Motivul umbrei în nuvela Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl de Adelbert von Chamisso

Literatura medievală consemnează numeroase povestiri având ca temă umbra. Astfel, nuvela lui Adelbert von Chamisso, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl, tradusă şi publicată în volumul Nuvela romantică germană (Antologie şi note de Ion Biberi, Bucuresti, EPL. 1968) reprezintă una din sursele de inspiraţie pentru romanul Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu. Printre numeroasele motive folosite de poet, motivul umbrei are mare rezonanţă atât în proza cât şi în lirica eminesciană. De aceea, pornind de la nuvela lui Chamisso  vom încerca să găsim câteva interpretări ale acestui fenomen.

Numele eroului  principal are la bază o etimologie ce sta pe o ambiguitate întemeietoare. Adelbert von Chamisso îi explică fratelui sau: "Schlemihl, sau mai curând Schlemiel, este un cuvânt ebraic şi înseamnă Theophile sau iubit de Dumnezeu". Particula -el în finalul numelor iudaice de îngeri si arhangheli indică filiaţia acestora cu Dumnezeu: Michael, Gabriel, Samael. Satan însuşi, înainte de cadere, se numea Satanael . Ca si Theophilos, Schlemiel este un om iubit de Dumnezeu, un fiu al Tatălui din ceruri. Pe de alta parte, continuă Chamisso, "în jargonul evreiesc li se atribuie acest nume oamenilor nefericiţi sau neîndemînatici, cărora nimic nu le reuşeşte". Derivat din idiş, cuvântul desemnează o persoană care a avut o soartă nefericită, sau, în argoul hoţilor, „un ghinionist”.

 Numele Schlemihl este în esenţă un oximoron, care cuprinde două sensuri opuse, două perspective şi două valorizări contradictorii ale aceleiaşi figuri. (Există aici un fenomen lingvistic de alunecare de sens  prin care sunt preluate cuvinte dintr-o limbă în alta, cu sens inversat. În limba română, în perioada fanariotă s-au preluat o serie de cuvinte, mai mult în derâdere.ex: „pehlivan” este la origine „un erou”, „bairam”înseamnă „sărbătoare religioasa”, „palicar” este „un viteaz”, iar „ipochimen” înseamna „subiect”.) Personajul lui Chamisso aminteşte de un alt personaj pe care numele îl indica la început drept un favorizat al sorţii, iubit de zei, pentru ca mai apoi să devină sinonim cu damnarea: Faustus.

Dacă în pactul faustic, reglementat după termenii juridici „do ut des”, diavolul cere direct sufletul celui cu care încheie pactul, în nuvela lui Chamisso, Peter primeşte punga lui Fortunatus în schimbul umbrei sale. Abia după aceea ar fi trebuit să urmeze un alt pact. Din acest punct, mitul faustic capătă alte valenţe, mai întâi fiind vorba despre o dez-identificare a sufletului, o aneantizare a lui, o alienare, prin pierderea umbrei şi, abia după aceea, ar urma târgul definitiv.

În accepţia lui Jung umbra reprezintă personalitatea negativă a individului, eul inconştient în care se concentrează toate pornirile, dorinţele considerate blamabile şi defulate de către eul conştient. Umbra este arhetipul numit Schatten.( Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, Texte alese si traduse din limba germană de dr. Suzana Holan, Bucuresti. Ed. Anima, 1994, cap. "Eul, umbra, anima si animus, sinele".)

Şi astfel ajungem aici la un alt motiv folosit în literatura romantică din abundenţă, cel al dublului. Călugarul Medardus locuit de fratele său Victorin, din Elixirele diavolului al lui Hoffmann, sau dr. Jekyll înlocuit de mr. Hyde din nuvela lui R.L Stevenson sunt astfel de personaje luate în posesie de propria lor umbra.

Incipitul nuvelei este după tiparul celebrului roman Măgarul de aur de Apuleius, în care tânărul Lucius porneşte într-o călătorie pe mare, către Thesalia, unde avea o mătuşă , dorind să practice magia. Tot la fel, Peter Schlemihl, student sărac, dar cu mare dorinţă de înavuţire şi ros de lăcomie face o călătorie pe mare într-un alt oraş în care avea un unchi bogat. Travesarea unor întinderi acvatice către o rudă necunoscută cu dorinţa de-a se căpătui sugerează coborârea în propriul eu la imboldul unor ascunse dorinţe defulate.  Toate aceste porniri de înavuţire rapidă şi pe orice cale erau considerate păcate şi nu se puteau întâmpla decât cu încălcarea unor precepte morale.

