ACCIDENTUL

„Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.” (Povestea lui Harap Alb)

De două săptămâni ploaia nu mai contenea. Trecuseră Floriile, trecuse şi Paştele – un Paşte mocirlit care-i ţinuse pe sătenii din Sperieţi în casă. Mulţi nici la biserică nu s-au dus, că n-au dovedit să străbată noroaiele de pe uliţă, care-n unele locuri treceau şi de tureatca cizmei. Mai ales pe acolo pe unde trecuseră tractoarele „veneticului” de le cumpărase pământurile şi se-mbogăţise pe spinarea  nepăsării lor.

Neam de neamul lor, nici în cele mai urâte visuri n-ar fi gândit să le-ncapă pâmânturile pe mâna gălbejitului de chinez. A apărut în sat la braţ cu-a lui Mocârneţ: nişte sărăcoi, vai de mama lor. Caterina, singura lor fată, cum a putut să-şi ia zborul, drept în buricul Capitalei s-a oprit. Cum a făcut ea, cum a dres, l-a găsit p-ăsta de-l cheamă Hu şi l-a adus în bătătura lui Mocârneţ. Mai întâi s-au uitat babele la el ca la urs: se întrebau, aşa mai cu fereală, că văzuseră şi ele povestea cu geamantanul la televizor, ce dracu găsise la Caterina lui Mocârneţ. Unii mai ai dracului făceau glume pe seama „ţăranului Hu”, gândind că mare lucru nu-i de capul lui. Numai că, în câţiva ani, au văzut  ce-i putea pielea mititelului: le cumpărase aproape toate loturile de pământ şi devenise ăl mai mare boier din Sperieţi. Fermier în toată legea – cu vite, o turmă de capre şi zeci de hectare de pământ pe care le lucra tot cu chinezoi de-ai lui. Fudui cum erau, sperieţenii nu s-ar fi dus nici dacă mâncau pământul de sub tălpi să-l slugărească pe „Huci al lui Mocârnici”, cum îl porecliseră mai pe urmă, când s-au trezit că-şi băuseră lot cu lot la  barul lui Măcănilă. Le rămăseseră doar tarlalele pe care plantau tutun şi care nu cereau prea mare îngrijire.

Şi acum, dacă n-ar fi plouat aşa duşmănos şi îndesat, unii ar fi ieşit la răsădit tutunul. Stăteau cu răsadul pregătit, cu sfoara şi chitonagele la îndemână.  Partea bună era că n-or să mai muncească la cărat butoaiele cu apă pe câmp. Le dăduse Dumnezeu apă în cele mai ascunse locuri.

Ai lui State parcă nu mai aveau astâmpăr. Tutunul rămăsese singura lor sursă de venit şi, de când făceau isticurile în solarii, plantând seminţele de tutun, şi până în iarnă, când treceau la împăpuşat, munceau toţi cu mic cu mare.

Iliuţ cu Vănel erau cei mai mari din cei şapte copii ai lui Vasile State şi cei mai slabi de minte. Însă erau harnici. Dacă i-ar fi pus tată-său să tragă la plug, ar fi tras fără să crâcnească. Aşa-i crescuse Vasile – hapsâni după muncă. Şi strângători. Strângeau tot ce le ieşea în cale. „Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un lucru”, îi învăţase şi bâtu, Dumnezeu să-l odihnească! Acasă la ei, în polatra din dos, găseai ce voiai şi ce nu: bucăţi de coasă, potcoave, hamuri de cai, bucăţi de lanţ, până şi-un sabot de cale ferată pe care-l dosiseră când au fost în urmă cu doi ani la oraş să cumpere o mobilă pentru cel care s-o-nsura primul. Şi Vasile era tare mândru de feciorii lui care se-apropiau uşurel de treizeci de ani.

