RITURI DE TRECERE-MOARTEA LA ROMÂNI

„Doamne, doamne!

Şi de la o vreme îi terminaseră biografia

Istoviseră lacrimile şi

Jalea şi aşteptau să vină Leana,

Fie-sa, din casă cu buletinul.

Că popa nu voia să o-ngroape fără buletin,

C-aşa avea şi el ordin.

(Ordin şi pe linie de popă

Şi pe linie de provizoriu...) „

(Actul, Marin Sorescu, din vol. La Lilieci)

 Se spune că oricâţi prieteni şi oricâte rude ai avea, iubit sau detestat pe lumea asta, pragul către lumea celor drepţi îl păşeşte fiecare singur-singurel, nici măcar însoţit de propria umbră. Cum românul e om prevăzător, îşi face iarna car şi vara sanie, n-a lăsat nici acest moment cât se poate de tragic şi de solemn pentru alţii, să treacă aşa fără nici o adaptare care de fapt se cheamă tradiţie. În tradiţia populară nu s-a crezut nici măcar o clipă că „morţi sunt cei muriţi,”ci, dimpotrivă, încă de pe vremea dacilor ne-a rămas credinţa că cel care moare, pleacă de fapt şi de drept într-o altă lume în care, mai mult sau mai puţin, poate să-şi continuie viaţa şi activităţile începute aici, pe pământ

  

Deşi, popor ortodox încă din zorii creştinismului, românul şi-a perpetuat riturile de trecere, un amestec de elemente creştine cu cele păgâne, pe care le-a adaptat şi le-a îmbunătăţit, după cum au fost vremurile. Şi nu creştinul a fost cel care să se supună canoanelor bisericii, ci biserica s-a dat  după nevoile lui străduindu-se pe cât posibil să nu-l lase pe păcătosul drept-credincios să plece de unul singur, fără să-i pună un cuvânt bun la Cel de Sus.

 La vremuri noi, obiceiuri noi, după cum se ştie, aşa că moartea a devenit un eveniment foarte important în care cei apropiaţi caută să se implice astfel încât comunitatea să rămână cu amintiri de neşters legate de acest moment, indiferent cât de multe bune sau rele a lăsat răposatul în urma lui.

Ei, aici e aici! dacă cel plecat la loc cu verdeaţă a fost cine ştie ce persoană publică, din start lucrurile capătă oarece greutate. Se spune că prin redacţiile jurnalelor, căzute în amorţeala şi-n plictiseală, e suficient să intre unul şi să strige: „mortăciune!”Automat li se ridică adrenalina şi se reped care mai de care să-i ia ultimul interviu defunctului, rudelor, amantelor, să afle picanterii despre viaţa aventuroasă a acestuia, să-i facă poze din toate unghiurile...Ce mai! Nici „furăciunile”, evenimente aproape de normalitate din viaţa românului, nu mai trezesc atâta vervă şi atâta imaginaţie la „presarul” român. Pentru „însoţitorii de pe ultimul drum”, căci există şi aşa o meserie în nomenclatorul românului, apariţia presei la catafalcul mortului, e mană cerească. Stau cu ochii ţintă pe aparatele de filmat şi de fotografiat, străduindu-se pe cât se poate să fie cât mai aproape de chipul celui dispărut, pentru a fi imortalizat alături de el pentru eternitate. Va decupa poza din ziar şi cu mândrie o să le arate nepoţilor-„Uite, vezi, aici sunt eu la căpătâiul lui Xulescu. A ţinut să facem o poză împreună, înainte să plece pe ultimul drum. N-am fost un oarecine la viaţa mea ...”

Şi pentru că democraţia înseamnă egalitate pentru tot poporul, indiferent de starea în care se află, nu de puţine ori concetăţeanul plecat la odihna veşnică a fost chemat în sprijinul celor vii şi pus să-şi exercite dreptul la vot. Se pare că cei cu urna volantă au luat la rând toate aşezămintele, printre care şi cimitirele, astfel încât de cele mai multe ori, dacă s-ar fi adunat pe bune procentele votanţilor, cu siguranţă, ar fi ieşit de fiecare dată peste 100%. Mai cu seamă că ştiau  de fiecare dată cu cine să voteze! 

La urma urmei ce mi-e Strada Libertăţii, ce mi-i  Aleea Adormiţilor?  

 Şi atâta vreme cât unii dintre locatarii cavourilor continuă să ia pensie, alţii să umble prin lume aşa hai-hui, alţii să-ţi vină la masă neinvitaţi, de ce n-ar pune şi ştampila de vot acolo unde trebuie? Ţinând cont de aceste evenimente, aproape normale, şi de credinţa că n-a venit nimeni să spună cum e prin lumea umbrelor, cei dragi bucuroşi nevoie mare de conturile grase, de maşini şi de tot ce primesc moştenire au decis că nu-i drept să nu le împartă cu autorul testamentului.

Însă nu toţi urmaşii sunt atât de binevoitori cu genitorii lor şi nu-i lasă inima să dea banul pe cele trebuincioase de ultimul drum . Ba, sunt atât de egoişti încât  spun cu glas tare: „Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul! Acum e rândul meu.” Aşa că banul strângătorului, face minuni în viaţa cheltuitorului. Şi pun de chiolhanuri, de plimbări prin lumea largă sau cine ştie ce le mai dă cel cu coarne, prin cap dar nu se îndure să dea măcar un covrig de pomană mortului.  

 Şi-atunci, ce-şi face omul cu mâna lui, e bun făcut aşa că rumânul nostru a inventat „pomana de viu”. Adică, un fel de repetiţie a acelui eveniment care se va petrece mai devreme sau mai târziu în viaţa lui. Şi-o face omul aşa cum scrie la carte. Undeva într-un sat de prin Oltenia, cei ajunşi la vârsta de 40 de ani încep să-şi facă socotelile şi să ducă o viaţă dublă -de viu şi de virtual mort. Primul lucru pe care-l fac e groapa în cimitir. Cine ştie ce potop ar putea fi când s-o întîmpla să închidă ochii, s-ar putea îmbăta groparii sau, Doamne fereşte! n-or mai fi locuri în cimitir. Aşa că se umple cimitirul de gropi în aşteptarea locatarilor.

 Se începe primăvara, când gospodarul dă un acatist la biserică, plăteşte bine, iar preotul se prinde în horă şi vreme de patruzeci de sâmbete pomeneşte mortul-viu. Din acest moment cel ce-şi pune la cale înmormântarea are în vedere organizarea unui eveniment care să-i lase cu gura căscată pe ceilalţi. Zic unii:”suntem săraci, da de-ai dracu ne facem fala, ne împrumutăm şi tot rupem gura târgului.” Aşa că, merge mortul la oraş cumpără pe puţin trei rânduri de haine, chit că el pe aici dacă a rupt un rând, şi cam tot ce crede el că i-ar folosi în lumea cealaltă că trebuie dat de pomană. Angajează lăutari, face meniul după tipicul unei nunţi şi îşi cumpără şi tronul (sicriul)să aibă timp să-l probeze.

 În ziua stabilită vine preotul, citeşte bucatele şi se porneşte petrecerea care ţine câteodată mai mult de trei zile. Nici vorbă să pară cuiva ceva neobişnuit. Din contră, eşti un nimeni în sat dacă nu-ţi organizezi petrecerea de adio şi nu investeşti măcar un 5000 de lei acolo. Nici nu ştii cum să numeşti asemenea eveniment în care moartea şi nunta sunt amestecate într-atât încît totul frizează absurdul. Aşadar, iată că inventivitatea românului şi-a găsit aplicabilitate chiar şi acolo unde hazardul şi neprevăzutul ar trebuie să fie normalitatea.