Eileen trage cu nesaţ din ţigară, cu ochii pierduţi în gol. Nu poate să-şi
accepte nicicum soarta.În ultima vreme, tot mai des, îşi îneacă necazul în
alcool. Alcoolul şi ţigara sunt singurele plăceri care-o mai ţin în viaţă...
Şi toate i se trag din copilărie. Avea doar 4 ani când Edna, mama sa,
fugise cu un antreprenor de pompe funebre, falimentar. Naiba ştie unde-l
cunoscuse. De la Edna te puteai aştepta la orice. Marea ei pasiune era să stea
în oglindă şi să-şi aranjeze zulufii. De Eileen şi de Christa, aşa-zisul rod al
iubirii ei cu Michael, îşi amintea din an în paşti. Mai bine zis, atunci când
Michael o prindea la înghesuială şi-i ţinea teorie câte-o jumătate de zi.
Michael era ca un robot. Plin de tabieturi , morocănos, taciturn. Niciodată nu
ştiai la ce anume gândeşte. Edna i se agăţase de gât la o petrecere, după ce
întrecuse măsura cu whiskyul, şi a rămas alături de el. La început i s-a părut
un om bun. Apoi, îmbrăţişările seci, lipsite de tandreţe, de parcă ar fi
îndeplinit un ritual au făcut-o să-şi caute alte preocupări. Cele două copile
au venit pe lume, surprinzând-o de
fiecare dată. Christa îi semăna bucăţică ruptă, în vreme ce Eileen era copia
fidelă a lui Michael. Dacă n-ar fi fost Michael să se ocupe de ele de mult
le-ar fi dat spre adopţie. Edna iubea viaţa prea mult. Pentru nimic în lume nu
s-ar fi lipsit de ieşirile ei nocturne de la barul din colţul străzii, de
petrecerile zgomotoase cu prietenii de ocazie, de aventurile de-o noapte care-i
redaseră încrederea că bărbaţii o doresc şi n-a ajuns, asemenea maică-sii, o
momâie robotitoare.
Nici copilele nu simţeauprea mult lipsa Ednei. Christa se bucura când o
vedea şi-i sărea în braţe, în vreme ce Eileen se retrăgea în spatele lui
Michael aruncându-i priviri ostile. Toată admiraţia şi toată iubirea ei se
revărsau asupra lui Michael. Din instinct, ştia că Edna îşi bate joc de el, de
aceea nu-i plăcea apropierea ei.
Şi-acum când îşi aminteşte Eileen de parfumul ieftin al Ednei, amestecat cu
mirosul de tutun al bărbaţilor cu care se vedea, îi vine să vomite.
Viaţa oferă surprize când nu te aştepţi. La un an după ce–l părăsise pe Michael
şi pe cele două copile, Edna s-a întors cu actul de divorţ şi a luat-o pe
Christa şi casa. Pe Eileen i-a pus-o-n braţe lui Michael spunându-i cu
neruşinare:
-Una eu, una tu. Casa... ştii bine că-mi aparţine. Te priveşte unde te
duci. Îţi dau trei luni de zile să–ţi găseşti casă. Am de gând să-mi refac
viaţa, continuase Edna discursul pe un ton neutru. O să vând casa pentru că am
nevoie de bani. Vei primi câteva sute de dolari să poţi plăti chiria la
început.
Michael n-a protestat deloc. Între timp cunoscuse o croitoreasă văduvă care
deja-l rugase să se mute împreună. Ascunsă într-un ungher, Eileen ascultase
toată discuţia. Ura ei faţă de Edna devenise tot mai temeinică. Avea 6 ani şi
pricepuse că Edna o arunca în drum, ca pe un copil al nimănui. Practic vindea
casa cu tot cu ea, fără să-i pese unde-o va duce Michael.
Aşa apărut primul „dacă...” în viaţa lui Eileen.
Viaţa ei ar fi avut alt curs dacă...Edna nu l-ar fi părăsit pe Michael,
dacă... nu le-ar fi abandonat, dacă... nu s-ar fi întors înapoi să vândă casa...
De câte ori îşi spune în gând „dacă”, lacrimi mari se
prăvălesc pe obrajii ei palizi înnodându-se în barbă. Îşi plânge de milă
Eileen. Îşi plânge soarta cea amară de copil părăsit şi aruncat pe drumuri.
„Dacă...”
Ar fi ajuns şi ea cineva. N-ar fi făcut doar un liceu amărât cât să-i ajute
să câştige o pâine ca vânzătoare la moll.
Nici moartea Ednei nu i-a muiat sufletul. Când a sunat-o Christa să-i spună
„a murit mama”, i-a răspuns sec: „ mama ta”. A mea a murit de mult. Şi când
spunea „mama”, Eileen se gândea la bunica Mary, mama lui Michael, care-şi
chinuise anii bătrâneţii făcând menajul pe la casele bogaţilor. Îşi ajuta fiul
chiar dacă niciodată nu l-a înţeles de ce nu i-o pusese Ednei pe Eileen în
braţe. Era datoria ei de mamă să-şi crească şi să-şi educe fetele. Însă Michael
se făcea că nu-i aude bodogăneala când i-o lăsa în uşă pe Eileen.
Uneori, bătrâna o lua cu ea, şi
Eileen primea cadouri rochiţe, pantofiori, de la copii acelor familii. Strângea
din dinţi şi atunci gândurile-i alergau
cu o ură năvalnică către Edna. Ea nu primise niciodată o rochiţă nouă sau măcar
o păpuşică. Nici măcar de Crăciun.
Acolo, la supermarket îl întâlnise Eileen pe John. Mare, blond, tăcut, cu
un zâmbet până la urechi, îi semăna foarte mult lui Michael. Nu lăsa nimic la
voia întâmplării, făcea totul după tipic. Lucra pe şantier ca şef de echipă şi
muncitorii grea viaţă aveau cu el. Dar nu crâcneau pentru că John nu ştia de
glumă. Putea să-i întoarcă de zeci de ori până făceau treaba aşa cum voia el.
Nici nu ştia ce-i plăcuse la el. Cu siguranţă, nu-l iubea. Eileen credea cu
toată forţa în iubirea unică. În liceu
încercase chiar să se sinucidă din cauza lui Dean. Era cu un an mai mare ca ea.
Eileen trecea drept „fata cu inima de gheaţă „ printre colegii ei. Era frumoasă
precum o divă. Însă orice-ncercare a vreunui băiat de-ai intra în graţii
sfârşea subit sub privirile ei de un albastru îngheţat. Niciunul nu se putea
ridica la înălţimea lui Michael şi Eileen n-avea chef să fie o „gagică” ca
oricare aşa cum erau colegele ei care–şi schimbau partenerii ca pe ciorapi. Nu
fusese Edna destul o femeie uşoară şi-l nenorocise pe Michael? Bunica Mary
chiar o avertizase:
„-Ai grijă, să n-o iei pe urmele lui mă-ta! Ţie n-o să aibă cin’ să-ţi
crească plodul.”
Lui Eileen i-a venit iar să vomite. Şi-amintit de scârboşenia de Edna când
o văzuse ultima dată în casă. Înainte să coboare în stradă, unde-i aştepta
Nelly cu taxiul, Michael a trimis-o să-şi ia rămas bun. La început n-a vrut, pe
urmă s-a gândit să-i arunce măcar o privire dispreţuitoare Ednei. Aşa de bun
rămas. S-a apropiat de uşa dormitorului, a apăsat cu forţă pe clanţă şi s-a oprit
în loc dezorientată. De sub matahala de
antreprenor apăruse chipul schimonosit al Ednei aşa cum Eileen n-o văzuse
niciodată. I s-a făcut scârbă subit şi i-a venit să vomite. Niciodată nu i-a
spus lui Michael ce văzuse, însă când vreun băiat încerca s-o atingă îi revenea
în minte acea întâmplare.
Cu Dean însă lucrurile nu stăteau la fel. Părinţii lui, pianişti celebri,
speraseră c-o să le urmeze în carieră. Însă Dean îşi dorea să ajungă chirurg.
Îi plăcea să cânte la pian doar ca hobby. Avea chiar şi o formaţie. Eileen îl
văzuse la un concurs între licee. Degetele lui lungi şi fine o cuceriseră
definitiv. De multe ori visa cum îi alunecau pe chip aşa cum alunecau pe
clapele pianului. În mintea ei, Dean
devenise, deja, viitorul soţ. Un soţ cu o familie „model”, lucru care ei îi
lipsise. Încercase Eileen câteva tertipuri să-i intre-n graţii, însă Dean îi
zâmbea politicos şi-atât. Până-ntr-o zi când i-a tăiat calea şi i-a spus:
-Eileen, eşti cea mai frumoasă femeie! Jur! Dar eu nu iubesc femeile. Sau,
mai bine-zis le iubesc pe toate.Îmi pare rău, Eileen. A făcut stânga-mprejur şi
dus a fost.
Şi-atunci ca şi acum au pornit-o lacrimile la vale din ochii ei albaştri,
măriţi de furie şi neputinţă. A fost prima dată când a pus în gură o ţigară. A
fumat câteva, una după alta, până a simţit c-o ia ameţeala. Făcea ce făcea şi-i
apărea în ochi chipul batjocoritor al Ednei.
Era în hol când Edna cu o voce stridentă aproape că urla la Michael:
- Tu nu ştii să fii bărbat! Tu eşti un robot! De când nu mi-ai mai spus o
vorbă bună? Cu ce drept îmi închizi tu viaţa şi viitorul?
Michael abia mormăia ceva...Şi iar se auzea vocea piţigăiată a Ednei:
-Da, da, da. El mă iubeşte, mă face să mă simt femeie, mă face fericită!
M-am uscat lângă tine! Să-ţi cresc doar plozii şi atât? Eu sunt femeie
adevărată şi am nevoie de romantism.
Ştii tu ce-i ăla romantism?
Eileen, nu ştia cu siguranţă. Şi nici nu pricepea. Nu pricepea cine-i acel romantism care ocupase cu totul
sufletul şi inima Ednei, de nu mai rămăsese loc nici pentru ea, nici pentru
Christa. Şi-n gura Ednei suna aiurea tare de tot cuvântul ăsta.Îi era milă de
bietul Michael. N-avea romantism să-i dea Ednei, dar de unde să-l ia când toată
ziua trebăluia prin casă?
Dacă... dacă nenorocita de Edna s-ar fi mulţumit cu bunătatea lui Michael
şi n-ar fi tânjit după romantism...Dacă... nu l-ar fi-ntâlnit pe „porcul cu
dricul”, cum îi zicea bunica Mary, şi nu i-ar fi sucit minţile... ar fi avut şi
ea o familie. Ar fi avut o mamă care s-o
înveţe cum să se poarte. Ar fi fost o familie onorabilă şi n-ar mai fi şuşotit
colegele când o vedeau că intra în clasă.
Şi-atunci, cu siguranţă, Dean ar fi iubit-o şi-ar fi cerut-o de nevastă.
Cine ştie ce aflase despre aventurile Ednei? Cum s-o placă aşa, a nimănui? Şi
dacă se confirma mai târziu zicala: capra sare masa, iada sare casa?...Un nou
şir de „dacă” îi tăiase lui Eileen, cu totul, pofta de viaţă.
Apariţia lui John în viaţa ei, fusese ca un colac de salvare. Tată,
poliţist...mamă, educatoare... Familie adevărată, respectată. Acesta a fost
primul atu, atunci când a zis „da”. Şi asemănarea. Marea lui asemănare cu
Michael! De parcă ar fi fost fiul lui. De cum s-au văzut, Michael şi John parcă
se ştiau de când lumea. Bucuria lui Michael a fost şi bucuria lui Eileen.
Căpătase şi viaţa ei sens. Intra în rândul lumii. Era mândră de socrii ei. Şi
s-a-nţeles cu Michael să spună că Edna murise la naştere. Şi-aşa n-o mai văzuse
de-o bună bucată de timp. Rudele lui John ar fi vrut să afle amănunte. Ce-ar
mai fi râs când ar fi aflat că Edna a plecat de-acasă cu un antreprenor de pompe funebre pentru că
Michael nu-i oferea romantism...
La un an s-a născut micul Robert. Bucuria apariţiei lui avea să fie întunecată
de un telefon al Christei:
-Edna vrea să-şi vadă nepotul.
