EILEEN

Eileen trage cu nesaţ din ţigară, cu ochii pierduţi în gol. Nu poate să-şi accepte nicicum soarta.În ultima vreme, tot mai des, îşi îneacă necazul în alcool. Alcoolul şi ţigara sunt singurele plăceri care-o mai ţin în viaţă...

Şi toate i se trag din copilărie. Avea doar 4 ani când Edna, mama sa, fugise cu un antreprenor de pompe funebre, falimentar. Naiba ştie unde-l cunoscuse. De la Edna te puteai aştepta la orice. Marea ei pasiune era să stea în oglindă şi să-şi aranjeze zulufii. De Eileen şi de Christa, aşa-zisul rod al iubirii ei cu Michael, îşi amintea din an în paşti. Mai bine zis, atunci când Michael o prindea la înghesuială şi-i ţinea teorie câte-o jumătate de zi. Michael era ca un robot. Plin de tabieturi , morocănos, taciturn. Niciodată nu ştiai la ce anume gândeşte. Edna i se agăţase de gât la o petrecere, după ce întrecuse măsura cu whiskyul, şi a rămas alături de el. La început i s-a părut un om bun. Apoi, îmbrăţişările seci, lipsite de tandreţe, de parcă ar fi îndeplinit un ritual au făcut-o să-şi caute alte preocupări. Cele două copile au venit  pe lume, surprinzând-o de fiecare dată. Christa îi semăna bucăţică ruptă, în vreme ce Eileen era copia fidelă a lui Michael. Dacă n-ar fi fost Michael să se ocupe de ele de mult le-ar fi dat spre adopţie. Edna iubea viaţa prea mult. Pentru nimic în lume nu s-ar fi lipsit de ieşirile ei nocturne de la barul din colţul străzii, de petrecerile zgomotoase cu prietenii de ocazie, de aventurile de-o noapte care-i redaseră încrederea că bărbaţii o doresc şi n-a ajuns, asemenea maică-sii, o momâie robotitoare.

Nici copilele nu simţeauprea mult lipsa Ednei. Christa se bucura când o vedea şi-i sărea în braţe, în vreme ce Eileen se retrăgea în spatele lui Michael aruncându-i priviri ostile. Toată admiraţia şi toată iubirea ei se revărsau asupra lui Michael. Din instinct, ştia că Edna îşi bate joc de el, de aceea nu-i plăcea apropierea ei.

Şi-acum când îşi aminteşte Eileen de parfumul ieftin al Ednei, amestecat cu mirosul de tutun al bărbaţilor cu care se vedea, îi vine să vomite.

Viaţa oferă surprize când nu te aştepţi. La un an după ce–l părăsise pe Michael şi pe cele două copile, Edna s-a întors cu actul de divorţ şi a luat-o pe Christa şi casa. Pe Eileen i-a pus-o-n braţe lui Michael spunându-i cu neruşinare:

-Una eu, una tu. Casa... ştii bine că-mi aparţine. Te priveşte unde te duci. Îţi dau trei luni de zile să–ţi găseşti casă. Am de gând să-mi refac viaţa, continuase Edna discursul pe un ton neutru. O să vând casa pentru că am nevoie de bani. Vei primi câteva sute de dolari să poţi plăti chiria la început.

Michael n-a protestat deloc. Între timp cunoscuse o croitoreasă văduvă care deja-l rugase să se mute împreună. Ascunsă într-un ungher, Eileen ascultase toată discuţia. Ura ei faţă de Edna devenise tot mai temeinică. Avea 6 ani şi pricepuse că Edna o arunca în drum, ca pe un copil al nimănui. Practic vindea casa cu tot cu ea, fără să-i pese unde-o va duce Michael.

Aşa apărut primul „dacă...” în viaţa lui Eileen.

Viaţa ei ar fi avut alt curs dacă...Edna nu l-ar fi părăsit pe Michael, dacă... nu le-ar fi abandonat, dacă... nu s-ar fi întors înapoi să vândă casa...