Tot ieşind şi intrând în casă, de parcă ar fi putut s-alunge ploaia, holbându-se când şi când spre cer şi trăgând câte-o înjurătură printre dinţi, văzură că la un moment dat norii s-au mai răzbunat şi s-a pornit un vânticel călduţ, numai bun să usuce câmpurile. L-au strigat pe Sofronie la gard. Erau vecini şi cu loturile la câmp şi i-au zis să meargă împreună să mai dea o raită, să vadă dacă n-ar fi putut să treacă la răsădit a doua zi, în caz că ploaia s-ar fi oprit. De obicei, Sofronie nu se prea înturlica cu năsărâmbii lui State, dar azi parcă nu mai avea nici el stare să stea în casă.

Nici n-au ajuns bine la marginea satului, că Vănel s-a repezit către o groapă de unde scoteau oamenii lut galben, de-şi lipeau casele. Văzuse o bucată de fier şi, cum îi era nacafaua, s-a dus s-o ia acasă. Măcar nu ieşise degeaba – nu se întorcea cu mâna goală. Iliuţ a sărit să-l ajute pe frate-său, în vreme ce Sofronie cât pe ce să-şi rupă gâtul în altă bucată de fier ce ieşea mai mult de jumate din pământ. Ploaia spălase lutul şi lăsase la vedere cele două bucăţi. Le-au scos destul de uşor din lutul îngălbenit şi moale şi începură să se dumirească: erau două proiectile din vremea războiului.

- Bă, poate-or exploda şi ne ia dracu, zise Sofronie.

- Taci, bă, fricosule, zise Iliuţ, gelos pe prada lui. Tu crezi că le-a lăsat neamţul de bune? Şi după-atâta ploaie, s-o fi dus toată încărcătura.

Şi, luând proiectilul de la frate-său din mână, spuse iluminat de bunele lui idei:

- Bă, tot n-avem noi un chitonag ca lumea. Ne tot chinuim să răsădim cu porcăria aia de lemn. Fierul n-are moarte! Uite-l, e gata ascuţit. Doar să mergem la alde Ciurlică fierarul să-l îndoaie oleacă, să-l putem ţine bine-n mână.

Sofronie s-a gândit şi el la chitonagul lui de lemn, care lucea de-atâta folosire şi care se uscase atât de tare, de ziceai că n-ai nimic în mână. Făcea găuri în pământ una după alta, parcă era teleghidat. Mai bine ar ţine bucata de fier să facă o cute de ascuţit coasa.

Cei doi nărozi ai lui State nici n-au mai stat pe gânduri şi s-au pornit către fierărie.

- Bă, dacă ţie nu-ţi place şi n-ai nevoie, poţi să ni-l dai nouă. O s-avem fiecare câte-un chitonag, ce n-a văzut Parisul.

Sofronie s-a făcut că n-aude şi-a mormăit un „lasă, bă”. Dar curiozitatea l-a mânat pe acelaşi drum către fierărie. Dacă Ciurlică le făcea ăstora treaba bună, s-ar fi prins şi el să-şi facă un chitonag.

Când au ajuns, Ciurlică meşterea la nişte caiele sub un şopron, urmând să potcovească un cal. De cum a dat cu ochii de ai lui State, ştiindu-i cam năsărâmboşi, i-a întrebat prefăcându-se că le dă mare importanţă:

- Ce doresc domnii?

Vănel a scos cu grijă proiectilul pe care-l băgase pe mâneca hainei şi a dat să i-l arate lui Ciurlică. Acesta a făcut ochii mari, gura i-a rămas căscată de parcă n-avea aer şi-a rupt-o la fugă spre fundul grădinii. De-acolo a început să răcneacă de parcă-l atacaseră o mie de draci:

- Plecaţi, bă, dracului, cu proiectilul vostru de-aici. Ce, vreţi să-mi lăsaţi copiii pe drumuri? Ieşiţi din curtea mea, sau chem poliţia!

Convinşi că Ciurlică trăsese ceva sub nas şi-l apucaseră pandaliile din te-miri-ce, „domnii clienţi” au făcut cale-ntoarsă şi-au pornit agale către casă.

Vănel, care era cel mai mintos, îi spuse lui Iliuţ să-l liniştească:

- Lasă, frate! Ce, noi om fi mai proşti? S-o găsi şi-n curtea noastră o nicovală şi-un ciocan, să ne facem treaba. Bem şi noi o bere, decât să i-o dăm speriatului ăsta.

Sofronie cam căzuse pe gânduri, dar pentru că văzuse că nu li se întâmplase nimic până atunci, şi-a zis în sinea lui că, sigur, erau răsuflate proiectilele şi numai bune de meşterit.

Ajunşi la poarta lui State, le-a dat celor doi şi proiectilul său şi s-a dus acasă să aducă jumătate de rachiu să se cinstească pentru isprava din acea zi. Plimbarea lor ieşise în câştig, dacă se gândeau la ce chitonage or să le iasă. A înşfăcat sticla de rachiu de după sobă şi, când a dat să iasă pe uşă, dintr-odată s-a trezit izbit la pământ şi-o bubuitură puternică a ridicat tot satul în picioare.

Urlete, lătrături de câine, mugete de animale, de parcă începuse războiul. Rămase câteva secunde prostit locului, după care culese de pe jos un sac de cânepă, nici el nu ştia de ce, şi sticla de rachiu, şi o rupse la fugă prin fundul grădinii drept peste haturi. Buzele-i tremurau şi din ochi începură să-i curgă lacrimi şuvoaie: „Nici nu vreau să văd. Auzi, ai dracului proşti! N-aveau chitonag! Ieşiseră la răsădit şi n-aveau chitonag! Acum, na! Au adus nenorocirea pe capul bietului State! Ai dracului mameluci! Şi eu, mai nebun ca ei! Acum, puteam să nu mai fiu!” Şi-a făcut o cruce până-n pământ şi cu mâinile tremurând de frica ce-i intrase-n oase, a dus la gură sticla de rachiu şi nu s-a oprit, până n-a văzut fundul sticlei.

De sus începuse din nou să bureze, aşa că Sofronie şi-a făcut sacul de cânepă glugă şi l-a pus în cap. Parcă-i venea să fluiere acum. Se simţea uşor ca o pană şi porni de-a dreptul peste câmpuri fără nicio ţintă. Ştia doar atât: scăpase la mustaţă de cea cu coasa.

Pentru că vremea se răzbunase puţin, „Huci al lui Morcănici”, latifundiarul din Sperieţi, angajase un avion utilitar să dea cu ierbicide peste câmpurile semănate. Pe-aproape de prânz, Ninel Conţescu zis Pisică s-a ridicat în aer cu o încărcătură de ierbicid, cu gândul să dea gata treaba în câteva ore. C-o seară-nainte o cam făcuse lată şi după vreo două cafele deja îi crescuse adrenalina şi parcă n-ar fi trebuit doar să împrăştie acele prafuri. Se simţea ca la 20 de ani.

Şi-a amintit de vremurile bune, când era pilot de încercare, de mitingurile aviatice la care participase, şi l-a cuprins ciuda că ajunsese acum să dea cu prafuri pe câmpurile chinezoiului. La un moment dat zări o mogâldeaţă în plin câmp şi, când se lăsă mai jos, îl văzu pe Sofronie care alerga ca bezmeticul, înfierbântat de la jumătatea de rachiu.

- Măi, să fie, îşi zise Ninel. Ăsta-mi lipsea acum. Măcar dacă aş fi fost c-o maşină, l-aş fi claxonat şi se dădea naibii din drum. Dacă dau drumul la prafuri acum, cine ştie ce se poate întâmpla. Cu sacul ăla-n cap, nici nu vede nici n-aude.

Şi, pe loc, aviatorul nostru a decis să-i dea o lecţie nebunului ce-i apăruse-n cale.

- Ia să-l speriem noi puţin pe musiu...

Şi a apăsat pe manetă, avionul a pornit în picaj şi-n aceeaşi clipă Sofronie, auzind huruiala, s-a oprit pe loc, a ridicat sacul din cap şi a dat să ridice privirile către cer. N-a mai apucat. S-a auzit o bufnitură înfundată şi bietul Sofronie a rămas speriat pentru totdeauna în mijlocul câmpului.