În preajma bogătaşilor din compania lui Thomas John, Peter se simte ca ultimul ticălos, însă, imediat apare bătrânul în gri care-i aruncă un colac de salvare prin târgul pe care vrea să-l încheie cu el. Buzunarul său fără fund din care scoate punga lui Fortunatus este o uşă care dă direct în Infern. Bătrânul în cenuşiu vine din adîncurile unui inconştient încărcat  de dorinţe materiale neîmplinite, tentându-l pe Peter Schlemihl cu realizarea acestora. Acceptînd punga lui Fortunatus, eroul se situeaza, psihologic vorbind, pe poziţia simţurilor, punct în care îşi poate pune în practică senzatiile, instinctele şi plăcerile refuzate pînă atunci.Iată cum se petrece trocul între Peter şi bătrânul în gri:

“-Rog pe domnul să-mi ierte îndrăzneala că îmi permit să-i vorbesc în modul acesta neobişnuit. Aş vrea să vă fac o rugăminte. îngăduiţi-mi, vă rog...

-Pentru numele lui Dumnezeu, domnul meu! Izbucnii eu, ce pot face eu pentru un om care...

Şovăiam amândoi şi mi se pare că ne înroşiserăm. După o clipă de tăcere, el reluă:

-În scurtul timp cât am avut norocul să mă aflu în preajma domniei voastre, am putut admira de câteva ori, îngăduiţi-mi să vă declar, domnul meu, prea frumoasa umbră pe care o aruncaţi în lumina soarelui cu un nobil dispreţ vădit - această superbă umbră care se găseşte aici, la picioarele domniei voastre. Iertaţi-mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneaţă. Oare nu aţi fi dispus să-mi cedaţi umbra?

Omul în gri tăcu, iar eu simţeam cum îmi vâjâie capul. Ce trebuie să cred despre cererea aceasta atât de stranie, de a mi se cumpăra umbra? Trebuie să fie nebun, mi-am spus eu; şi, pe un ton blajin, care se potrivea întru totul cu glasul său smerit, i-am răspuns:

-Ei bine! Bunul meu prieten, oare nu vă este de ajuns propria dumneavoastră umbră? Târgul pe care mi-l propuneţi mi se pare foarte straniu. El mă întrerupse imediat:

- Am în buzunar unele lucruri ce nu vor părea tocmai fără valoare în ochii domniei voastre; pentru această nepreţuită umbră, nu m-aş da în lături de la suma cea mai ridicată.

Mi-am amintit de buzunarul lui şi am simţit că mă trec fiorii. Nu înţelegeam cum de-am putut

să-l numesc prieten! l-am vorbit din nou şi am încercat, pe cât mi-a fost în putinţă, să-mi repar greşeala printr-o politeţe desăvârşită.

-Dar, domnul meu, vă rog să iertaţi pe prea supusul dumneavoastră servitor; însă nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi: cum e posibil ca umbra mea...

El mă întrerupse:

- Vă cer numai încuviinţarea de-a ridica chiar acum această nobilă umbră, ca s-o iau cu mine; cum voi face, aceasta este treaba mea. în schimb, ca dovadă a recunoştinţei pe care v-o port, las la aprecierea domniei voastre să alegeţi ce doriţi din micile comori pe care le port în buzunar: iarba fiarelor, rădăcină de mătrăgună, bănuţul fermecat, talerul hoţilor, faţa de masă a pajului Roland, un pitic năzdrăvan, toate la preţul la care vă place; totuşi,  cred că acestea nu-nseamnă nimic pentru domnia voastră: luaţi mai bine pălăria lui Fortunatus  refăcută de curând şi pentru totdeauna, sau, uite, punga lui care nu se goleşte niciodată.

-Punga lui Fortunatus? îi luai eu vorba din gură, căci oricât de mare mi-ar fi fost frica, el izbutise să mă ameţească cu un singur cuvânt”.

Aşadar, umbra pe care bătrânul i-o cere lui Peter nu este umbra în sensul lui Jung, personificată de însuşi personajul în gri. Căci, în acest caz, umbra simbolizând Răul, ar fi trebuit să fie amplificată.

 Pe de altă parte, un om care-şi pierde umbra  ar putea să apară ca un sfânt în plină lumină şi n-ar fi trebuit să fie blamat. Problema devine tot mai complicată, deci să ne întoarcem la nuvela lui Chamisso.

Aici, umbra e parte integrantă a personalităţii unui individ. În spiritul ironiei romantice, Chamisso vorbeşte despre umbră ca despre un fenomen optic care relevă absenţa luminii. Aşa se explică şi uşurinţa cu care Peter a încheiat pactul. În momentul în care i se descoperă infirmitatea minte cu neruşinare:

“Eu mi-am pierdut cumpătul în aşa chip încât am început aproape să aiurez:

-La urma urmei, o umbră nu este decât o umbră. Se poate trăi şi fără ea şi nu înţeleg de ce trebuie să facem atâta scandal din cauza ei.

Simţeam însă eu însumi că aceste cuvinte nu au nici un temei, aşa că am tăcut, fără ca el să-mi fi spus ceva; dar nu înainte de a fi adăugat:

- Căci în definitiv ceea ce s-a pierdut se poate găsi.

 Bătrânul se repezi furios la mine:

- Mărturisiţi-mi, domnule; mărturisiţi-mi cum v-aţi pierdut umbra? Eram silit să recurg la o nouă minciună.

- Un bădăran mi-a călcat-o mai deunăzi, cu atâta grosolănie, încât i-a făcut o gaură mare; acum se află la reparat, căci cu bani se poate face orice. Trebuia s-o primesc încă de ieri.

Ca o paranteză, în filosofia lui Blaga cunoaşterea este considerată drept o valoare umană fundamentală, un act de creaţie care se realizează prin ştiinţă, filozofie, artă, simboluri. În viziunea lui există două tipuri de cunoaştere: cea „luciferică” şi cea „paradisiacă”, precizând că prin “cunoasterea paradisiaca” trebuie să înţelegem cunoaşterea primară, normală, ce urmareşte “determinarea” obiectului, iar prin “cunoaşterea luciferică”, o cunoaştere ce urmareşte “deschiderea misterelor”, pătrunderea în aspectul criptic al lor şi revelarea acestora:

Toate-n preajmă vor să spună:

e şi umbra-ntruchipare

 a nimicului din Soare,

a nimicului din Lună („Umbra”).

Cei din jurul lui Peter, în schimb, citesc umbra sub latura ei simbolica, drept însemn al naturii invizibile a omului. Din aceasta perspectivă, absenţa umbrei poate fi interpretată ca o alegorie a exilării din patrie, a pierderii situaţiei sociale, a respectului semenilor. Toate aceste lucruri fiind legate de moralitatea individului, în omul care şi-a pierdut umbra cei din anturajul lui înţeleg, în mod tacit, un om care a avut comerţ cu Diavolul. De aceea Peter lasă acest îndemn autorului:

“Iar ţie, dragul meu Chamisso, îţi las moştenire această poveste minunată care ar putea, eventual, să folosească drept învăţătură multora dintre locuitorii acestui pământ, după ce eu voi fi dispărut. Tu însă, prietene, dacă vrei să trăieşti printre oameni, învaţă să respecţi mai întâi umbra şi numai apoi banul. Dacă doreşti însă să trăieşti numai prin tine şi prin fiinţa ta, oh, atunci nu ai nevoie de nici un sfat.”

  Pierderea umbrei sugerează totodată o transcendere în negativ a condiţiei umane, în cercul al nouălea al Infernului, în zona Antenora. Aici Dante întîlneşte trădători ale caror suflete au fost aruncate în iad înainte ca ei să moară, un diavol ţinîndu-le locul în trup, pe pământ:

 "Să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde

 cum eu făcui, un demon se-ntroduce

în trupul lui, şi-acesta-l guvernează

cît timp nu-i plin tot timpul  ce-are-a-l duce"

  (Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul,  trad. George Cosbuc, Bucureşti, ESPLA, 1954, p. 322.)

În mitologia populară o  făptură fără umbră este vampirul, trup lipsit de suflet şi  locuit de un demon. Din cauza absenţei sufletului vampirii nu au umbră şi nu se pot vedea în oglindă, condiţia lor de morţi-vii fiind consecinţa faptului că şi-au vândut sufletul în schimbul nemuririi trupului. Această nemurire nu reprezintă mântuirea în lumină, ci este damnare la întuneric, aşa cum se întâmplă şi cu Schlemihl condamnat să trăiască în întuneric, să se ferească de lumina soarelui care i-ar putea pune în evidenţă lipsa sufletului.

În literatura popoarelor primitive, tocmai aceasta este explicaţia principală a umbrei- sufletul omului. Dar, la o privire mai atentă, la Chamisso, umbra nu se identifică cu sufletul. În trocul pe care-l face cu bătrânul în gri el cedează umbra în schimbul pungii lui Fortunatus. Abia după aceea i se cere sufletul pentru a primi umbra înapoi. Refuzând să facă al doilea pact cu Diavolul primeşte în schimb de la tânărul blond o pereche de cizme de şapte leghe. Pierderea umbrei îi aduce oprobriul celor din jur lui Schlemihl. Îşi pierde iubirea, erosul, philia, însă câştigă din punct de vedere material chiar dacă din punct de vederea afectiv devine un infirm. Renunţă la pungă şi primeşte în schimb cizmele miraculoase care-l vor purta pe căile cunoaşterii raţionale ajungând, în final, un savant izolat de lume, nici damnat( pactul nefiind dus până la capăt) nici mântuit, ( umbra lui rămânând la bătrân).

“Profund mişcat, am căzut în genunchi, vărsând lacrimi de recunoştinţă, căci deodată mi se deschidea un nou viitor. Alungat din mijlocul oamenilor, din cauza unei greşeli tinereşti, mi se dădea cel puţin posibilitatea să trăiesc în mijlocul naturii pe care o iubeam atât de mult; pământul mi se oferea ca o grădină bogată în care să trăiesc, luând studiul drept călăuză şi izvor al puterii şi, având ca scop în viaţă ştiinţa.”

Bibliografie : Nuvela romantică germană (Antologie şi note de Ion Biberi, Bucuresti, EPL. 1968)