“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest
ceva suntem.”Jose Saramago - Eseu despre orbire
Cu ceva vreme
în urmă, scriam un eseu despre lumea orbeţilor,
barzii tradiţionali atinşi de orbire, şi despre orbii geniali. Lumea orbeţilor găseşte admirabilă ilustrare în
dialogul dintre Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu
poveştile sale.
«-Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi
poveşti să povestiţi ?
-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a
învăţat
-Cum asta?
-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.
Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când
s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul,
orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor: «Oh, unde pleci
tu Hristoase Dumnezeule? Pe noi cui ne laşi? Cine are să ne potolească setea şi
foamea? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor: «Am să vă las , zice,
un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să
fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi! » Şi-a ridicat atunci glasul
Sfântul Ioan Teologul: «O, milostive
Mântuitorule! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici
podgorii săpate şi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească; Ci
dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre
oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească
basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi
de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat. » Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc: «Facă-se voia ta, Ioane! Ale lor să fie
cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură,
apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte; deschise
să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin. »(pg 85)
Şi iată cum,
aceşti bătuţi de soartă au făcut ca din nenorocirea lor să renască o adevărată
tradiţie, cea a povestitorilor de profesie. Cu timpul, Litera a ucis Cuvântul,
tradiţia orală s-a pierdut şi mulţi din cei intraţi în penumbră, departe de
trivialitatea acestei lumi, şi-au croit o nouă viaţă pe cu totul alte
coordonate. Să amintim doar câteva nume de orbi atinşi de aripa geniului: Homer,
Milton, Joyce, Borges...
Zilele acestea
mi-a ajuns în mână cartea lui Jose Saramago, Eseu despre orbire. O distopie. Lumea cu care e populată cartea
lui Saramago se află exact la antipodul celei despre care am vorbit în eseul
amintit. Nu mai e vorba doar despre un caz două de orbire ci despre o epidemie
care a cuprins un oraş întreg. Autorul anticipează
felul în care ar reacţiona semenii noştri puşi într-o situaţie limită.
Într-un oraş
oarecare, în plin trafic, unul din şoferi îşi pierde brusc vederea. Aşa cum era
de aşteptat se creează un ambuteiaj, maşinile claxonează, nimeni nu pricepe ce
se întâmplă, iar şoferul e speriat de moarte de imensitatea de alb care-i
acoperă vederea. Pentru că orbirea lui nu este una obişnuită, aidoma nopţii
întunecate, ci una alb-lăptoasă; nu s-a instalat progresiv, nici în urma unui
accident, a venit, pur şi simplu, din senin tocmai pentru a-i amplifica spaima. În
cele din urmă, este luat de un bun samaritean şi dus acasă. Sperând că-i ceva
temporar merge împreună cu soţia la un oftalmolog pentru a fi consultat.
Descoperă că bunăvoinţa străinului care l-a ajutat să ajungă acasă a fost „motivată”:
era hoţ de maşini iar maşina lui tocmai fusese o pradă la îndemână. „La urma urmelor, nu e mare diferenţa între a
ajuta un orb, pentru ca apoi să-i furi maşina, şi a îngriji un bătrân
neputincios şi decrepit, cu ochii pe moştenire.”N-a apucat să ajungă prea
departe c-a orbit şi el. Şi, culmea ironiei, l-a dus un poliţist până acasă.
Şi pe tânăra cu ochelari negri, atinsă de orbire tocmai când era în hotel în camera unui client, tot un poliţist adus-o acasă
Şi pe tânăra cu ochelari negri, atinsă de orbire tocmai când era în hotel în camera unui client, tot un poliţist adus-o acasă
Niciunul
dintre simptomele bolii sale nu pare să se regăsească în bagajul de cunoştinţe
al oftalmologului, fiind raportată la ministerul de resort, ca un caz special. Cu
cât necunoscutul e mai mare, cu atât spaima e mai puternică. Îmbolnăvirea celor
ce intră în contact dovedeşte contagiozitatea bolii. E asemeni ciumei- se
împrăştie rapid fără nicio piedică, nu i se cunosc rădăcinile, este atipică şi
pare a fi definitivă. Orbeşte oftalmologul, orbesc şi pacienţii lui cu care primul
bolnav intrase în contact, şi hoţul care-i furase maşina. Singura neatinsă de
boală, în mod ciudat şi inexplicabil, va rămâne soţia doctorului.
La început, mulți orbi, însoțiți de rude care își păstraseră vederea și simțul familiei, s-au
îndreptat spre spitale, dar n-au găsit decât medici orbi luând pulsul
bolnavilor care nu vedeau, ascultându-le spinarea și pieptul, atât puteau
face, mai aveau încă auz. (p. 201)
Atenţionat,
guvernul ia măsuri imediat şi-i izolează pe bolnavi de restul comunităţii
închizându-i într-un fost ospiciu.