-Cât trăiesc eu, niciodată îi răspunsese Eileen tăios. Se temea c-o să se
trezească cu ea la uşă. Dar Edna mai avea mândrie. Voia să fie invitată de
Eileen şi să-i ceară iertare. În definitiv, era tot mama ei. Însă Eileen nici
n-a vrut s-audă. Venise soarele şi pe strada ei şi pentru nimic în lume n-ar fi
renunţat la viaţa de acum făcându-i loc Ednei în noua ei familie.
Nu era fericită. Era mândră Eileen.
Se dichisea, se aranja devenise o adevărată doamnă de societate: mănuşi,
pălării, şaluri scumpe, pantofi asortaţi cu genţi de firmă. Se îmbrăca cu stil
de nici n-ai fi zis că-i o simplă vânzătoare. John era soţul...fiul lui... da,
da, o familie onorabilă. Eileen aproape că devenise obsedată de propria
persoană. Era o mamă bună pentru micul Robert. În străfundul sufletului visa
să-i ofere absolut tot ceea ce şi-a dorit ea însă nimeni nu-i ascultase
vreodată dorinţele. Michael ştiuse să-şi facă datoria de părinte. Atât cât se
putuse. Acum, îşi putea face singură orice moft. Se oprea tot mai des în faţa
oglinzii şi gândul ei zbura către Dean. Chiar şi-n momentele intime când
sărmanul John o copleşea cu alinturile, Eileen visa cu ochii deschişi. Aflase
şi ea ce-i romantismul dar tot n-o
ierta pe Edna. Ea n-avea de gând să-l părăsească pe John. Dar sufletul şi inima
ei vor fi pe veci ale frumosului Dean. Pe el, doar pe el, îl va iubi până la
sfârşitul lumii. Şi încă o zi. Aşa cum aflase dintr-un cântec care-i plăcea
foarte mult.
Dar timpul trecea şi Eileen nici nu băga de seamă că John începuse să se
schimbe. Venea tot mai târziu şi tot mai obosit de pe şantier. Într-un fel se
bucura că nu trebuia să-i mai îndure mângâierile. Uneori îl surprindea cum o
privea cu mare atenţie de parcă s-ar fi pregătit să-i spună un secret. Era
convinsă că John era topit după ea. Aerul ei de Greta Garbo nu de puţine ori îl
făcuse să se simtă copleşit, să se fâstâciască, fără să aibă curajul s-o
mângâie ca altădată.
Dar cum toate au un sfârşit pe lumea asta şi fericirea lui Eileen a ajuns
la final. În dimineaţa aceea de sâmbătă, când John a anunţat că merge cu Nick
la bowling, ea l-a privit cu răceală şi cu dorinţa de-a scăpa cât mai repede de
el. Din nefericire micul Robert alunecase pe treptele de la intrare şi–şi luxase
un deget. După ce-a chemat salvarea a sunat la Nick acasă să-i dea vestea şi
lui John. Luaţi prin surprindere, Nick şi Doris n-au fost capabili să mintă.
Nu-l văzuseră pe John de câteva luni bune. A-nceput să-se-nvârtă casa cu
ea şi-a simţit că-i alunecă pământul de
sub picioare. Sâmbătă de sâmbătă fusese plecat şi venea acasă frânt. Şi-a
aprins o ţigară cu mâinile tremurând şi i-au ţâşnit lacrimile din ochi, pur şi
simplu. Nu putea să fie adevărată. Oricine, dar nu el, nu John, care o idolatriza
pur şi simplu... Şi din nou îi apăru scârba de Edna în ochi. Cum s-o respecte
John dacă ea, mama ei, o abandonase ? Şi el? Dacă chiar era adevărat atunci nu
putea să fie mai bun decât Edna. L-a lăsat pe Robert în grija bonei şi s-a dus
pe şantierul unde-şi avea John biroul. Era sigură că n-o să-l găsească acolo.
Era sâmbăta şi nu se lucra. Ce să facă John pe şantier. A întrebat la poartă şi
paznicul i l-a dat pe John la telefon. Părea tare încurcat. I s-a permis să
intre şi când a ajuns la birou a rămas prostită locului. Cu ochii ţintă pe
burta lui Doris, noua angajată. Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că ea era
în plus acolo. A apucat-o plânsul şi-a plecat valvârtej la maşină.
Nu. Nu i se putea întâmpla tocmai ei. De ce ea? Cu ce-a greşit? A fost
corectă, şi-a văzut de casă, l-a îngrijit pe John. Nimic nu i-a lipsit. Şi
el...Întocmai ca Edna . De pe cal, pe măgar. Doris era o ţărăncuţă, tânără,
ce-i drept, dar cu apucături de ţărancă. Cu vreo 15 ani mai tânără ca John.
Lipsită de stil, neemancipată. Nici nu se puteau compara. Ce găsise John la ea?
Ce nu-i oferise ea şi aflase la nespălata de Doris?
Când a venit John acasă şi i-a confirmat grozăvia, Eileen a urlat ca un
animal rănit şi-a tăbărât cu pumnii pe el. A stat John cuminte şi-a încasat fără
să crâcnească. A obosit Eileen într-un târziu şi s-a prăbuşit grămadă pe jos
unde a început o litanie de parcă John, săracul, murise, nu pleca cu alta. S-a
oprit brusc, a sărit ca din arc şi s-a dus în faţa lui John:
-Şi copilul? La Robert te-ai gândit, criminalule? Ce faci cu copilul?
Fără să gândească prea mult John a răspuns ca ultimul prost:
-Rămâne la tine. Eu o să am altul...
S-a oprit Eileen din bocet, năucă, de parcă ar fi primit o bâtă-n moalele
capului. Nu-i venea să creadă că John spusese astfel de grozăvii:
-Cum adică o să ai altul? Tu te-auzi ce spui? Cum o să ai alt copil? ...
Curva!Curva de Doris. Dacă n-ar fi fost angajată, copilul meu ar fi avut tată. Dacă n-ar fi fost în călduri, aş fi avut
familie în continuare...Dacă nu erai un bou să te poată prosti, acum erai cu
familia ta. Ca orice femeie înşelată Eileen nu credea în ruptul capului că
iniţiativa îi aparţinuse lui John. Nu era posibil aşa ceva. Doar ea, târfa, ca
Edna... două târfe care strică casele.
Of, dacă...
Un an s-au chinuit unul pe celălalt. S-au bătut, s-au iubit cu disperare,
s-au urât au încercat chipurile s-o ia de la capăt. Până-ntr-o zi când, venind
de la muncă n-a mai găsit Eileen niciun lucru care să-i amintească de John.
Plecase cu ajutorul lui Nick, la Doris. Împlinise fetiţa un an şi Doris îi
pusese piciorul în prag: cu ea, sau cu mine!
Plânge Eileen cu lacrimi amare. Plânge şi trage cu sete din ţigară. A murit
Edna de mult. Ura ei e tot mai aprigă. Nu poate să uite, nu poate să ierte. Nici
pe John nu-l poate ierta. N-a înţeles niciodată ce-a fost în capul lui de-a
plecat de la bine la rău. Dar ea tot pe Dean îl iubeşte. N-a încetat nicio
clipă să se gândească la el. Cu timpul în mintea ei s-a cuibărit ideea că Dean
e la fel de amorezat de ea. Că într-o zi îşi va părăsi nevasta şi va veni s-o
caute. Aşa era drept. Dar ticălosul de John nu trebuia s-o părăsească. A ajuns
o epavă. Un alcoolic şi el.
Şi Robert...Cine ştie prin ce colţ de lume a ajuns? Nici nu ştie dacă mai
trăieşte. Ultima dată, acum câţiva ani îi trimisese o carte poştală de prin
Malaezia. A rămas singură Eileen şi tot peste umăr priveşte. În fond niciodată
nu şi-a făcut planuri de viitor. Întotdeauna a existat ceva care i-a deturnat
sensul vieţii. Viaţa ei, făcută dintr-un lung şir de „dacă”. Şi toate i se trăgeau
de la nemernica de Edna...
În zori, un trecător întârziat a
zărit limbile focului cum se zbăteau în geamurile de la apartamentul lui
Eileen. Au sosit pompierii, însă prea târziu.
Autor: Maria Sava
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu