SPOVEDANIA

             Duminică. Singura zi din săptămână în care Aglaia îşi permitea luxul să mai lenevească în pat preţ de-o jumătate de oră, după ceas. De data asta, contrar obiceiului, s-a ridicat brusc, asemeni unui soldat, şi s-a dus glonţ în baie. Se trezise gata obosită, de prea multe gânduri; dar dintre toate, unul îi sfredelea mintea ca un fier încins şi nu-i dădea voie să mai gândească la nimic altceva. Ochii ei mari, ce dădeau chipului un aer  de continuă nedumerire, înotau în lacrimi pe care cu greu le stăpânea, scoţând un oftat din străfundul sufletului. Atunci, căta scurt în jur, ca înecaţii, să se agaţe de ceva . În zadar! Era singură. Singură în faţa nenorocirii ce-i ţinea mintea ocupată de-o vreme şi căreia nu-i găsea nicicum o rezolvare.

                Nu-i vorbă, singură era ea de  aproape un an, de când Culiţă, bărbatul cu care îşi împărţise cei mai frumoşi ani, plecase către cele veşnice. Măcar atunci, nenorocirea se abătuse brusc asupra ei şi n-a prea avut vreme să-i macine nervii, aşa cum se întâmpla acum. Primise o scrisoare oficială prin care era anunţată că, „Avasilcăi  Nicolaie a decedat în căminul Combinatului de la Krivoi Rog, aflat în oraşul Dolinska din Ucraina”. Nici până azi n-a aflat ce s-a întâmplat cu adevărat, dar şi frate-său Virgil îi spusese să-şi vadă de treabă, că tot nu-l mai învie. Lucra la minister şi i-ar fi creat probleme. În urmă cu 7 ani, când Culiţă rămăsese şomer, plecatul la Krivoi Rog fusese unica şi cea mai bună soluţie. Revoluţia l-a prins secretar de partid la Combinatul de Utilaj Greu. Nu era om al dracului, dar cum era valul atunci, l-au fugărit muncitorii cu ranga prin hale, iar el a scăpat cu fuga şi s-a oprit drept la maică-sa, într-un sat, undeva pe malul Prutului, unde  n-ajungea nici măcar un autobuz.

               Iar ea, din „doamna Aglaia”, devenise simplu „Aglaia”, până şi pentru amărâta de la parter care avea o casă de copii şi pe care uneori o punea să-i facă curăţenie pentru o pâine şi câţiva cartofi. Acum o sfida şi nici bună–ziua nu-i mai dădea. Ce-a mai plâns Aglaia şi-atunci! Ce i-a mai blestemat cu „revoluţia” lor cu tot! Acum i-a venit şi ei, din nou, apa la moară. Când îi vede cum trag targa pe uscat, şomeri, plini de datorii pe la bănci şi cu privirile înceţoşate de frica unui viitor deloc favorabil, se bucură în sinea ei şi zice: „Aha! L-aţi împuşcat pe Ceauşescu, leşinaţilor! Aţi vrut democraţie! V-aţi umplut de Doamne-ajută! Beţivilor.”

                   Da, până şi Culiţă o luase razna de supărare. Cât a stat la mă-sa la ţară s-a suit călare pe butoi şi nu s-a mai dat jos. De nu era frate-său să-i găsească loc în primul lot de muncitori ce plecau la Krivoi Rog, Aglaia se gândise, serios chiar, să divorţeze. Avea două fete şi cine naiba i le mai lua de la uşa unui beţiv? Când era „tovarăşul secretar”, alta era kalimera. Era obligaţia ei de mamă să se gândească la viitorul lor. Plecarea lui la Krivoi Rog, la Combinatul pe care statul român împreună cu fosta URSS, Germania, Cehia şi Bulgaria  îl ridicau acolo, însemna 800 de dolari pe lună, bani care intrau în contul pe care Aglaia îl şi deschisese. Aşa că, l-a luat cu binişorul pe Culiţă şi l-a trimis unde-a –nţărcat dracul copiii, să facă şi el ceva util pentru familie: bani. În 7 ani doar o dată mai ajunsese Culiţă în România, când murise maică-sa. În rest, Aglaia mergea şi de patru ori pe lună la el şi devenise specialistă în comerţul „en detail”. Îşi cumpărase de la basarabeni două genţi de rafie, mari cât un şifonier, pe care le încărca cu tot ce ştia că se cumpără la ucrainieni şi venea cu ele la fel de pline acasă - blănuri, aur şi alte mărunţişuri. Învăţase repede lecţia: şpaga la şofer şi privirea de femeie neajutorată cu care înmuiase multe inimi de bărbaţi, care-i săreau de fiecare dată în ajutor.

Toate au mers bine până la acea nenorocită de telegramă. Nu-i vorbă, că-i rămăsese un cont destul de consistent de pe urma afacerii cu Krivoi Rog-ul, numai că acum trebuia să se descurce singură cu toate cele. Şi s-a descurcat până-n urmă cu o lună, când i s-a întâmplat nenorocirea. Până când liniştea ei s-a făcut praf. Până când şi-a băgat duşmanul în casă, de acum nu ştie cum să mai scape.

            Dar s-a hotărât: merge azi la părintele Nicolaie, de la parohie, şi-o să-i ceară sfatul. Se spovedeşte ca o creştină adevărată, face o donaţie la biserică şi-şi uşurează sufletul, că de când cu năpasta ce i-a căzut pe cap, nu mai are odihnă de nici un fel. Şi oricât şi-a frământat ea mintea, n-a reuşit să iasă din încurcătură.

         

           Şi tot gândind aşa, s-a oprit Aglaia în faţa oglinzii mari din sufragerie, punându-şi una câte una pe ea hainele de doliu pe care de câteva luni le pusese la fundul şifonierului. O „ştresau”, aşa le spunea ea tuturor cunoscuţilor şi, în plus, Culiţă putea să-şi vadă de-ale lui în lumea celor drepţi şi fără doliul ei. Parcă-i părea rău de pălărie - îi dădea aşa, un aer de mare doamnă, şi cu voalul negru atârnat pe umeri, Aglaia naviga ca o corabie cu pânzele umflate când ieşea pe stradă. Trupeşă cum era, se făcea gol în jurul ei pe unde trecea. S-a mai privit o dată, şi-a îndreptat o cută la gulerul de dantelă al bluzei şi, mulţumită de ceea ce vedea, a ieşit din casă făcând o cruce mare şi zicând: „Doamne-ajută!”

         Şi chiar avea nevoie de ajutor, pentru că din impasul în care ajunsese, doar Dumnezeu o mai putea scăpa. Aşa credea ea. Şi câte n-a încercat, ca să scape de el! Le-a rugat pe fete să-l scoată din casă, a încercat să i-l paseze soră-sii, ba, de multe ori i-au trecut prin cap gânduri criminale, dar s-a gândit la pedeapsa lui Dumnezeu, aşa că a înghiţit plină de obidă tot amarul până la capăt. Şi tot gândind la necazul ei, începuse să simtă un nod în gât . „Ce nenorocire! Să nu te mai poţi bucura de viaţă pentru aşa o spurcăciune. Şi nici măcar nu era de soi. Neam de vagabond, adunat de pe străzi!..”

           În faţa bisericii; Aglaia s-a oprit să ia câteva flori, să nu zică părintele c-a venit cu mâna goală:  se uită cam urât la ea,  mai ales c-o ştie că nu-i aşa pierită de săracă.

Preţ de câteva minute s-a târguit cu florăreasa: „Şi astea s-au făcut nişte hoaţe! Toţi vor să-ţi scostă banul din buzunar pe nimic. Auzi, câteva buruieni să coste cât o pâine!” bombănea Aglaia în gând. Până la urmă a cedat chivuţa. „Decât s-o bată Dumnezeu pentru târguiala de la uşa lui, mai bine i le-ar fi dat umflatei, gratis. Găseşte ea oameni cu suflet care să dea un ban pe-o floare, s-o pună la icoana Maicii...”

               În biserică nu mai era lume. Slujba se terminase de vreo jumătate de oră, iar preotul discuta cu femeia care vindea lumânări. Când a dat cu ochii de Aglaia, a încercat să facă stânga-mprejur şi să se strecoare în altar: o ştia strânsă la pungă şi cu gura slobodă.

            Prea târziu! De când aştepta Aglaia momentul ăsta! Fără să mai ştie de ea, se îndreptă aţă către preot, cu mâna, în care ţinea florile, întinsă, de parcă lui i le-ar fi adus. Toată supărarea şi toată durerea înfrânată până atunci i-au rupt zăgazurile sufletului, nodul din gât a coborât în coşul pieptului şi un şuvoi de lacrimi a început să alunece pe obrajii ei dolofani.. S-a ales praful de toate cuvintele frumoase pe care plănuise de acasă să i le spună părintelui. O bolboroseală nesfârşită se revărsa din gura Aglaiei, din care bietul preot abia dacă pricepea ceva:

„Nu mai pot părinte! Mă seacă la inimă! Când l-am adus acasă era tare frumos şi jucăuş... am zis că m-ajută să trec peste singurătate... că aşa mi-a zis... şi fetele au fost de acord... Dar acum nu mai vreau! Nu-l mai vreau că simt că înnebunesc! Mi-a ros plapuma... pernele... covorul... mobila... tot! M-a nenorocit, m-a lăsat săracă! Ba, îşi face nevoile pe unde apucă, de nu mai dovedesc să spăl din urma lui... Am vrut să-l otrăvesc, să scap de el!!!”

Preotul făcuse ochii mari şi încerca s-o liniştească pe Aglaia, dar când a auzit de toate grozăviile, l-a apucat indignarea şi i-a spus cu reproş: „De! Aglaie, parcă nici anul n-a trecut de la înmormântarea lui Culiţă; nu puteai şi tu să mai aştepţi?”

„Ce să aştept, părinte? Mi-a zis că-i de rasă şi mi-l dă gratis. Şi s-au bucurat şi fetele când l-au văzut. De unde să ştiu eu că javra îmi distruge casa şi că n-o să mai pot cu nici un chip să scap de ea?! Am venit să mă înveţi ce să fac, că de nu, fac mare păcat.”

Până la urmă preotul a înţeles despre ce „intrus” era vorba, aşa că i-a răspuns Aglaiei cu o undă de umor în glas: „E-un suflet al lui Dumnezeu şi el...”

Şi-a luat-o pe după umeri cu blândeţe, în vreme ce Aglaia îi sorbea cuvintele de pe buze, iar ochii i se luminau a înţelegere. Vezi, Doamne, preotul chiar îi oferise o soluţie: avea nevoie de el la casa parohială.