 De câte ori  îşi spune în gând „dacă”, lacrimi mari se prăvălesc pe obrajii ei palizi înnodându-se în barbă. Îşi plânge de milă Eileen. Îşi plânge soarta cea amară de copil părăsit şi aruncat pe drumuri. „Dacă...”

Ar fi ajuns şi ea cineva. N-ar fi făcut doar un liceu amărât cât să-i ajute să câştige o pâine ca vânzătoare la moll.

Nici moartea Ednei nu i-a muiat sufletul. Când a sunat-o Christa să-i spună „a murit mama”, i-a răspuns sec: „ mama ta”. A mea a murit de mult. Şi când spunea „mama”, Eileen se gândea la bunica Mary, mama lui Michael, care-şi chinuise anii bătrâneţii făcând menajul pe la casele bogaţilor. Îşi ajuta fiul chiar dacă niciodată nu l-a înţeles de ce nu i-o pusese Ednei pe Eileen în braţe. Era datoria ei de mamă să-şi crească şi să-şi educe fetele. Însă Michael se făcea că nu-i aude bodogăneala când i-o lăsa în uşă pe Eileen.

Uneori, bătrâna  o lua cu ea, şi Eileen primea cadouri rochiţe, pantofiori, de la copii acelor familii. Strângea din dinţi şi  atunci gândurile-i alergau cu o ură năvalnică către Edna. Ea nu primise niciodată o rochiţă nouă sau măcar o păpuşică. Nici  măcar de Crăciun.

Acolo, la supermarket îl întâlnise Eileen pe John. Mare, blond, tăcut, cu un zâmbet până la urechi, îi semăna foarte mult lui Michael. Nu lăsa nimic la voia întâmplării, făcea totul după tipic. Lucra pe şantier ca şef de echipă şi muncitorii grea viaţă aveau cu el. Dar nu crâcneau pentru că John nu ştia de glumă. Putea să-i întoarcă de zeci de ori până făceau treaba aşa cum voia el.

Nici nu ştia ce-i plăcuse la el. Cu siguranţă, nu-l iubea. Eileen credea cu toată forţa  în iubirea unică. În liceu încercase chiar să se sinucidă din cauza lui Dean. Era cu un an mai mare ca ea. Eileen trecea drept „fata cu inima de gheaţă „ printre colegii ei. Era frumoasă precum o divă. Însă orice-ncercare a vreunui băiat de-ai intra în graţii sfârşea subit sub privirile ei de un albastru îngheţat. Niciunul nu se putea ridica la înălţimea lui Michael şi Eileen n-avea chef să fie o „gagică” ca oricare aşa cum erau colegele ei care–şi schimbau partenerii ca pe ciorapi. Nu fusese Edna destul o femeie uşoară şi-l nenorocise pe Michael? Bunica Mary chiar o avertizase:

„-Ai grijă, să n-o iei pe urmele lui mă-ta! Ţie n-o să aibă cin’ să-ţi crească plodul.”

Lui Eileen i-a venit iar să vomite. Şi-amintit de scârboşenia de Edna când o văzuse ultima dată în casă. Înainte să coboare în stradă, unde-i aştepta Nelly cu taxiul, Michael a trimis-o să-şi ia rămas bun. La început n-a vrut, pe urmă s-a gândit să-i arunce măcar o privire dispreţuitoare Ednei. Aşa de bun rămas. S-a apropiat de uşa dormitorului, a apăsat cu forţă pe clanţă şi s-a oprit în loc dezorientată.  De sub matahala de antreprenor apăruse chipul schimonosit al Ednei aşa cum Eileen n-o văzuse niciodată. I s-a făcut scârbă subit şi i-a venit să vomite. Niciodată nu i-a spus lui Michael ce văzuse, însă când vreun băiat încerca s-o atingă îi revenea în minte acea întâmplare. 

Cu Dean însă lucrurile nu stăteau la fel. Părinţii lui, pianişti celebri, speraseră c-o să le urmeze în carieră. Însă Dean îşi dorea să ajungă chirurg. Îi plăcea să cânte la pian doar ca hobby. Avea chiar şi o formaţie. Eileen îl văzuse la un concurs între licee. Degetele lui lungi şi fine o cuceriseră definitiv. De multe ori visa cum îi alunecau pe chip aşa cum alunecau pe clapele pianului.  În mintea ei, Dean devenise, deja, viitorul soţ. Un soţ cu o familie „model”, lucru care ei îi lipsise. Încercase Eileen câteva tertipuri să-i intre-n graţii, însă Dean îi zâmbea politicos şi-atât. Până-ntr-o zi când i-a tăiat calea şi i-a spus:

-Eileen, eşti cea mai frumoasă femeie! Jur! Dar eu nu iubesc femeile. Sau, mai bine-zis le iubesc pe toate.Îmi pare rău, Eileen. A făcut stânga-mprejur şi dus a fost.

Şi-atunci ca şi acum au pornit-o lacrimile la vale din ochii ei albaştri, măriţi de furie şi neputinţă. A fost prima dată când a pus în gură o ţigară. A fumat câteva, una după alta, până a simţit c-o ia ameţeala. Făcea ce făcea şi-i apărea în ochi chipul batjocoritor al Ednei.

Era în hol când Edna cu o voce stridentă aproape că urla la Michael:

- Tu nu ştii să fii bărbat! Tu eşti un robot! De când nu mi-ai mai spus o vorbă bună? Cu ce drept îmi închizi tu viaţa şi viitorul?

Michael abia mormăia ceva...Şi iar se auzea vocea piţigăiată a Ednei:

-Da, da, da. El mă iubeşte, mă face să mă simt femeie, mă face fericită! M-am uscat lângă tine! Să-ţi cresc doar plozii şi atât? Eu sunt femeie adevărată şi am nevoie de romantism. Ştii tu ce-i ăla romantism?

Eileen, nu ştia cu siguranţă. Şi nici nu pricepea. Nu pricepea cine-i acel romantism care ocupase cu totul sufletul şi inima Ednei, de nu mai rămăsese loc nici pentru ea, nici pentru Christa. Şi-n gura Ednei suna aiurea tare de tot cuvântul ăsta.Îi era milă de bietul Michael. N-avea romantism să-i dea Ednei, dar de unde să-l ia când toată ziua trebăluia prin casă?

Dacă... dacă nenorocita de Edna s-ar fi mulţumit cu bunătatea lui Michael şi n-ar fi tânjit după romantism...Dacă... nu l-ar fi-ntâlnit pe „porcul cu dricul”, cum îi zicea bunica Mary, şi nu i-ar fi sucit minţile... ar fi avut şi ea o  familie. Ar fi avut o mamă care s-o înveţe cum să se poarte. Ar fi fost o familie onorabilă şi n-ar mai fi şuşotit colegele când o vedeau că intra în clasă.

Şi-atunci, cu siguranţă, Dean ar fi iubit-o şi-ar fi cerut-o de nevastă. Cine ştie ce aflase despre aventurile Ednei? Cum s-o placă aşa, a nimănui? Şi dacă se confirma mai târziu zicala: capra sare masa, iada sare casa?...Un nou şir de „dacă” îi tăiase lui Eileen, cu totul, pofta de viaţă.

Apariţia lui John în viaţa ei, fusese ca un colac de salvare. Tată, poliţist...mamă, educatoare... Familie adevărată, respectată. Acesta a fost primul atu, atunci când a zis „da”. Şi asemănarea. Marea lui asemănare cu Michael! De parcă ar fi fost fiul lui. De cum s-au văzut, Michael şi John parcă se ştiau de când lumea. Bucuria lui Michael a fost şi bucuria lui Eileen. Căpătase şi viaţa ei sens. Intra în rândul lumii. Era mândră de socrii ei. Şi s-a-nţeles cu Michael să spună că Edna murise la naştere. Şi-aşa n-o mai văzuse de-o bună bucată de timp. Rudele lui John ar fi vrut să afle amănunte. Ce-ar mai fi râs când ar fi aflat că Edna a plecat de-acasă  cu un antreprenor de pompe funebre pentru că Michael nu-i oferea romantism...

La un an s-a născut micul Robert. Bucuria apariţiei lui avea să fie întunecată de un telefon al Christei:

-Edna vrea să-şi vadă nepotul.

-Cât trăiesc eu, niciodată îi răspunsese Eileen tăios. Se temea c-o să se trezească cu ea la uşă. Dar Edna mai avea mândrie. Voia să fie invitată de Eileen şi să-i ceară iertare. În definitiv, era tot mama ei. Însă Eileen nici n-a vrut s-audă. Venise soarele şi pe strada ei şi pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la viaţa de acum făcându-i loc Ednei în noua ei familie.

 Nu era fericită. Era mândră Eileen. Se dichisea, se aranja devenise o adevărată doamnă de societate: mănuşi, pălării, şaluri scumpe, pantofi asortaţi cu genţi de firmă. Se îmbrăca cu stil de nici n-ai fi zis că-i o simplă vânzătoare. John era soţul...fiul lui... da, da, o familie onorabilă. Eileen aproape că devenise obsedată de propria persoană. Era o mamă bună pentru micul Robert. În străfundul sufletului visa să-i ofere absolut tot ceea ce şi-a dorit ea însă nimeni nu-i ascultase vreodată dorinţele. Michael ştiuse să-şi facă datoria de părinte. Atât cât se putuse. Acum, îşi putea face singură orice moft. Se oprea tot mai des în faţa oglinzii şi gândul ei zbura către Dean. Chiar şi-n momentele intime când sărmanul John o copleşea cu alinturile, Eileen visa cu ochii deschişi. Aflase şi ea ce-i romantismul dar tot n-o ierta pe Edna. Ea n-avea de gând să-l părăsească pe John. Dar sufletul şi inima ei vor fi pe veci ale frumosului Dean. Pe el, doar pe el, îl va iubi până la sfârşitul lumii. Şi încă o zi. Aşa cum aflase dintr-un cântec care-i plăcea foarte mult.

Dar timpul trecea şi Eileen nici nu băga de seamă că John începuse să se schimbe. Venea tot mai târziu şi tot mai obosit de pe şantier. Într-un fel se bucura că nu trebuia să-i mai îndure mângâierile. Uneori îl surprindea cum o privea cu mare atenţie de parcă s-ar fi pregătit să-i spună un secret. Era convinsă că John era topit după ea. Aerul ei de Greta Garbo nu de puţine ori îl făcuse să se simtă copleşit, să se fâstâciască, fără să aibă curajul s-o mângâie ca altădată.

Dar cum toate au un sfârşit pe lumea asta şi fericirea lui Eileen a ajuns la final. În dimineaţa aceea de sâmbătă, când John a anunţat că merge cu Nick la bowling, ea l-a privit cu răceală şi cu dorinţa de-a scăpa cât mai repede de el. Din nefericire micul Robert alunecase pe treptele de la intrare şi–şi luxase un deget. După ce-a chemat salvarea a sunat la Nick acasă să-i dea vestea şi lui John. Luaţi prin surprindere, Nick şi Doris n-au fost capabili să mintă. Nu-l văzuseră pe John de câteva luni bune. A-nceput să-se-nvârtă casa cu ea  şi-a simţit că-i alunecă pământul de sub picioare. Sâmbătă de sâmbătă fusese plecat şi venea acasă frânt. Şi-a aprins o ţigară cu mâinile tremurând şi i-au ţâşnit lacrimile din ochi, pur şi simplu. Nu putea să fie adevărată. Oricine, dar nu el, nu John, care o idolatriza pur şi simplu... Şi din nou îi apăru scârba de Edna în ochi. Cum s-o respecte John dacă ea, mama ei, o abandonase ? Şi el? Dacă chiar era adevărat atunci nu putea să fie mai bun decât Edna. L-a lăsat pe Robert în grija bonei şi s-a dus pe şantierul unde-şi avea John biroul. Era sigură că n-o să-l găsească acolo. Era sâmbăta şi nu se lucra. Ce să facă John pe şantier. A întrebat la poartă şi paznicul i l-a dat pe John la telefon. Părea tare încurcat. I s-a permis să intre şi când a ajuns la birou a rămas prostită locului. Cu ochii ţintă pe burta lui Doris, noua angajată. Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că ea era în plus acolo. A apucat-o plânsul şi-a plecat valvârtej la maşină.

Nu. Nu i se putea întâmpla tocmai ei. De ce ea? Cu ce-a greşit? A fost corectă, şi-a văzut de casă, l-a îngrijit pe John. Nimic nu i-a lipsit. Şi el...Întocmai ca Edna . De pe cal, pe măgar. Doris era o ţărăncuţă, tânără, ce-i drept, dar cu apucături de ţărancă. Cu vreo 15 ani mai tânără ca John. Lipsită de stil, neemancipată. Nici nu se puteau compara. Ce găsise John la ea? Ce nu-i oferise ea şi aflase la nespălata de Doris?

Când a venit John acasă şi i-a confirmat grozăvia, Eileen a urlat ca un animal rănit şi-a tăbărât cu pumnii pe el. A stat John cuminte şi-a încasat fără să crâcnească. A obosit Eileen într-un târziu şi s-a prăbuşit grămadă pe jos unde a început o litanie de parcă John, săracul, murise, nu pleca cu alta. S-a oprit brusc, a sărit ca din arc şi s-a dus în faţa lui John:

-Şi copilul? La Robert te-ai gândit, criminalule? Ce faci cu copilul?

Fără să gândească prea mult John a răspuns ca ultimul prost:

-Rămâne la tine. Eu o să am altul...

S-a oprit Eileen din bocet, năucă, de parcă ar fi primit o bâtă-n moalele capului. Nu-i venea să creadă că John spusese astfel de grozăvii:

-Cum adică o să ai altul? Tu te-auzi ce spui? Cum o să ai alt copil? ... Curva!Curva de Doris. Dacă n-ar fi fost angajată, copilul meu ar fi avut  tată. Dacă n-ar fi fost în călduri, aş fi avut familie în continuare...Dacă nu erai un bou să te poată prosti, acum erai cu familia ta. Ca orice femeie înşelată Eileen nu credea în ruptul capului că iniţiativa îi aparţinuse lui John. Nu era posibil aşa ceva. Doar ea, târfa, ca Edna... două târfe care strică casele.

Of, dacă...

Un an s-au chinuit unul pe celălalt. S-au bătut, s-au iubit cu disperare, s-au urât au încercat chipurile s-o ia de la capăt. Până-ntr-o zi când, venind de la muncă n-a mai găsit Eileen niciun lucru care să-i amintească de John. Plecase cu ajutorul lui Nick, la Doris. Împlinise fetiţa un an şi Doris îi pusese piciorul în prag: cu ea, sau cu mine!

Plânge Eileen cu lacrimi amare. Plânge şi trage cu sete din ţigară. A murit Edna de mult. Ura ei e tot mai aprigă. Nu poate să uite, nu poate să ierte. Nici pe John nu-l poate ierta. N-a înţeles niciodată ce-a fost în capul lui de-a plecat de la bine la rău. Dar ea tot pe Dean îl iubeşte. N-a încetat nicio clipă să se gândească la el. Cu timpul în mintea ei s-a cuibărit ideea că Dean e la fel de amorezat de ea. Că într-o zi îşi va părăsi nevasta şi va veni s-o caute. Aşa era drept. Dar ticălosul de John nu trebuia s-o părăsească. A ajuns o epavă. Un alcoolic şi el.

Şi Robert...Cine ştie prin ce colţ de lume a ajuns? Nici nu ştie dacă mai trăieşte. Ultima dată, acum câţiva ani îi trimisese o carte poştală de prin Malaezia. A rămas singură Eileen şi tot peste umăr priveşte. În fond niciodată nu şi-a făcut planuri de viitor. Întotdeauna a existat ceva care i-a deturnat sensul vieţii. Viaţa ei, făcută dintr-un lung şir de „dacă”. Şi toate i se trăgeau de la nemernica de Edna...

 În zori, un trecător întârziat a zărit limbile focului cum se zbăteau în geamurile de la apartamentul lui Eileen. Au sosit pompierii, însă prea târziu.

Autor: Maria Sava