eu nu sunt din această lume

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt 
pielea-mi miroase a ger şi-a ploi arse

nori zdrenţuiţi îmi împiedică mersul...

corpului meu, 
ciopârţit, cusut, ars de nenumărate ori,

 i-au crescut ghimpi.

întreaga viaţă am hoinărit încolo-şi-ncoace

adunând răni şi experienţe

care mi-au dezrădăcinat nopţile dinlăuntrul meu.

de-acum

 viaţa mea-i chin în spatele unor urme străine

ce-au străbătut oraşul albit.

în singurătate

ruinele mele ascunse-şi înalţă tenebrele

lăsând să se vadă pe cerul albastru

doar soarele ca un corp cu viscerele aruncate-n afară.

târziu
rătăcind printre fiarele lumii 
ochii mei s-au sălbăticit

o, toată mizeria singurătăţii s-a aşezat pe fundul lor!

cântecul

s-a înfipt în gâtlej aidoma unui os de peşte.

exilată în mine însămi

caut Cetatea pierdută ce zace-n ruină.