precaritatea spiritualităţii în era post –creştină.  Nietzsche aduce acuzaţii şi i-ar dori înlăturaţi pe capii creştinismului târziu şi pe cei ai postcreştinismului. Faptul că începe să suţină un individualism extrem este legat de sugestia lui ca fiecare individ să-şi ajusteze cu scrupulozitate caracterul. Sugerând că fiecare o poate fi artizanul propriei vieţi, Nietzsche avansează ideea unei moralităţi care  pretinde ca fiecare să-şi urmeze propriile ţeluri. Problema este că trebuie să şi aibă acel ţel.

 În toată opera sa, Nietzsche este pe atât de strălucitor, pe cât de paradoxal este. Însă nici pe departe nu poate fi acuzat a fi sursa declinului umanităţii prin scrierile sale. A fost şi a rămas în continuare victima unor traducători nepricepuţi, a unor cititori grăbiţi şi de ce nu, a modei. În anumite epoci s-au impus anumite idei care au fost speculate până la epuizare. De cele mai multe ori, s-a pierdut din vedere întregul în favoarea anumitor pasaje, anumitor idei , anumitor conjuncturi ca şi cea de la care am pornit discursul.