Iată un prim semn că Puterea se substituie Raţiunii, orbii fiind izolaţi de
restul societăţii şi transformaţi într-o masă amorfă lipsită de atributele
umanităţii.”Da, domnule ministru,
spitalul de nebuni. Atunci, spitalul de nebuni să fie. De altfel, din toate
punctele de vedere, el prezintă cele mai bune condiţii pentru că nu numai că e
înconjurat de ziduri, dar are şi avantajul că se compune din două aripi, una pe
care o vom destina orbilor propriu-zişi, cealaltă pentru suspecţi, pe lângă un
corp central care va fi, cum s-ar spune, pământul nimănui, pe unde cei care
orbesc vor trece să li se alăture celor care sunt deja orbi.”
Boala se
întinde cu repeziciune- pe zi ce trece, tot mai mulţi pacienţi sunt aduşi în
sanatoriu şi li se aplică un regim de tip orwellian. Izolaţi, păziţi de
jandarmi gata să tragă la cea mai mică insubordonare, cu alimentele
raţionalizate, în condiţii din ce în ce mai promiscue, bolnavii formează o nouă
comunitate care-şi instiuie propriile reguli de supravieţuire. Lipsiţi de speranţa că vor mai ieşi de acolo, trăind
în condiţii de igienă precară, aflaţi la discreţia paznicilor înarmaţi, orbii
îşi organizează viaţa după modelul societăţii anarhice. Ca şi în romanul lui
Orwell, 1984, de la un megafon, o
voce lipsită de identitate transmite în mod repetat mesaje departe de
realitatea existentă. Guvernul regretă că a fost pus în situaţia de a-i izola
spre binele comunităţii dar le promite susţinere în schimbul unei atitudini
civice din partea lor. Li se dă instrucţiuni legate de păstrarea ordinii şi-a
curăţeniei cerându-li-se să se supună necondiţionat. Orice insubordonare, e
pasibilă de sancţiuni drastice aceasta fiind tocmai misiunea jandarmilor aduşi
să-i păzească. Din toată comunitatea grupul contaminat de primul orb în care se
afla şi soţia medicului neatinsă de boală rămâne un reper. Astfel, primul orb,
nevasta lui, hoţul, oftalmologul, fata cu ochelari fumurii, copilul cu
strabism, bătrânul cu un ochi lipsă rămân împreună până la sfârşitul
povestirii. Primul care dispare din peisaj este hoţul maşinii care o pipăise pe
prostituata cu ochelari fumurii şi-n urma loviturii primite de la ea în picior,
se infectează şi moare.
Şi orbii tot veneau
în sanatoriu, semn că epidemia devenise endemică. Alături de cei atinşi de
boală, erau aduşi suspecţii care urmau să stea în carantină. Relaţiile dintre
pacienţi, oarecum cordiale, la început, când erau puţini şi sperau că
ajutându-se vor ieşi mai repede din nevoie, încep să devină tot mai violente. Când au fost aduşi, au sperat că vor fi trataţi ca
nişte bolnavi în sanatoriu având condiţii civilizate de viaţă. Cu timpul, s-a
dovedit că, de fapt, li se refuzase minimumul decenţei şi că modul lor de viaţă
devenea din ce în ce mai promiscuu, că nu exista nici apă de băut, darmite
pentru spălat, că mizeria se întindea şi cuprindea toate încăperile, că până şi
mâncarea era tot mai puţină. Ajunşi la limita umană a subzistenţei orbii pierd
orice legătură cu lumea din afară şi toată energia lor este canalizată către
lupta pentru supravieţuire. Căci “Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul
vieții.” Şi “ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt
oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel
care poruncește, timpul e partenerul
care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.” Relaţiile dintre
locatarii sanatoriului se deteriorează de la o zi la alta. Gardienii care-i
păzesc nu ştiu de glumă. Orice nerespectare a ordinelor se soldează cu împuşcarea
nesupuşilor. Teama de contaminare îi face să reacţioneze fără să stea prea mult
pe gânduri. O încercare de a-şi cere drepturile se termină cu un adevărat
carnagiu. “Orbii se mişcau ca nişte orbi
ce erau, bâjbâind, împiedicându-se, târşâindu-şi picioarele, cu toate astea de
parcă ar fi fost organizaţi, s-au priceput să-şi împartă eficient sarcinile,
unii, patinând în sângele lipicios şi în lapte, s-au apucat imediat să retragă
şi să transporte cadavrele în curte, alţii s-au ocupat de cutii, una câte una,
le-au luat pe toate cele opt lăsate de soldaţi.” Pentru cei de afară orbii erau
ca şi inexistenţi aşa că moartea lor putea trece neobservată.
“Dar când e necesar să ucizi, se întrebă
mergând spre hol, şi îşi răspunse tot ea, Când e deja mort ceea ce e încă viu.”
Era concluzia la care ajunsese soţia
doctorului, singura văzătoare în acea pegră oarbă
Cu timpul
autorităţile îi lasă pe orbi în voia sorţii, li se trimite mâncare tot mai
puţină deşi, mai apar câteva autobuze încărcate de orbi. Până şi şoferii
autobuzelor sunt închişi cu forţa alături de ceilalţi.Unul dintre ei încearcă
să se opună şi este împuşcat pe loc.
Nesiguranţa, incapacitatea de-a se mişca de-a acţiona pe fondul orbirii, sunt
dublate de foame, frică şi mizerie. Excedat de epidemie, guvernul a decis să nege realitatea adunând bolnavii,
închizăndu-i în fostul sanatoriu de psihiatrie şi negându-le existenţa. După
principiul „aşa cum nu există un bine
care să dureze veşnic, la fel nu există nici un rău care să dureze veşnic”autorităţile
se ocupă doar de găsirea de noi spaţii în care să–i izoleze pe orbi. Altfel,
orbi fiind, nevoile lor erau considerate a fi insignifiante. La ce să–i ajute
unui orb condiţii de viaţă mai bune, la ce să-i ajute igiena, la ce să-i ajute
respectarea drepturilor? A fi orb echivala cu a fi mort, inexistent. Ca orice
organism aflat în pericol, masa amorfă a orbilor devine un câmp de bătaie în
care cel mai tare se hrăneşte şi supravieţuieşte. Un grup dintre cei mai
agresivi, lipsiţi de scrupule, îi domină prin forţă pe ceilalţi şi îşi arogă
dreptul de-a lua alimentele doar pentru ei. Celorlalţi se oferă să le dea
mâncare cerându-le femeile. Ca şi în lumea din afară liderul impus prin forţă, grupul
nelegiuiţilor se poartă discreţionar cu ceilalţi, batjocorindu-le şi umilindu-le
femeile. Moartea uneia dintre femeile violate o determină pe soţia doctorului
să se răzbune.Singura soluţie pe care o întrevede este de-a le ucide liderul,
pe cel care deţinea şi o armă de foc cu care teroriza atât nelegiuiţii din
grupul său, cât şi pe ceilalţi orbi. Îl înjunghie pe orbul care îşi luase cu de
la sine putere atribuţiile de lider al grupului, lăsându-i pe cei din jurul lui
fără conducător. Se iscă o bătaie generală în urma căreia grupul de orbi din
care făceau parte oftalmologul, soţia acestuia şi ultimii lui pacienţi, şapte
la număr fiind, reuşesc să evadeze şi ajung pe strada pe care se aflau casele
lor. În case găsesc totul aşa precum lăsaseră, în schimb, străzile erau
invadate de munţi de gunoaie şi de câini. „Câinii lacrimilor”, aşa cum îi
numeşte autorul reprezintă simbolic animalul care ajută, îndrumă calea umanilor
dezumanizaţi către umanizare.
„E posibil ca
această orbire să fi ajuns la sfârşit, e posibil să începem cu toţii să ne
recăpătăm vederea, la aceste cuvinte soţia medicului începu să plângă, ar trebui
să fie mulţumită dar ea plânge, ce ciudate reacţii au oamenii, sigur că era
mulţumită, Dumnezeule, e atât de uşor de înţeles, plângea pentru că i se
epuizase brusc toată rezistenţa mentală, era ca un prunc care tocmai venise pe
lume şi plânsul era primul ei scâncet încă inconştient. Câinele lacrimilor se
apropie de ea, ştia întotdeauna când e necesar, de aceea soţia medicului se
agăţă de el, nu că n-ar fi continuat să-şi iubească bărbatul, nu că n-ar fi
ţinut la toţi de aici, dar, în momentul acela, sentimentul ei de singurătate a fost
atât de intens, atât de insuportabil, încât i se păru că nu poate fi mângâiată
decât de strania sete cu care câinele îi sorbea lacrimile.”( Eseu despre
orbire –Jose Saramago)
„De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla
motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem
orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”îi spune medicul soţiei.
Ca o
concluzie: sunt cărţi care au un impact atât de puternic asupra cititorului,
încât multă vreme nu poate lega două vorbe la finalul lecturii. Aşa s-a
întâmplat cu mine după ce am citit cartea lui Saramago pe care o recomand
pentru un motiv foarte important: te pune pe gânduri.
Bibliografie: Jose Saramago, Eseu despre orbire, Polirom, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu